ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1880/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea hotărârii nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, pronunțată în dosarul nr. x/2017, conexat cu dosarul nr. x/2016 al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cu consecința constatării inexistenței unei încălcări a principiului egalității de tratament și exonerării A. de la sancțiunile și măsurile dispuse împotriva sa. 1.

La data de 08.01.2022 petentul B. a formulat cerere de intervenție accesorie, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamanta A. S.A. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1592 din data de 2 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intervenientul accesoriu B. și a anulat în parte hotărârea nr. 361/14.06.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce privește dispoziția de modificare, de către reclamanta A. S.A., a condițiilor de creditare, respingând, în rest, cererea reclamantei ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior a declarat recurs reclamanta A. S.A. prin care, apreciind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a acestei sentințe și reținerea, spre rejudecare, a cauzei, în sensul admiterii acțiunii introductive și al anulării, în întregime, a hotărârii nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, pronunțată în dosarul nr. x/2017, conexat cu dosarul nr. x/2016. În susținerea cererii sale, recurenta a învederat, în esență, că sentința primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât, în opinia recurentei, accesul la creditare nu este un drept al omului, o libertate fundamentală sau un drept recunoscute de lege, în sensul textului de lege citat, câtă vreme presupune punerea la dispoziția împrumutatului a unor bunuri cu un anumit grad de raritate (banii), ce aparțin altor persoane de drept privat sau provin din capitalurile proprii ale Băncii, vând la bază o relație contractuala bilaterală în care părțile nu pot intra decât prin acord. De asemenea, a mai arătat recurenta că unul dintre criteriile fundamentale pentru acordarea de credite îl constituie capacitatea clientului de a achita ratele până la maturitatea creditului, conform graficului de rambursare, iar vârsta înaintată atrage scăderea șanselor de rambursare a împrumutului, motiv pentru care, în raport de obligația de prudențialitate ce incumbă băncilor, tratamentul diferențiat în funcție de vârstă are o justificare obiectiva, în sensul art. 5 din O.G. nr. 137/2000, astfel încât sancționarea recurentei apare ca vădit nelegală.

Apărările formulate în cauză Legal citați, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și intimatul-intervenient în numele altei persoane, B. nu au formulat întâmpinări. Prin cererea formulată la data de 3 iunie 2021, intimatul intervenient B. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu următoarea întrebare: Dacă obligația de prudență a băncilor (protecția față de riscul de credit) prevăzută de art. 79 din Directiva 2013/36 poate fi interpretată ca reprezentând o justificare obiectivă sau un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare pentru refuzul de acordare a unui credit pe criteriul unic al vârstei în condițiile în care acest criteriu al vârstei nu este coroborat cu alte criterii cum ar fi veniturile împrumutatului și/sau posibilitatea acestuia de a oferi garanții reale sau personale și în condițiile în care legea națională (art. 10 lit. d) din O.U.G. nr. 137/2000) interzice expres discriminarea la acordarea unui credit pe motivul vârstei, iar art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE interzice discriminarea de orice fel.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 11 ianuarie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 9 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. La un astfel de termen cauza a fost suspendată, în temeiul art. 242 C. proc. civ., fiind repusă pe rol la data de 16 martie 2022, urmare a cererii de reluare a judecății formulate de C. S.A., succesoarea în drepturi a A. S.A.. De asemenea, prin încheierea de ședință din 17 aprilie 2019, cererea formulată de intimatul-intervenient B., de preschimbare a termenului de judecată acordat la data de 9 iunie 2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată. II. Soluția instanței de recurs A. Referitor la cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte o va respinge, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene ("CJUE") cu întrebări preliminare trebuie să aibă aptitudinea de a lămuri unele aspecte legate de interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii, pe care, ulterior, instanța națională să le aplice la contextul factual dedus judecății. În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene - TFUE (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), CJUE este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza CJUE, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea. Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național. În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este investită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare. Tot in jurisprudența CJUE s-a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității întrebărilor preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții. Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență, încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile". În fine, instanța de control judiciar amintește că Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012, prevăd: "12. Cu toate acestea, o instanță ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este obligată să sesizeze Curtea cu o astfel de cerere, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul eventual nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această jurisprudență) sau a cazului în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză este evidentă. 13. Astfel, o instanță națională poate, în special în situația în care se consideră suficient de lămurită de jurisprudența Curții, să decidă ea însăși cu privire la interpretarea corectă a dreptului Uniunii și cu privire la aplicarea acestuia la situația de fapt pe care o constată. Cu toate acestea, o trimitere preliminară se poate dovedi deosebit de utilă atunci când se ridică o nouă problemă de interpretare care prezintă un interes general pentru aplicarea uniformă a dreptului Uniunii sau atunci când jurisprudența existentă nu pare a fi aplicabilă unei situații de fapt inedite." Aplicând astfel de repere teoretice cererii formulate de intimatul - intervenient B., Înalta Curte observă că întrebarea cu care acesta solicită, în prezenta cauză, sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene vizează, în esență, dispozițiile art. 79 din Directiva 2013/36/UE și are următorul conținut: Dacă obligația de prudență a băncilor (protecția față de riscul de credit) prevăzută de art. 79 din Directiva 2013/36 poate fi interpretată ca reprezentând o justificare obiectivă sau un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare pentru refuzul de acordare a unui credit pe criteriul unic al vârstei în condițiile în care acest criteriu al vârstei nu este coroborat cu alte criterii cum ar fi veniturile împrumutatului și/sau posibilitatea acestuia de a oferi garanții reale sau personale și în condițiile în care legea națională (art. 10 lit. d) din O.U.G. nr. 137/2000) interzice expres discriminarea la acordarea unui credit pe motivul vârstei iar art. 21 din Carta Drepturilor Fundamentale ale UE interzice discriminarea de orice fel. Înalta Curtea apreciază, însă, că în raport de obiectul cauzei și de motivele de casare formulate de recurentă, aplicarea corectă a dreptului comunitar, în privința aspectele a căror lămurire o urmărește intimatul - intervenient prin solicitarea de adresare a unei întrebări preliminare către CJUE, se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile, motiv pentru care apreciază că nu sunt întrunite cerințele reglementate de art. 19 TUE, art. 267 TFUE și Recomandările adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 338/01 din data de 6 noiembrie 2012. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează să respingă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebarea preliminară, formulată de intimatul - intervenient B.. B. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.A. și continuat de succesoarea sa în drepturi, C. S.A. este nefondat, pentru argumentele ce vor fi expuse în paragrafele ulterioare: Observând conținutul concret al criticilor expuse în memoriului de recurs, subsumate de recurentă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că ele pot fi grupate în jurul unui număr de două chestiuni de drept, mai precis: a) greșita aplicare, în opinia recurentei, a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, întrucât nu ar fi îndeplinit criteriul încălcării unui drept al omului, a unei libertăți fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege, spre a se reține săvârșirea unei fapte de discriminare și b) greșita aplicare, în opinia recurentei, a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 137/2000. În ceea ce privește, însă, primul set de critici, instanța de control judiciar reține, dintr-o primă perspectivă, că acesta excedează motivelor de fapt și de drept ce au fost evocate de recurenta-reclamantă prin acțiunea introdusă pe rolul instanței de contencios administrativ și