ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1822/2022

Ședința publică din data de 25 martie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal sub număr de dosar x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, prin care a solicitat:

- anularea Procesului-verbal înregistrat cu nr. x/05.08.2019 de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 02.08.2019 privind proiectul "Achiziție utilaj condiționare și uscare a orezului și extinderea capacității de depozitare în comuna Stăncuța, jud. Brăila", contract de finanțare nr. x/23.12.2009, beneficiar A. S.R.L., emis de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale;

- anularea Deciziei nr. 25905/09.10.2019 de soluționare a contestației formulate de A. S.R.L., emisă de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale;

- constatarea faptului că A. S.R.L. a fost solicitant eligibil pentru finanțare;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Decizia nr. 24/2020 pronunțată la data de 3 martie 2020, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., iar intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat recurs incident.

3.1 Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Subsumat primului motiv de recurs, se invocă de către recurentă greșita aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE 2988/1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, norme juridice în temeiul cărora s-a stabilit de către judecătorul fond că nu a intervenit prescripția dreptului intimatei de a stabili creanța bugetară.

Arată, în acest sens, că prin raportare la definiția abaterii continue și repetate utilizată de Curtea Europeană în Hotărârea Vonk Dairy Products, precum și Hotărârea Montecatini (49. Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței Curții, o abatere este "continuă și repetată" în sensul art. 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 atunci când este comisă de un operator care obține avantaje economice dintr-un ansamblu de operațiuni similare, care încalcă aceeași dispoziție a dreptului Uniunii) prezentarea unei singure declarații privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, care se dovedește a fi eronată, nu permite concluzionarea că ne confruntăm cu o "abatere continuă sau repetată" în prezenta caz.

Curtea Europeană de Justiție lămurește astfel că, un caracter continuu sau repetat al abaterii există atunci când sunt mai multe operațiuni similare respectiv, o pluralitate de comportamente ilicite și nu un act singular cum este Declarația administratorului B. din 28.08.2009 privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, și prin urmare acest act al administratorului nu poate fi calificat ca fiind o "abatere continuă sau repetată".

În raport de aceste aspect concluzionează recurenta că data săvârșirii abaterii este data producerii prejudiciului, de vreme ce aceasta este ulterioară datei săvârșirii acțiunii agentului economic.

În mod greșit a stabilit instanța de fond că data producerii prejudiciului este data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011, când cheltuielile decontate au fost finalizate.

Susține, în acest sens, că la momentul încheierii contractului de finanțare, recurenta a dobândit avantajul economic al finanțării iar autoritatea s-a obligat să finanțeze proiectul, astfel că de la data ordinului de finanțare (în speță a contractului de finanțare) se naște elementul juridic al prejudiciului, invocând în acest Hotărârea C-59/14.

Prin urmare, susține recurenta că avantajul acordat în cauză îl reprezintă obținerea finanțării de către A. pentru proiectul său, prin contractul de finanțare, astfel că data de la care începe să curgă termenul de prescripție de 5 ani este 23.12.2009, data încheierii contractului de finanțare, aspect față de care dreptul AFIR de a constata creanța bugetară este prescris, termenul de 5 ani împlinindu-se la data de 23.12.2014.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare recurenta afirmă că în mod eronat nu a fost reținută de către instanța de fond culpa autorității pentru modul cum a gestionat programul de finanțare și a concluzionat că, în cauză, nu se justifică aplicarea principiului "Nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Se arată în acest sens că obligația de informare a potențialilor beneficiari și detalierea aspectelor tehnice decurge și din reglementările interne - art. 2 alin. (1) lit. b) din H.G. nr. 224/2008, obligație ce nu a fost respectată câtă vreme Ghidul solicitantului a precizat cine sunt beneficiarii eligibili, respectiv micro-întreprinderile și întreprinderile mici și mijlocii definite conform Recomandării CE nr. 361/2003 și Legii nr. 346/2004 fără a detalia niciunde că încadrarea în aceste tipuri de întreprinderi trebuie făcută cu luarea în considerare a regulilor privind relațiile cu alte întreprinderi, respectiv necesitatea evaluării cu prioritate a existenței întreprinderilor partenere și a celor legate și aplicarea modalității de calcul prevăzută la art. 6 din Legea nr. 346/2004 în considerarea stabilirii categoriei de întreprinderi, respectiv micro-întreprindere, întreprindere mică și mijlocie, prevederile art. 4 din lege urmând a se aplica la finalul acestor determinări, după eventualele însumări ale datelor financiare proprii cu cele ale întreprinderilor legate și partenere.

