ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2599/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.03.2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, admiterea contestației și desființarea rezoluției nr. C19-536 din 05.03.2019 a inspectorului șef, a rezoluției de clasare nr. x/2018 din 15.01.2019 și trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor pentru toate motivele invocate în prezenta contestație, inclusiv să se verifice dacă Agenția Națională de Administrare Fiscală a fost înștiințată despre soluția de clasare adoptată prin Rechizitoriul nr. x din 08.12.2017, în ce dată i-a fost comunicată soluția de netrimitere în judecată și prin ce modalitate; să se verifice dacă există raportul de constatare tehnico științifică despre care a făcut vorbire în prezenta contestație și în plângerea adresată Inspecției Judiciare, și în caz afirmativ, să se verifice cine l-a întocmit, în baza cărei legi și de ce nu a fost depus la dosarul cauzei (dosar de urmărire penală nr. 1313/D/P/2016 și dosar instanță nr. x/2017), deși în baza acestuia au fost produse consecințe juridice deosebit de importante, precum începerea urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, dispunerea controlului judiciar și a sechestrului asigurător.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 351 din 5 iulie 2019 a respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză și motivele înfățișate

Împotriva sentinței nr. 5025 din 4 decembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în condițiile art. 483 C. proc. civ.

Se constată că recurentul-reclamant fără a încadra expres criticile sale în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care reglementează posibilitatea casării hotărârii, când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii astrfel cum a fost formulată.

În expunerea motivelor de recurs, în esență, reluând apărările formulate în fața instanței de fond, recurentul a arătat că prima instanță a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 316 C. proc. pen.. raportate la art. 99 lit. t) din Legea nr. 304 din 2004.

Faptul că, în cuprinsul art. 316 C. proc. pen.. se vorbește despre comunicarea ordonanței de clasare nu înseamnă că nu se vor comunica și soluțiile de clasare emise prin rechizitorii, în practica judiciară fiind de notorietate că se comunică persoanelor vătămate un extras din rechizitoriu privind soluția de clasare adoptată, tocmai pentru a se respecta prevederile art. 316 C. proc. pen.. care impun înștiințarea despre soluția de clasare.

De asemenea, art. 328 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 286 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.., art. 340 alin. (1) C. proc. pen.. și art. 316 alin. (1) C. proc. pen.. impun la rândul lor obligativitatea înștiințării persoanei care a făcut sesizarea despre soluția de netrimitere în judecată emisă în cauză, indiferent dacă soluția de clasare este emisă printr-o ordonanță sau un act de sesizare a instanței.

Susține recurentul că, contrar celor reținute de prima instanță, obligația de comunicare a unei soluții de clasare este însoțită de precizarea făcută de organul judiciar cu privire la calea de atac prevăzută de lege, or în această situație instanța de judecată în mod corect nu a comunicat soluția de clasare și calea de atac incidență, ci rechizitoriul pentru a fi formulate sau nu excepții în procedura de cameră preliminară.

De asemenea, prima instanță a aplicat greșit dreptul material, respectiv art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317 din 2004 și art. 14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară, când a stabilit că în cauza au fost efectuate verificări prealabile complete de către autoritatea administrativă.

Arată că, instanța de fond a apreciat în mod eronat că în cauză au fost efectuate verificări prealabile complete și astfel soluția de clasare emisă de Inspecția Judiciară ar fi legală, întrucât verificările prealabile au fost incomplete, fără a se da valoare prevederilor art. 14 din Regulamentul sus menționat.

Arată recurentul, că în baza normei sus menționate, s-ar fi putut efectua și administra multiple mijloace de probă care ar fi condus la aflarea adevărului și lămurirea cauzei, împrejurare care nu se regăsește în prezenta cauză, din cauza verificărilor prealabile incomplete și aplicării greșite a dreptului material de către prima instanță.

Pe de altă parte, prima instanță a aplicat greșit dreptul material și pentru ca a constatat că aspectele sesizate de petent nu ar reprezenta posibile abateri disciplinare si că ar fi afectată independența procurorilor în situația în care faptele expuse în contestație ar fi analizate de instanța de contencios administrativ.

Astfel, au fost aplicate greșit prevederile art. 99 din Legea nr. 304 din 2004 și cele din Legea nr. 317 din 2004 privind competența funcțională a autorității administrative Inspecția Judiciară, respectiv art. 45 alin. (1) și (3).

În acest sens, în niciun moment nu s-a solicitat instanței de judecată măsuri de anulare a rechizitoriului sau de infirmare a actelor procesuale, ci s-au expus ilegalitățile incidente care se subscriu abaterilor disciplinare prev. de art. 99 din Legea nr. 303 din 2004.

În continuare recurentul arată că Contrar celor reținute de instanță, arată că necomunicarea soluției de clasare a împiedicat persoana vătămată să formuleze plângere și, de asemenea, este de natură a vătăma recurentul în încercarea de a demonstra împrejurarea că prejudiciul ar trebuie să îi fie imputat societății B. S.R.L..