fiscal. Aspectul privind neîndeplinirea criteriului încălcării unui drept al omului, a unei libertăți fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege, privit din perspectiva faptului că accesul la creditare nu intră în niciuna dintre aceste categorii, nu se regăsește printre cele enunțate în cererea de chemare în judecată și nici în cuprinsul unei cereri formulate conform art. 204 C. proc. civ., fiind invocat de către reclamantă, pentru prima dată, după cum, de altfel, chiar aceasta arată, în concluziile scrise înaintate instanței de fond după închiderea dezbaterilor. Prin urmare, recurenta nu a îndeplinit, în faza de judecată a fondului, rigorile procedurale ale învestirii instanței de judecată cu o astfel de critică adusă actului administrativ atacat, iar acest set de critici de nelegalitate nu poate face obiectul cercetării în recurs, al cărei obiect îl reprezintă, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verificarea legalității sentinței recurate și în cadrul căruia nu pot fi formulate pretenții noi, respectiv motive suplimentare de nelegalitate a actului administrativ contestat. De altfel, Înalta Curte reține că, și dacă s-ar trece peste aspectele învederate în paragrafele anterioare, dreptul intimatului - intervenient de a avea acces la servicii bancare de creditare este reglementat de O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, inclusiv în componenta ce vizează dreptul la o evaluare a bonității acestuia, pe baza unui volum suficient de informații obținute, inclusiv de la consumator, și, după caz, pe baza consultării bazei de date relevante, cu respectarea Legii nr. 677/2001, incidente fiind, în acest sens, inclusiv prevederile art. 20 și art. 30 dintr-un astfel de act normativ. De asemenea, instanța de control judiciar observă că, prin hotărârea nr. 361 din 14.06.2017 a Colegiului Director al CNCD, s-a reținut, în esență și atingerea adusă dreptului la demnitate personală, reglementat de art. 1 alin. (3) din Constituția României. Astfel, este evident caracterul nefondat al susținerilor recurentei - reclamantă ce vizează maniera în care instanța de fond a verificat aplicarea de către intimatul - pârât a prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000, în cauză fiind îndeplinit inclusiv criteriul încălcării unui drept al omului, a unei libertăți fundamentale sau a unui drept recunoscute de lege de care intimatul - intervenient beneficia. Nefondat este și cel de-al doilea set de critici aduse de recurenta - reclamantă hotărârii pronunțate de prima instanță, ce vizează maniera în judecătorul fondului a aplicat și interpretat prevederile art. 5 din O.G. nr. 137/2000. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, potrivit unui astfel de text normativ: Diferența de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităților ocupaționale sau al contextului în care acestea se desfășoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință profesională reală și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională. Pe cale de consecință, pentru a fi reținută incidența cazului de excepție reglementat de art. 5 din O.G. nr. 137/2000 (ce este, de altfel, de strictă interpretare), este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții, pentru ca diferență de tratament, bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, să nu constituie discriminare: i) diferența să aibă legătură cu natura activităților ocupaționale sau cu contextul în care acestea se desfășoară, ii) diferența să reprezinte o cerință profesională reală, iii) diferența să reprezinte o cerință profesională determinantă, iv) obiectivul diferenței de tratament să fie legitim și v) cerința să fie proporțională. Totodată Înalta Curte va avea în vedere și prevederile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora: "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație". Astfel cum s-a reținut și în jurisprudența CEDO, enumerarea motivelor de discriminare este una exemplificativă (hotărârea Engel și alții contra Olandei, paragraful 72), iar pentru ca o diferență de tratament să nu fie calificată drept discriminare, trebuie realizată dovada unei justificări obiective necesare într-o societate democratică, în funcție de circumstanțele speței (hotărârea Rasmussen contra Danemarcei, paragrafele 38 - 42), în sensul de a urmării un scop legitim și de a exista proporționalitate între mijloacele folosite și scopul ce urmează a fi realizat (hotărârea Laduna contra Slovaciei, paragraful 59 - 73). În raport de limitele învestirii instanței de recurs, astfel cum au fost acestea trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține că aspectul ce se solicită a fi analizat este, în esență, cel al manierei în care condiția de