ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1827/2022

Ședința publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.04.2019 reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 317/26.03.2019.

Prin sentința civilă nr. 811 pronunțată la data de 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, cu consecința casării în tot a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare instanței care a pronunțat hotărârea casată, respectiv Curtea de Apel București. A solicitat, de asemenea, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, subsumat primului motiv de recurs, susține recurentul că este eronată reținerea instanței de fond referitoare la faptul că nu constituie o informație contactarea celor două societăți, întrucât aceasta a avut drept scop informarea telespectatorilor A. despre posibilitatea reală de a nu mai recepționa canalele A. începând cu data de 1 martie 2019, în lipsa unui acord cu privire la contractul de retransmisie cu societățile B. și C..

Mențiunea că abonații B. și C. pot contact acești doi operatori a avut, de asemenea, caracterul unei informații menite să încurajeze telespectatorii să obțină mai multe detalii chiar de la societățile cu care aveau un abonament de furnizare a canalelor de televiziune, pentru a-și forma o opinie asupra situației lor.

Prin urmare, consideră recurenta că informațiile furnizate de A. nu au fost de natură a favoriza o anumită parte astfel încât nu există temeiuri pentru a pune la îndoială caracterul imperativ al mesajului transmis.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs se susține că recurentul nu a încurajat niciun moment abonaților B. și C. să solicite informații de natura celor comerciale, având caracter de confidențialitate.

Susține că recurentul avea nu numai dreptul, ci chiar obligația de a informa publicul cu privire la situația de fapt existentă, obligație îndeplinită de către recurent, fără a oferi alte detalii care ar fi putut intra în conflict cu clauzele de confidențialitate ale contractului sau cu negocierile dintre părți.

În această situație, apreciază că nu pot fi reținute susținerile instanței de fond potrivit cărora recurentul a urmărit exercitarea unei presiuni indirecte asupra companiilor B. și C. de vreme ce recurentul nu a încurajat clienții acestor companii să solicite informații despre termenii negocierii, ci informații strict legate de posibilitatea de a nu mai recepționa canalele A..

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se susține că instanța de fond a interpretat mesajul difuzat de A. într-o manieră părtinitoare, orientată în mod clar spre a veni în întâmpinarea susținerilor pârâtului Consiliul Național al Audiovizualului.

Se arată în acest sens că instanța de fond a reținut că motivul pentru care până la data comunicărilor, A. nu încheiase un contract de retransmisie cu B. și C., a fost prezentat într-o modalitate "lipsită de obiectivitate", informația fiind însoțită de exprimarea unilaterală a punctului de vedere al uneia dintre părți.

Susține că nu a fost vorba în niciun moment de exprimarea punctului de vedere al uneia dintre părți, ci despre prezentarea unui fapt concret, anume posibilitatea ca telespectatorii să nu mai recepționeze canalele A.. Mențiunea că părțile "nu au căzut de acord" și că A. "face tot posibilul" pentru a se ajunge la o înțelegere nu a reprezentat în niciun caz o acuzație adusă societăților B. și C. care să justifice solicitarea unui punct de vedere al acestor societăți și nu a sugerat telespectatorilor faptul că B. și C. nu ar face tot ce este posibil pentru a se ajunge la o înțelegere rezonabilă.

Prin ultimul motiv de recurs se critică hotărârea pe considerentul că instanța de fond a reținut că A. nu a asigurat o informare corectă a publicului dar nu a argumentat care dintre informațiile difuzate nu au fost corecte și nu au reflectat adevărul factual de la acel moment, instanța de judecată concentrându-se asupra potențialilor efecte ale mesajului difuzat asupra negocierii dintre părți, opinând că fost produsă "o presiune asupra derulării acestora".

Or, instanța de judecată nu a fost investită cu analizarea raporturilor dintre recurent și B. și C., ci cu analizarea unor potențiale încălcări în ceea ce privește legislația audiovizualului.

Toate informațiile difuzate au fost corecte și obiective, comunicarea respectând în totalitate legislația în domeniul audiovizualului.

Afirmă că nu pot fi reținute susținerile intimatului pârât potrivit cărora mesajul recurentului nu a fost prezentat în mod imparțial și cu bună credință față de telespectatorii A., de vreme ce acest mesaj a avut caracterul de a le oferi posibilitatea de a fi ținuți la curent cu posibilitatea producerii unui eveniment care i-ar afecta în mod direct.

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, în esență, se arată că modalitatea în care emisiunea de știri a prezentat motivul pentru care până la data de 23 februarie 2019 nu s-a încheiat un acord de retransmisie cu B. și C. este lipsită de obiectivitate, nefiind respectate dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002. Mesajul transmis nu s-a limitat la a oferi o informație, ci a oferit o soluție la rezolvarea problemei, respectiv a impasului în care se găseau negocierile pentru prelungirea/încheierea contractului de distribuire a canalelor recurentului de către distribuitorii B. și C., în scopul de a debloca negocierile.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 317/26.03.2019, prin care a fost sancționată cu somație publică de intrare în legalitate pentru încălcarea dispozițiilor legale ale art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului.

În esență, fapta reținută în sarcina sa a fost difuzarea în știrile din data de 23 februarie 2019 precum și în mesaje text pe ecran (crawl) a unui anunț cu privire la faptul că este posibilă ieșirea canalelor sale de televiziune din grila rețelelor B. și C. întrucât părțile nu au putut conveni asupra încheierii unui nou contract de retransmisie.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, arătând că dacă mesajul referitor la posibilitatea nerecepționării A. începând cu data de 1 martie 2019 ar putea fi considerat o informație, mențiunea referitoare la contactarea celor două societăți care se aflau în negociere cu A. nu este o informație.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.: ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material") este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Din analiza criticilor recurentului și a apărărilor intimatului rezultă că dezacordul dintre părți vizează calificarea de către intimatul pârât Consiliul Național al Audiovizualului a mesajului transmis de recurent în ziua de 23 februarie 2019 ca fiind o informare ce nu a respectat cerințele legii.