În sensul acestor susțineri este și decizia Agenției Naționale de Administrare Fiscală existentă la dosar prin care s-a constatat că societatea anterior menționată este cea care a produs un prejudiciul statului în valoare de circa 44 milioane RON, neplătind TVA corespunzător mărfurilor livrate către societatea recurentului.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu a formulat întâmpinare în cauză.

1.5. Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 ianurie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 21 aprilie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, și față de întreg probatoriul administrat, prin raportare la normele legale incidente, incluzând dezlegările date în cursul soluționării căii de atac cu care a fost investită, Înalta Curte, în urma propriului demers de verificare a actelor și lucrărilor dosarului reține că recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, mai întâi, trebuie spus că toate susținerile din recursul reclamatului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea stabilită în fața instanței de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea țin de stabilirea situației de fapt supusă judecății, și nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situația de fapt stabilită de instanța de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reține că, așa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanței de recurs doar examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanța de fond, și, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situației de fapt.

Considerentele curții de apel sunt judicioase, reflectând aplicarea adecvată a cadrului normativ la situația de fapt care se degajă din înscrisurile administrate.

Este de menționat că acest text vizează încălcarea legii de drept substanțial (material), încălcare ce poate îmbrăcă mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită; violarea unor principii generale de drept.

Instanța de control judiciar reține că din interpretarea textelor de lege aplicabile rezultă că instanța de judecată nu efectuează ea însăși o procedură disciplinară, neputând analiza dacă faptele imputate atrag sau nu o răspundere disciplinară a magistratului.

Instanța de judecată este chemată să analizeze exclusiv legalitatea actului administrativ contestat, în condițiile Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență, la care se face referire în art. 99 din Legea nr. 303/2004, sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămării unei persoane, inclusiv în modalitatea acceptării unei asemenea posibilități, aspecte a căror dovadă nu s-a făcut în speță.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie gravă, neîndoielnică și nescuzabilă.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că verificările efectuate cu privire la activitatea procurorului în instrumentarea dosarului penal din speță nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Sub acest aspect, este de precizat că modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauza dedusă judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei în această procedură, sub aspectul legalității și temeiniciei soluțiilor pronunțate, analizării fondului, stabilirii situației de fapt ori a interpretării normelor juridice și aprecierii probelor administrate în cauză.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a criticat modalitatea de soluționare a rezoluției de clasare nr. 8549/IJ/DIP/2018 cu privire la necomunicarea soluției de clasare și pretinse nerespectări ale dispozițiilor legale cu prilejul începeriii urmăririi penale și punerii în mișcare a acțiunii penale în dosarul nr. x/2016

Aspectele mai sus arătate se referă la stabilirea situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale și modalitatea de instrumentare a dosarului penal al recurentei, fiind operațiuni specifice și esențiale în activitatea de urmărire penală, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Activitatea de strângere a probelor în menționat anterior, reprezintă o sumă de acțiuni inerente activității de instrumentare a dosarului, iar probatoriul administrat în speță nu demonstrează, în sensul art. 99 din Legea nr. 303/2004 o gravă neglijență în exercitarea funcției.

Astfel, în cauză, nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la modalitatea de instrumentare a dosarului penal, respectiv cu privire la situația de fapt, interpretarea probatoriilor și încadrarea în drept a faptelor reținute de către magistratul procuror în dosarul penal.

În acest demers, procurorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență și presiune, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

Așadar, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor citate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave.

Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor citate se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive.

În acest sens, se reține și Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale, prin care instanța de contencios constituțional a statuat, cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, că "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de către procuror și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, în condițiile în care invocarea exercitării de către procuror a funcției cu rea-credință este lipsită de suport.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verificat a acestei abateri, în condițiile prezentate.

În completarea celor expuse nici critica cu privire la de presupusa încălcare a prevederilor art. 316 C. proc. pen., privind necomunicarea, de către procuror, a soluției de clasare către ANAF, critică reiterate în recurs nu poate fi primită în condițiile în care așa cum în mod correct a argumentat judecătorul fondului critica în discuție nu are aptitudinea să conducă la răspunderea disciplinară a magistratului procuror.

Mai mult decât atât, prevederile art. 316 C. proc. pen. se referă în mod expres la ordonanța de clasare, iar nu și la rechizitoriul care cuprinde soluții de clasare, și sunt situate în Capitolul IV (al Titlului I din partea specială a C. proc. pen.), denumit "Efectuarea urmăririi penale", în timp ce rechizitoriul este reglementat în Capitolul V, denumit "Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței", care cuprinde norme speciale privind comunicarea actului de sesizare, care se aplică în mod prioritar în conformitate cu principiul potrivit căruia specialul prevalează asupra generalului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Cum în raport de motivele invocate recursul nu se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul promovat de reclamant ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 351 din 5 iulie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.