eligibilitate prevăzută la pct. 4.2.2.b) "Vârsta" din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0, aprobată prin Hotărârea Comitetului Executiv al A. nr. 64/19.12.2016 respectă principiul proporționalității. Din această perspectivă trebuie verificat dacă măsura este corespunzătoare unui scop legitim, dacă este necesară atingerii acestuia sau cea mai puțin restrictivă dintre masurile necesare acestui scop și dacă are un efect excesiv asupra interesului persoanei. Cu alte cuvinte, se verifică dacă regula trece testul calității relației dintre mijloace (măsura în discuție) și scop (obiectivul urmărit prin instituirea acelei măsuri). Răspunzând punctual criticilor invocate de recurentă, Înalta Curte reține că sunt nefondate susținerile acesteia potrivit cărora condiția de eligibilitate prevăzută la pct. 4.2.2.b) "Vârsta" din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0 îndeplinește criteriile stabilite de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, trecând, în opinia recurentei, sus indicatul test. După cum a reținut și prima instanță, obligațiile reglementate de art. 12 și art. 14 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 17 din 12 decembrie 2012 privind unele condiții de creditare, nu prevăd, drept condiție de eligibilitate obligatorie pentru acordarea unui credit, vârsta maximă de 65 sau de 68 de ani. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi negat dreptul reclamantei - recurente de a dezvolta și de a menține o practică bancară prudentă și sănătoasă, aptă să asigure, pe cât posibil, executarea în bune condiții a contractelor de creditare și recuperarea sumelor acordate cu titlu de împrumut, motiv pentru care se poate susține că, prin măsura în discuție, se tinde la atingerea unui scop legitim. Pe de altă parte, instanța de control judiciar apreciază că aplicarea criteriului de eligibilitate expus în pct. 4.2.2.b) din Norma de creditare a persoanelor fizice - versiunea 13.0, conform căruia pentru credite de consum vârsta eligibilă este cuprinsă între 18 și 68 ani la data acordării creditului, dar fără a depăși 70 de ani la data terminării contractului de credit, iar pentru credite de investiții imobiliare vârsta eligibilă este cuprinsă între 18 și 65 ani la data acordării creditului, dar fără a depăși 70 de ani la data terminării contractului de credit, generează excluderea persoanelor cu vârsta de peste 68 de ani, respectiv de peste 65 de ani de la posibilitatea de a obținere un credit prin simpla atingere a unei astfel de vârste, fără ca un atare criteriu să fie coroborat cu alte elemente. Cu alte cuvinte, potrivit prevederilor sus indicatei norme, accesul la serviciul de creditare este refuzat, ab initio, tuturor persoanelor ce nu se încadrează în intervalul de vârstă indicat, vârsta fiind un obstacol insurmontabil în raport de politica de creditare a recurentei - reclamante. Observând, însă, raportul dintre un astfel de mijloc (utilizat de recurenta - reclamantă) și scopul urmărit, Înalta Curte apreciază că acesta nu corespunde principiului proporționalității. Astfel, măsura în discuție este, în fapt, una prohibitivă absolut, în sensul că o persoană ce nu se încadrează în intervalul de vârstă sus indicat nu va obține finanțare indiferent de starea sa materială ori de nivelul veniturilor sale (care, spre exemplu, ar putea fi suficient pentru a asigura, în funcție de fiecare tip de credit și de perioada efectivă de creditare, restituirea sumei) sau de posibilitatea de constituire a unor garanții reale sau personale. Practic, o persoană ce nu se încadrează în intervalul de vârstă reglementat în pct. 4.2.2.b) antemenționat nu beneficiază de o verificare concretă a bonității sale. Or, scopul urmărit de recurenta - reclamantă poate fi atins și prin impunerea unor condiții mai puțin restrictive, iar nu doar prin reglementarea unora prohibitive. Spre exemplu, un astfel de scop ar putea fi atins și printr-o analiză concretă a bonității persoanei în funcție de tipul de credit solicitat, prin raportare la analiza coroborată a tuturor parametrilor relevanți. Studiile statistice la face trimitere recurenta nu prezintă relevanță din perspectiva analizei de proporționalitate. Cum, în cauză, nu există proporționalitate între mijloace și scop, nu se poate reține o întrunire cumulativă a condițiilor impuse de art. 5 din O.G. nr. 137/2000. Nefiind incidentă ipoteza de excepție reglementată de un astfel de text normativ, în mod corect s-a stabilit, în aplicarea art. 2 din O.G. nr. 137/2000, existență faptei de discriminare. În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de reclamanta A. S.A. și însușite de C. S.A., va respinge recursul formulat de prima și continuat de succesoarea sa în drepturi, ca nefondat.