ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3157/2022

Cererea de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 01.11.2021, sub nr. x/2021, iar ca urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința nr. 1656/12.11.2021, pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 22.11.2021, sub același număr de dosar, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătății, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Ministerul Administrației și Internelor, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Harghita, suspendarea executării Anexei 2, art. 4 și a Anexei 3 la H.G. nr. 1090/2021, precum și a actelor subsecvente date în baza acestei hotărâri. În motivarea cererii a susținut, în esență, că este o persoana prejudiciată de aplicarea acestei hotărâri, fiindu-i restrânse drepturile și libertățile în mod nelegal, considerând astfel că sunt întrunite condițiile suspendării actului administrativ, astfel cum sunt prevăzute la art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Hotărârea instanței de fond. Prin sentința nr. 137 din 22 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătății, Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Harghita și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți ca fiind formulată față de persoane fără calitate procesuală pasivă. Totodată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Comitetului Național pentru Situații de Urgență, invocată de acesta prin întâmpinare; a respins excepția inadmisibilității cererii, invocată de pârâtul Guvernul României; a respins excepția lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Guvernul României, și a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Comitetul Național pentru Situații de Urgență.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva sentinței nr. 137 din 22 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și încadrate de instanța de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. În dezvoltarea recursului reclamantul a susținut, în contextul expunerii succinte a cadrului factual, că potrivit art. 425 din C. proc. civ. hotărârea prin care cauza este soluționată de prima instanță nu cuprinde considerente, respectiv motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, în sensul arătării motivelor pentru care s-au admis și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Aceasta întrucât, în condițiile în care Decizia nr. 392/2021 (par. 34) a Curții Constituționale a României stabilește în mod clar că Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă, se impune trimiterea la reglementările comune legate de drepturile și obligațiile unei persoane fizice vătămate în drepturi de actele adoptate de pârâți cu încălcarea principiului ierarhiei actelor juridice al obligativității deciziilor CCR și al specialității și competenței. Sentința recurată nu are în vedere motivele pentru care judecătorul fondului a respins apărările legate de obligativitatea considerentelor de la paragraful 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale, potrivit cărora acțiunea în justiție de contestare a unei Hotărâri de Guvern de prelungire a stării de alertă nu intră sub incidența Legii nr. 554/2004 și își întemeiază hotărârea pe dispoziții din Legea nr. 554/2004 legate de interes, fără să arate de ce refuză să aplice paragraful 34 din decizia CCR, înlăturându-i astfel această apărare. Făcând trimitere la dispozițiile art. 253 din C. civ. cu referire la art. 25, art. 26, art. 34 și art. 35 din același cod, indicate drept temei de drept al acțiunii formulate, a susținut recurentul că i-au fost încălcate drepturi nepatrimoniale prevăzute prin Constituția României, prin Legea nr. 17/2001, C. civ. și alte legi în care se prevede posibilitatea unei persoane fizice să ceară oricând instanței interzicerea săvârșirii faptei ilicite dacă aceasta este iminentă, încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor dacă aceasta durează, precum și constatarea caracterului ilicit al faptei. Totodată, a susținut că persoana care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri necesare pentru a ajunge la reabilitatea dreptului pretins și de a cere despăgubiri corespunzătoare. În opinia recurentului, instanța de fond nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare art. 253 și art. 69 din C. civ., deși au fost în mod expres menționate ca temeiuri de drept prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată. În plus, nu există nicio motivare prin care judecătorul fondului să respingă acest temei de drept și să se conformeze cerințelor acestuia în condițiile în care potrivit paragrafului 34 din Decizia CCR nr. 392/2021 se arată că Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă în cazul acțiunilor în justiție ce urmăresc anularea Hotărârilor de Guvern de prelungire a stării de alertă în condițiile în care H.G. nr. 1242/2021 este o astfel de hotărâre. Așadar, pe de o parte lipsește orice motivare pe aceste aspecte, iar, pe de altă parte, este o hotărâre nelegală atât timp cât argumentele pe care se bazează soluția au în vedere norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile. În continuare a susținut că instanța nu a întemeiat în drept lipsa de legitimare procesuală a reclamantului de a acționa în condițiile art. 253 și art. 69 din C. civ., având în vedere că din chiar cuprinsul H.G. nr. 1242/2021 rezultă că face parte din categoria persoanelor care nu s-au vaccinat pentru COVID-19 și care nu sunt deținătoare ale certificatului digital