Decizia nr. 2595/2022 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 92/2020 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei, solicitând: - anularea Deciziei nr. 30484/1R din data de 17.04.2019 emise de Ministerul Economiei, prin care s-a dispus neacordarea avizului prealabil și, implicit, refuzul eliberării autorizației prevăzută la art. 3 lit. b) din Legea nr. 232/2016 privind industria națională de apărare, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările și completările ulterioare, și neînscrierea în registrul prevăzut la art. 3 lit. x) din același act normativ - obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a Cererii pentru eliberarea autorizației prevăzută la art. 3 lit. b) din Legea nr. 232/2016 și de înscriere în registrul prevăzut la art. 3 lit. x) din același act normativ - obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 92 din 11 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția rămânerii fără obiect, ca neîntemeiată. Totodată, instanța a admis excepția lipsei de interes (a rămânerii fără interes) și a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, ca rămasă fără interes, obligând, însă, pârâtul să plătească reclamantei suma de 5.050 de RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a sentinței recurate și, în rejudecare, exonerarea recurentului de la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 5050 RON și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și nelegală. În susținerea căii de atac promovate, recurentul a învederat, în esență, că prima instanță a procedat la o eronată aplicare a normelor legale, în contextul în care, deși a respins acțiunea ca rămasă fără interes, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, ignorând faptul că partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces doar dacă se află în culpă procesuală. Or, în opinia recurentului, în mod eronat s-a reținut o astfel de culpă în sarcina sa, fiind nefondate aspectele reținute în considerentele primei instanțe expuse în fila x a sentinței. Totodată, recurentul a învederat că principiul care trebuie sa guverneze soluționarea oricărei cereri de acordare a cheltuielilor de judecata este acela conform căruia partea va putea obține rambursarea cheltuielilor de judecata doar în măsura în care se stabilește realitatea lor și caracterul rezonabil al cuantumului lor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-reclamantă A. S.R.L a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, argumentând, în esență, în sensul caracterului temeinic și legal al hotărârii pronunțate de prima instanță, în contextul în care demersul judiciar inițiat de aceasta a fost determinat de conduita culpabilă a recurentului.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri este nefondat, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, în vederea delimitării verificărilor pe care instanța de control judiciar este chemată să le realizeze, Înalta Curte constată că, deși prin memoriul de recurs recurentul a solicitat respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală, în esență, în raport de argumentele evocate prin calea de atac promovată, acesta a înțeles să critice exclusiv soluția primei instanțe de admitere a cererii intimatei - reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, iar nu soluția pronunțată asupra restului petitelor acțiunii (ce, de altfel, a fost respinsă ca rămasă fără interes). În contextul unui astfel de cadru procesual, instanța de control judiciar observă că recursul promovat de pârât vizează motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față nu se poate reține, însă, incidența unui astfel de caz de casare, Înalta Curte apreciind că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. este una conformă spiritului și literei sus indicatei norme ce dispune că: Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Temeiul acordării cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală, pârâtul fiind într-un astfel de tip de culpă (procesuală) atât când cererea reclamantului este admisă în tot sau în parte, dar și atunci când își execută obligațiile pe parcursul procesului sau întreprinde, ulterior învestirii instanței, demersuri ori emite actele solicitate de reclamant, pe care anterior a refuzat să le emită, astfel încât cererea reclamantului ajunge să fie respinsă ca lipsită de interes ("rămasă fără interes"). Din această perspectivă, trebuie realizată o departajare a ipostazei "lipsei interesului" reclamantului la momentul formulării cererii de chemare în judecata, de cea a "lipsei de interes actual" în raport de un moment ulterior învestirii instanței, întrucât între cele două nu există identitate. Lipsa de interes ce vizează chiar promovarea acțiunii reprezintă un viciu al cererii de chemare in judecata, ce, din punct de vedere temporal, este contemporan cu momentul învestirii instanței, unde culpa pentru viciile cereri aparține subiectului activ al procesului civil (i.e. reclamantul). Pe de altă parte, "rămânerea" fără interes a acțiunii reprezintă un eveniment ulterior momentului învestirii instanței, cu impact asupra unei cereri ce, la data depunerii sale, îndeplinea condițiile de admisibilitate reglementate de art. 30 si urm. C. proc. civ.. Or, într-o astfel de ipostază, elementul apreciat ca nefiind îndeplinit este cel al actualității interesului, în sensul că