Sunt relevante cauzei dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului în conformitate cu care:

"(1) În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: b) informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință".

Conform normei precitate îndatorirea furnizorului de servicii media audiovizuale este de a prezenta informații corecte, verificate și prezentate în mod imparțial și cu bună credință.

Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 32 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 în conformitate cu care "Niciun drept conferit prin lege nu poate fi exercitat într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, în scopul de a vătăma sau de a păgubi pe altul ori profitând de ignoranța sau de buna-credință a persoanelor".

Totdată, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002, toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor.

Luând în considerare conținutul explicit al dispozițiilor normative anterior enunțate, raportat la maniera concretă de prezentare a mesajului transmis în ziua de 23 februarie 2019 care a atras sancționarea recurentului reclamant cu somație publică, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit corect că mențiunea referitoare la contactarea celor două societăți care se aflau în negociere cu A. nu constituie o informație, atâta timp cât această informație nu a fost transmisă în mod neutru, ci părtinitor, având în vedere în special că prin transmiterea acestui mesaj s-a încercat o metodă de soluționare a impasului la care s-a ajuns în ceea ce privește încheierea contractului.

Analizând înscrisurile aflate la dosarului cauzei rezultă că modalitatea în care mesajul transmis în cadrul emisiunii Știrile A. de la ora 19 a fost unul lipsit de obiectivitate. Astfel, observă Înalta Curte că mențiunile din știrea prezentată, respectiv "în ciuda eforturilor făcute de A. în ultimele 11 luni"; "A. este grupul lider pe piața de televiziune din România, programele canalelor noastre de la știri la "D." sau "E." sunt în topul audiențelor și reprezintă alegerea numărul unu în materie de informare și entertainment pentru publicul din România" nu pot fi cirsumscrise unei informări a publicului cu imparțialitate și bună-credință.

Prezentând poziția sa de lider pe piața de televiziune pentru marea majoritate a categoriilor de programe, intenția recurentului reclamant a fost aceea de constrângere a celor două societăți de a ajunge la un acord rezonabil în ceea ce privește încheierea contractului de retransmisie.

În deplin acord cu instanța de fond, reține și Înalta Curte că recurentul reclamant nu a asigurat o informare corectă a publicului, a prezentat un amestec de informații și opinii, a îndemnat telespectatorii la acțiuni lipsite de finalitatea afirmată, a prezentat în mod unilateral poziția sa în cadrul negocierilor producând în acest mod o presiune asupra derulării acestora.

Alegațiile recurentului ce vizează faptul că poate fi circumscrisă unei informații mențiunea că pot contacta cei doi furnizori B. și C., informație menită să încurajeze telespectatorii să obțină mai multe detalii chiar de la societățile cu care aveau un abonament de furnizare a canalelor de televiziune, pentru a-și forma o opinie asupra situației lor, nu pot fi primite. Observă Înalta Curte că prin acest mesaj, intenția recurentului a fost aceea de a interpune publicul telespectator în negocierile părților cu scopul de a pune presiune pe cele două părți contractante vizate de anunț: B. și C.. Prin urmare, recurentul reclamant a urmărit soluționarea impasului în care se găseau negocierile pentru prelungirea/încheierea contractului de distribuire a canalelor societății reclamante de către distribuitorii de servicii B. și C., deci un interes privat și nu unul public.

Partea finală din mesajul transmis în ziua de 23 februarie 2019 "pentru informații contactați B. și C." nu poate fi circumscrisă unei informații imparțiale și prezentată cu buna credință.

Nu se contestă dreptul telespectatorilor de a fi informați cu privire la recepționarea canalelor A., ci conținutul informației care nu respectă cerințele legale: informația să fie prezentată în mod imparțial și cu bună credință.

Așa cum a fost formulat mesajul, și așa cum recurentul a înțeles a-l prezenta publicului "Începând cu 1 martie canalele A. ar putea să nu mai fie disponibile în rețelele B. și C. ... pentru informații contactați B. și C." rezultă, fără putere de tăgadă, că intenția sa a fost de solicitare a telespectatorilor de a interveni pentru deblocarea impasului.

Și critica din recurs prin care se susține că nu a fost vorba niciun moment de exprimarea punctului de vedere al unei dintre părți ci despre prezentarea unui fapt concret nu poate fi primită. Informația prezentată "Începând cu 1 martie canalele A. ar putea să nu mai fie disponibile în rețelele ..." nu poate reprezenta un fapt concret, ci doar o posibilitate, și pentru a nu exista această posibilitate contactați rețelele B. și C.. Aceasta este informația transmisă de recurent, informație care nu poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 64 din Decizia nr. 220/2011.

Înalta Curte reține și faptul că potrivit dispozițiilor art. 31 alin. (4) din Constituția României "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice". Fiind o obligație impusă prin legea fundamentală, furnizorii de servicii media au îndatorirea de a depune toată diligența pentru atingerea rezultatului cerut de lege, respectiv prezentarea unor informații corecte, imparțiale și de bună credință.

În concluzie, față de modul cum informația a fost transmisă, se constată că aceasta nu a respectat cerințele legale, iar instanța de fond a interpretat și aplicat în mod corect normele legale incidente cauzei.

Prin urmare, instanța constată că toate susținerile și criticile recurentului reclamant sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 811 din 18 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2022.