și, deși este sănătos, nu face parte din categoriile de persoane fizice care au acces la libera circulație pe teritoriul României, pe tot parcursul zilei și nopții, care au acces în spații publice, acces la dreptul de educație, instruire, cultură, dreptul de a participa la demonstrații, manifestări, conferințe, de a intra și achiziționa produse din centre comerciale, de a se caza la unități hoteliere, astfel cum au fost indicate prin acțiunea introductivă. Ca urmare, interesul său rezultă din restricțiile cuprinse la măsurile din Anexa 3 a căror anulare a solicitat-o, din chiar textul respectivelor norme citate în acțiune rezultând că sunt conferite drepturi și libertăți numai pentru anumite persoane fizice din care el nu face parte, în condițiile în care le-a avut până în luna septembrie 2021, după adoptarea O.U.G. nr. 68/2021 și O.G. nr. 19/2021. De asemenea, având în vedere că prin Deciziile nr. 457/2020, nr. 150/2021 și nr. 157/2021 Curtea Constituțională a stabilit că drepturile și libertățile constituționale ale persoanelor fizice nu pot fi restrânse decât prin lege și nu prin hotărâri de guvern, judecătorul fondului nu a motivat de ce nu este exces de putere astfel cum a arătat prin acțiunea introductivă, și de ce nu se încalcă art. 4 și art. 69 din Legea nr. 24/2000. În plus, instanța de fond nu a arătat de ce a înlăturat prevederile art. 69 din C. civ. cu referire la condiționarea vaccinării pentru COVID-19 pentru a nu fi supus discriminării, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 17/2001, ținând cont că potrivit art. 60 din C. civ. o persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăși, iar art. 64 din același cod prevede că este inviolabil corpul uman. Așadar, a arătat că lipsesc considerentele pentru care judecătorul fondului a apreciat că reclamantul nu ar avea legitimarea procesuală de a solicita instanței obligarea pârâților să împiedice orice condiționare a sa de a se vaccina pentru COVID-19. A mai precizat că judecătorul fondului nu a motivat hotărârea pronunțată prin raportare la susținerea sa referitoare la faptul că O.U.G. nr. 68/2021 nu prevede nicio restricționare de drepturi și libertăți ale cetățenilor români în interiorul țării prin prisma dispozițiilor art. 116 (50) din Constituție. Mai mult, a considerat că hotărârea contestată nu a fost motivată nici din punct de vedere al oportunității, nu numai al legalității, fiind în contradicție cu starea de fapt din intervalul ce a început cu data de 09.12.2021 când a intrat în vigoare H.G. nr. 1242/2021. În altă ordine de idei, a arătat că judecătorul fondului nu a argumentat nici înlăturarea apărărilor sale legate de obligarea plății testelor în timp ce vaccinarea este gratuită și, mai mult decât atât, s-au creat formule prin art. 21 și urm. din O.U.G. nr. 68/2021 pentru a determina vaccinarea, în condițiile în care testarea vaccinaților nu este o obligație pentru a atesta starea de sănătate. În concluzie, există discriminare între persoanele fizice vaccinate și cele nevaccinate care trebuie să se testeze ca să demonstreze că nu sunt bolnave deși, în egală măsură, atât nevaccinații cât și vaccinații transmit boala. Or, judecătorul fondului nu a argumentat înlăturarea acestei apărări invocate în cauză. În final, recurentul-reclamant a susținut că sentința de fond este nelegală în condițiile în care încalcă prevederile art. 4, art. 5 din Legea nr. 55/2020, art. 10 din aceeași lege, dispozițiile Legii nr. 115/2020, Codul administrativ, O.U.G. nr. 68/2020 din punct de vedere al calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne și a Ministerului Sănătății, Comitetul Național pentru Situații de Urgență excluzând contribuția acestor pârâți la propunerea, adoptarea, contrasemnarea și punerea în aplicare a prevederilor H.G. nr. 1242/2021, care este nelegală, fiind emisă cu exces de putere și cu încălcarea caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale și al prevederilor Constituției României. De asemenea, invocând încălcarea art. 1, art. 115 (6), art. 108, art. 53, art. 15 și art. 16 din Constituția României, a arătat că hotărârea de guvern a cărei anulare parțială a solicitat-o, a fost dată doar în baza executării unei legi și nu poate completa o lege ce se adoptă numai de Parlament. În egală măsură, a evocat art. 2, art. 4 și art. 58 (3) din Legea nr. 24/2000 în sprijinul opiniei că lipsește o evaluare preliminară a impactului hotărârii contestate din punct de vedere al exercitării drepturilor și libertăților persoanelor fizice nevaccinate ce nu sunt deținătoare de certificat COVID-19, și a reiterat încălcarea deciziilor CCR nr. 150/2020, nr. 157/2020 și nr. 392/2021, precum și a dispozițiilor Legii nr. 55/2020 prin care nu se prevede nicio aplicare diferențiată de drepturi și libertăți ale persoanelor fizice pe criteriul deținerii unui certificat COVID-19 și/sau al vaccinării, respectiv încălcarea O.U.G. nr. 68/2020, O.G. nr. 19/2021, Legii nr. 24/2000, Legii nr. 17/2001 și a principiilor din Codul administrativ referitoare la răspunderea Guvernului în condițiile Legii nr. 115/1999. Conchizând, recurentul a susținut că dovada nelegalității și lipsei de motivare a sentinței de fond o face cu actele din dosar și cu practica judiciară comparativă invocată prin acțiunea de transformare, înțelegând, de asemenea, să-și mențină toate apărările din acțiunea inițială, din ordonanța președințială precizată și din transformarea acesteia în acțiune de drept comun ca motive de nelegalitate a hotărârii pronunțate de prima instanță.