partea reclamantă nu mai are, în esență, motive spre a continua demersul judiciar, iar pierderea caracterului actual al interesului este cauzată (ca în situația de față) de demersuri întreprinse sau acte ce provin de la pârât, astfel încât faptul generator ajunge să fie independent de voința reclamantului. Pe cale de consecință, în ipoteza pierderii caracterului actual al interesului, drept efect al îndeplinirii de către pârât, cu întârziere, pe parcursul procesului, a obligațiilor pentru executarea cărora reclamantul a recurs la forța de coerciție exercitată prin intermediul instanțelor de judecată, nu poate fi reținută teza unei lipse de culpă procesuală a pârâtului, în contextul în care demersul judiciar a fost generat tocmai de conduita acestuia, iar cererea reclamantului nu a fost respinsă ca neîntemeiată. De asemenea, după cum s-a reținut și în pct. 24 al Deciziei Curții Constituționale nr. 463 din 28 iunie 2016: "Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată. Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului". Aplicând astfel de aspecte teoretice elementelor concrete ale cauzei de față, Înalta Curte reține că cererea de chemare în judecată a fost formulată de intimata - reclamantă la data de 17.07.2019, iar prin intermediul acesteia s-a solicitat anularea Deciziei nr. 30484/1R din data de 17.04.2019 emise de Ministerul Economiei, prin care s-a dispus neacordarea avizului prealabil și, implicit, refuzul eliberării autorizației prevăzute la art. 3 lit. b) din Legea nr. 232/2016 și neînscrierea în registrul prevăzut la art. 3 lit. x) din același act normativ. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de aprobare a cererii pentru eliberarea autorizației sus indicate și de înscriere în registrul relevant, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Recurentul - pârât a emis Autorizația nr. x/2019 abia la data de 13.09.2019 (urmare reiterării, pentru a treia oară, de către intimata -reclamantă, a aceleiași solicitări respinse prin Decizia nr. 30484/1R din data de 17.04.2019), o astfel de dată plasându-se temporal ulterior învestirii instanței. Totodată, prin întâmpinarea depusă, recurentul - pârât a solicitat expres respingerea cererii de chemare în judecată (neexistând, astfel, un act de recunoaștere a pretențiilor reclamantei). Astfel, litigiul a implicat cheltuieli de judecată pentru partea reclamantă constând atât în taxă judiciară de timbru, achitată potrivit chitanței aflate la dosarul instanței de fond, dar și în onorariul avocațial în sumă de 29.878,62 RON, achitat de reclamantă potrivit dovezilor aflate la dosarul instanței de fond și redus de prima instanță la suma de 5.000 RON. Nefondate sunt și criticile aduse de recurent considerentelor primei instanțe, expuse în fila x a sentinței atacate, potrivit cărora: prima cerere de autorizare a fost respinsă fără a se evidenția care ar fi înscrisurile lipsă de la dosar sau care ar fi fost normele nerespectate de către reclamantă, iar pe de alta pârâtul nu a expus concret (inclusiv pe parcursul judecării prezentei cauze) care ar fi fost aspectele remediate de reclamantă cu ocazia depunerii celei de-a doua cereri, se constată că emiterea autorizației, ca urmare a celei de-a doua cereri, reprezintă o recunoaștere implicită a caracterului nejustificat al refuzului inițial, evidențiind astfel și culpa procesuală a pârâtului. Contrar celor învederate de recurent, Înalta Curte observă din examinarea Deciziei nr. 30484/1R din data de 17.04.2019 că neacordarea avizului prealabil nu a avut drept rațiune caracterul incomplet al documentației depuse de intimată, în fila x a întâmpinării formulate în faza procesuală a fondului recurentul arătând expres că intimata a furnizat, la 12.03.2019, clarificările solicitate. Totodată, după cum corect a reținut și prima instanță, prin aspectele învederate de recurent în față primei instanțe nu au fost expuse elementele ce au generat o soluție diferită dată celei de-a treia cereri (iar nu a doua, cum eronat a menționat prima instanță) a intimatei de acordare a avizului prealabil și de eliberare a autorizației, iar astfel de explicații nu au fost expuse nici în recurs. Într-un astfel de context, instanța de control judiciar împărtășește opinia judecătorului fondului conform căreia emiterea autorizației are valența unei recunoașteri implicite a culpei recurentului în generarea situației de fapt ce a determinat disputa judiciară pendinte. Pe cale de consecință nu poate fi reținută teza unei lipse a culpei procesuale a recurentului sau inexistența cheltuielilor de judecată, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a realizat o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. În concluzie, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii atacate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri împotriva sentinței civile nr. 92 din 11 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Cât privește cererea de "restituire a cheltuielilor de judecată" formulată la data de 05.05.2022 de către recurent, instanța de control judiciar apreciază că, în realitate, aceasta are natura juridică a unei cereri de acordare a cheltuielilor de judecată, în sensul art. 453 C. proc. civ. (temei de drept invocat, de altfel, chiar în susținerea cererii), or, în raport de soluția pronunțată în recurs, nu se impune acordarea unor astfel de cheltuieli către recurent.