Ghidul solicitantului a omis să precizeze cum trebuia completată Declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM de către solicitant.

Afirmă recurenta că nu există nici măcar o specificație a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică și o încadrare corectă în tipul de întreprindere. Scrierea unui proiect este o activitate complexă care necesită o abordare multidisciplinară și de aceea trebuie susținută și îndrumată prin Ghidul solicitantului. Chiar recentele Ghiduri ale solicitantului ale programului FEADR 2014-2020 clarifică cum trebuie să se facă încadrarea în tipul de întreprindere (și nu mai omit acest aspect) reprezintă o dovadă că informația trebuia cuprinsă în Ghid.

Concluzionează recurenta că obligația de informare nu a fost respectată atâta vreme cât nu există o detaliere tehnică in cuprinsul Ghidului solicitantului a faptului că încadrarea în tipul de întreprindere trebuia făcută în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate", Ghidul fiind lipsit de claritate și predictibilitate.

Nici obligația de selecție conformă nu a fost respectată de către autoritate.

Conform Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 autoritatea avea obligația să verifice dosarul cererii de finanțare selectând doar proiectele conforme și avea totodată dreptul să solicite orice documente și informații suplimentare. Solicitările făcute în anul 2015 de a prezenta informații suplimentare - date financiare din bilanțul C.. la nivelul anului 2008 puteau fi făcute de autoritate și la momentul verificării dosarului cererii de finanțare, certificatul constatator regăsindu-se la dosarul cererii de finanțare.

În lipsa detalierii tehnice în Ghidul solicitantului a încadrării în tipul de întreprindere în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate" și evaluatorii au comis aceeași eroare ca și recurenta și au ignorat datele evidente privind acționarul majoritar C.: din certificatul constatator nesolicitând informații despre această întreprindere legată cu recurenta pentru a verifica clasificarea întreprinderii potrivit Legii nr. 346/2004.

Ultimul motiv de recurs vizează reținerea în mod eronat de către instanța de fond a faptului că "neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului cât și selecția acestuia iar principiul proporționalității a fost corect aplicat de AFIR".

Afirmă recurenta că în raport de mențiunile Procesului-verbal nr. x/05.08.2019 "programul maxim de cofinanțare care ar fi putut fi acordat proiectului trebuie să fie de 25% din valoarea totală a proiectului, și nu de 50% astfel cum a fost prevăzut în Contractul de finanțare, nu se poate reține că proiectul ar fi fost neeligibil pentru neeligibilitatea solicitantului A., aspect detaliat prin cererea de chemare în judecată la pct. 3.3, astfel că societatea recurentă ar fi fost eligibilă la finanțare iar proiectul său ar fi putut fi finanțat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului.

Chiar dacă societatea recurentă ar fi primit doar 32 de puncte pentru proiectul său, s-ar fi depășit pragul minim de punctaj și s-ar fi regăsit pe lista proiectelor eligibile în etapa de selecție.

Se concluzionează că judecătorul fondului a fost în eroare atunci când a reținut că neregula afectează atât eligibilitatea proiectului cât și selecția acestuia devreme ce prevederile din Ghidul solicitantului contrazic această apreciere iar autoritatea nu a adus nicio dovadă de neeligibilitate a proiectului recurentei și nici cu privire la acoperirea alocării financiare de proiecte clasate ca punctaj înaintea proiectului A..

3.2 Recursul incident formulat de intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale este întemeiat pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului incident întrucât soluția instanței de fond - de respingere a excepției prescrierii dreptului material la acțiune este corectă, însă raționamentul avut în vedere potrivit căruia termenul de prescripție a început să curgă la data de 23.12.2014, dată la care contractul și-a încetat valabilitatea este realizat cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și ale art. 3 alin. (1) din Regulamentul CE nr. 2988/15 precum și ale art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, si solicită înlăturarea din cuprinsul considerentelor acestei hotărâri a motivelor privind respingerea prescripției dreptului material la acțiune.

Arată recurenta că termenele privind emiterea titlului de creanță sunt termene procedurale astfel că în ceea ce privește calculul termenului de prescripție sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011.