Apărările formulate în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, solicitând constatarea nulității recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Totodată, a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, apreciind că hotărârea instanței de fond este temeinic motivată și a fost dată cu aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în cauză. Intimatul-pârât Ministerul Sănătății a formulat, de asemenea, întâmpinare față de recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia și menținerea sentinței de fond ca temeinică și legală. În esență, a susținut că motivele de recurs nu vizează soluția instanței în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, ceea ce face ca sentința atacată să fie definitivă sub acest aspect, iar în subsidiar a arătat că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu respectarea legii, argumentând punctual fiecare apărare formulată în combaterea motivelor de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la Hotărârea de Guvern contestată în cauză. Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, a fost invocată excepția nulității recursului din perspectiva netimbrării, precum și a necuprinderii motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază și a dezvoltării lor, iar pe fondul căii de atac au fost prezentate argumente în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată și al menținerii sentinței de fond atacate ca fiind legală. Intimatul-pârât Comitetul Național pentru Situații de Urgență a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței de fond atacate, apreciind că susținerile recurentului-reclamant din perspectiva motivelor de casare invocate nu sunt întemeiate, conform argumentelor expuse punctual în cuprinsul întâmpinării. Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat respingerea tuturor susținerilor intimatului în privința cărora a apreciat că nesocotesc principii și reguli comunitare și constituționale, și a reiterat argumentele invocate în susținerea căii de atac promovate. La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului pentru netimbrare, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al României, reținând în acest sens că recurentul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul corespunzător stabilit de instanță. Totodată, a respins excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, invocată de intimații-pârâți Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului și Ministerul Afacerilor Interne, constatând că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că partea a formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. și reținând recursul spre analiză din această perspectivă. De asemenea, Înalta Curte a luat act de concluziile părții prezente și a rămas în pronunțare asupra excepției lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, precum și asupra fondului căii de atac promovate în cauză.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului. 5.1. Analizând cu prioritate, în condițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepția invocată nu este întemeiată și o va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce succed. Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi inițiat și întreținut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziții aplicabile și în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât și în căile de atac. În fapt, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătății, Comitetul Național pentru Situații de Urgență, Ministerul Administrației și Internelor și Comitetul Județean pentru Situații de Urgență Harghita, suspendarea executării Anexei 2, art. 4 și a Anexei 3 la Hotărârea de Guvern nr. 1090/2021, precum și a actelor subsecvente date în baza acestei hotărâri, considerând că este o persoană prejudiciată de aplicarea acestei hotărâri și că i-au fost restrânse drepturile și libertățile în mod nelegal. Prin sentința nr. 137 din data de 22 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureș i-a respins reclamantului ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Comitetul Național pentru Situații de Urgență, iar față de celelalte autorități în considerarea lipsei calității procesuale pasive a acestora. În cadrul apărărilor formulate prin întâmpinarea la recursul promovat în cauză de reclamant, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepția lipsei de interes în susținerea recursului, arătând că Hotărârea de Guvern contestată nu mai este în vigoare, aceasta producându-și efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel încât recurentul nu ar obține niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluții de admitere a recursului. Contrar susținerilor intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant justifică interes în susținerea prezentului recurs. Astfel, în condițiile în care reclamantul a formulat acțiunea introductivă pe calea prevăzută de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, în calitatea sa de persoană vătămată, arătând că nu este o persoană vaccinată și că în acest context are restricții în ceea ce privește libertatea de circulație și acces la activități și locuri publice, fără a avea o altă alternativă, deși vaccinarea nu este o obligație fundamentală, fiindu-i astfel afectate drepturile și interesele legitime, iar acțiunea i-a fost respinsă ca nefondată, este evident că partea are îndreptățirea și, totodată, posibilitatea de a iniția prezentul demers judiciar, justificat, în principal ca urmare a efectelor juridice pe care le-a produs actul normativ atacat în perioada în care a fost în vigoare asupra drepturilor sale fundamentale și a interesului legitim din perspectiva restricțiilor stabilite prin intermediul măsurilor dispuse în anexele la Hotărârea de Guvern contestată. Pe de altă parte, este de observat că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanța judecătorească și după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condițiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalității sale, în acest sens statuându-se și în jurisprudența instanței de contencios constituțional și în jurisprudența instanței europene. Așadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieșirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părții de un folos efectiv în ipoteza admiterii acțiunii și anulării actului, întrucât acesta și-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului și după momentul ieșirii din vigoare. Or, în măsura în care din probele cauzei rezultă existența unor consecințe vătămătoare pe care Hotărârea de Guvern ce nu mai este în vigoare le-a produs părții, acțiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs reclamantului, potrivit art. 52 din Constituția României și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, din acest punct de vedere există interes pentru susținerea recursului și în prezent. În atare situație, reținând că, deși Hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de recurs pe temeiul lipsei de interes a reclamantului în susținerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, cu posibile consecințe vătămătoare în drepturile sau în interesele părții ce ar îndreptăți-o să solicite despăgubiri, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne. 5.2. Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, încadrate de instanța de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., și de apărările formulate prin întâmpinare de către intimații-pârâți, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei". În literatura de specialitate s-a precizat că, deși la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare, și anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei. În prezenta cauză recurentul-reclamant a susținut, în esență, că hotărârea de fond este nemotivată, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv motivele pentru care judecătorul fondului i-a respins apărările legate de obligativitatea aplicării paragrafului 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale, precum și argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 253 și art. 69 din C. civ., indicate ca temeiuri de drept prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată. De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea de fond este nelegală întrucât soluția acesteia se bazează pe norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile în cauză, iar, pe de altă parte, că judecătorul fondului nu a motivat hotărârea prin raportare la susținerile sale invocate în sprijinul dovedirii legitimității procesuale de a solicita instanței obligarea pârâților să împiedice orice condiționare a sa de a se vaccina pentru Covid-19. Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat și de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. De altfel, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României). Circumstanțiind aspectele de ordin teoretic la speța dedusă judecății, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susținerilor părților și a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic și gradual considerentele care au fundamentat raționamentul logico-juridic ce a stat la baza soluțiilor adoptate cu privire la fiecare dintre cererile și excepțiile invocate. Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susținerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva nereținerii argumentelor sale și a fundamentării soluției pronunțate pe normele din Legea nr. 554/2004, pretins a fi neaplicabile în speță, respectiv a înlăturării apărărilor reclamantului fără a se indica și motivele acestei înlăturări, nu reflectă decât dezacordul părții în privința argumentelor care au stat la baza soluției pronunțate de către prima instanță, fără a susține însă motivul de casare invocat. Instanța de control judiciar constată, așadar, contrar susținerilor recurentului-reclamant, că prima instanță a efectuat un examen riguros cu privire la susținerile formulate prin acțiune în referire la nelegalitatea măsurilor dispuse prin actul normativ contestat, și a argumentat de ce nu poate primi susținerile acestuia și care sunt motivele pentru care a apreciat că sunt temeinice și legale măsurile dispuse de pârâtă, precum și temeiul de drept pe care se sprijină soluția pronunțată. În referire la susținerile privind restricționarea de drepturi pentru o parte din persoanele fizice în comparație cu permisivitatea pentru o altă parte a acestora, instanța de fond a indicat dispozițiile art. 5 alin. (2) lit. d) și alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de Covid-19, prin intermediul cărora legiuitorul a statuat în sensul că autoritățile publice au obligația de a lua măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc asupra sănătății persoanelor, constând în măsurile dispuse prin anexele la hotărârea contestată, și că situațiile respective nu pot fi identificate în detaliu prin lege, fiind lăsate la aprecierea și în competența acestor autorități, care adoptă sau emit acte administrative cu caracter normativ sau individual prin care pun în executare legea din perspectiva criteriilor, condițiilor, procedurii și garanțiilor aplicabile. În acest mod judicios a analizat instanța de fond și celelalte susțineri referitoare la măsurile dispuse de autoritățile publice, prin prisma normelor legale aplicabile în speță în raport de probatoriul administrat, reținând că restrângerea de drepturi este prevăzută de Legea nr. 55/2020, care respectă principiile expuse în Deciziile Curții Constituționale nr. 457/25.06.2020 și nr. 157/13.05.2020 rezultate din interpretarea art. 1 alin. (5) și a art. 53 din Constituția României. Or, în contextul în care prima instanță a analizat măsurile dispuse prin actul contestat prin raportare la probatoriul administrat și la normele legale aplicabile obiectului dedus judecății, ce țin de procedura de contestare în fața instanțelor de contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ, Înalta Curte nu poate primi argumentul recurentului-reclamant potrivit căruia instanța de fond nu și-a expus raționamentul logico-juridic, fundamentându-și soluția pe argumente ce au în vedere norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile în cauză și că, astfel, ar fi pronunțat o hotărâre nemotivată, afirmațiile părții sub acest aspect nesusținând motivul de casare invocat. În ceea ce privește susținerea că hotărârea de fond nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv motivele pentru care judecătorul fondului i-a respins apărările legate de obligativitatea aplicării paragrafului 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale, precum și argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare dispozițiile art. 253 și art. 69 din C. civ., indicate ca temeiuri de drept prin acțiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant se arată nemulțumit de considerentele expuse, prin care judecătorul fondului nu a răspuns fiecărui argument invocat. Or, critica astfel dezvoltată prin motivele de casare nu se încadrează în teza privind nemotivarea sentinței de fond, întrucât dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancționează o nemotivare a hotărârii atacate, astfel încât se poate deduce concluzia unei necercetări a fondului pricinii, aspect neinvocat însă de către recurentul-reclamant. Contrar susținerilor părții recurente, instanța de control judiciar constată că argumentele reținute de prima instanță validează raționamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluției pronunțate, astfel încât ipoteza că sentința de fond ar fi nemotivată din perspectiva reliefată nu poate fi primită. Aceasta întrucât susținerea privitoare la greșita fundamentare în drept a hotărârii pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 prin prisma considerentelor reținute în paragraful 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curții Constituționale nu reprezintă un argument valid în demonstrarea nelegalității hotărârii contestate, instanța de control constituțional statuând asupra unor aspecte ce vizau procedura de contestare a acestui tip de acte administrative cu caracter normativ în temeiul dreptului comun reprezentat de Legea nr. 554/2004, așadar, elemente care excedează controlului de legalitate a actului administrativ contestat. Or, câtă vreme reclamantul a invocat încălcări ale drepturilor sale prin emiterea unor acte administrative, considerându-se o persoană vătămată în accepțiunea dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, rezultând astfel că litigiul este unul ce ține de contenciosul administrativ, în mod corect și-a întemeiat prima instanță soluția pe dispozițiile art. 1, art. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004, așa încât susținerile părții referitoare la încălcarea drepturilor sale prin raportare exclusivă la temeiuri de drept cuprinse în C. civ. sau C. proc. civ. sunt nefondate și nu pot fi primite de instanța de control judiciar. În acest sens se reține că prima instanță a analizat fondul cauzei cu respectarea principiului disponibilității reglementat de art. 9 din C. proc. civ., din perspectiva dreptului ori interesului legitim invocat, în măsura în care reclamantul s-a considerat persoană vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ. Pe de altă parte, instanța de fond nu era ținută de temeiurile de drept invocate de reclamant în susținerea acțiunii dacă din contextul factual rezulta că sunt aplicabile alte norme legale decât cele evocate de parte, ținând cont de faptul că, în aplicarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și alin. (4) teza I din C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile și dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În altă ordine de idei, se impune a se aminti faptul că cerința motivării adecvate a unei hotărâri judecătorești nu trebuie confundată cu obligația de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părți în vederea susținerii temeiurilor de fapt și de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziția procesuală a părților. Or, în sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică. Analizând hotărârea atacată și din această perspectivă, se observă că judecătorul fondului a efectuat o analiză justă a cauzei, un examen riguros al susținerilor reclamantului în referire la nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în ceea ce privește măsurile dispuse de autoritățile publice, expunându-și raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția și argumentând punctual de ce nu pot fi reținute apărările și susținerile părții reclamante și care sunt motivele pentru care a considerat că măsurile luate urmăresc un scop legitim, fiind dispuse în mod temeinic și legal. În aceste condiții, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtășește raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția primei instanțe neputând conduce la incidența motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la pronunțarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, așa cum s-a arătat, nu se verifică în speță. Pe cale de consecință, constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond atacate, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii primei instanțe, întrucât aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege.

Temeiul legal al soluțiilor adoptate de instanța de recurs. Pentru considerentele expuse la pct. 5.1. din prezenta decizie, reținând că nu este întemeiată excepția lipsei de interes în susținerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinare, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția invocată. Totodată, constatând că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform argumentelor prezentate la pct. 5.2. din decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant și, în consecință, va menține sentința de fond atacată.