Susține recurenta că termenul în care subscrisa are dreptul de a stabili creanțe bugetare pentru sumele acordate în cadrul FEADR 2007-2014 este de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2020, acesta împlinându-se la data de 1 ianuarie 2025.

Sunt invocate de către recurentă dispozițiile art. 3 din Regulamentul CE nr. 2988/1995 și afirmă că această normă europeană nu dă posibilitatea statului să aplice un termen de prescripție mai lung în funcție de abaterea constatată sau de programul în baza căruia a fost acordată finanțarea ci pur și simplu lasă la latitudinea fiecărui stat să instituie un alt termen de prescripție aflându-ne astfel în fața principiului de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Pe cale de consecință, termenul de prescripție de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, legiferat de statul român este unul care se aplică indiferent dacă finanțarea este acordată printr-un contract cu durată limitată de executare sau printr-un contract a cărui executare se desfășoară pe o perioadă mai lungă de timp și care beneficiază de alocări anuale.

În concluzie, susține recurenta că dreptul Agenției de a stabili creanța bugetară nu este prescris așa cum corect a conchis instanța de fond, însă data de la care curge termenul de prescripție este 1 ianuarie 2020 și nu 23 decembrie 2014.

Față de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, în esență, arată că Autoritatea Contractantă, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de finanțare poate să verifice respectarea criteriilor de eligibilitate și selecție iar în cazul în care constată nereguli se demarează procedura de recuperare a ajutorului financiar nerambursabil acordat pentru cheltuielile constatate neeligibile. Nedepistarea neregulilor la momentul săvârșirii acestora de către beneficiar în diferite etape procedurale de selecție sau implementare a proiectului nu este un motiv care să atragă exonerarea răspunderii beneficiarului față de autoritatea contractantă.

În ce privește aplicarea principiului proporționalității afirmă intimata că instanța de fond a reținut în mod corect că neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului, cât și selcția acestuia. Faptul că beneficiarul nu deținea calitatea de IMM la data depunerii cererii de finanțare afectează și punctajul aplicat la criteriile de selecție S4 și S7, punctajul final corect fiind de 32 puncte, iar ultimul proiect selectat în sesiunea respectivă de proiecte a avut 47 puncte, astfel în lipsa punctelor de selecție obținute necuvenit proiectul depus nu ar fi fost selectat spre contractare. În aceste condiții, măsura proporțională este de recuperare integrală a sprijinului financiar și încetarea valabilității contractului de finanțare.

A fost depusă de recurenta-reclamantă răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă cât și la recursul incident formulat de aceeași parte.

II. Soluția instanței de recurs

1.1 În ce privește recursul formulat de recurenta reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept incidente cauzei.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Subsumat primului motiv de recurs susține recurenta că deși instanța de fond a stabilit, în mod corect, că termenul de prescripție aplicabil este de 5 ani de la data săvârșirii abaterii așa cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale Regulamentului nr. 2988/1995 - art. 3 alin. (1) și alin. (3) și că data săvârșirii abaterii este data evenimentului care survine ultimul având în vedere momentul la care a survenit acțiunea sau omisiunea agentului economic prin care a fost încălcat dreptul Uniunii și data la care s-a produs prejudiciul, a reținut ca nefiind prescris dreptul intimatei de a constata creanța bugetară.

Susține recurenta că acest aspect s-a datorat pe de o parte, calificării în mod greșit a abaterii ca fiind continuă, iar pe de altă parte, a stabilirii, în mod greșit, a datei producerii prejudiciului ca fiind data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011.

În ce privește abaterea săvârșită - depunerea incorectă sau incompletă a Declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii la data de 28.08.2009, critica formulată vizează faptul că pentru existența unei abateri continue sau repetate sunt necesare mai multe operațiuni similare respectiv, o pluralitate de comportamente ilicite și nu un act singular cum este Declarația administratorului B. din data de 28.08.2009 privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

Pentru a răspunde criticii formulate, Înalta Curte va avea în vedere atât dispozițiile Regulamentului CE nr. 2988/1995 cât și prevederile din actele normative naționale.

Potrivit prevederilor art. 3 din Regulamentul (CE) nr. 2988/1995 din 18.12.1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene, potrivit cărora:

"(1)Termenul de prescripție a acțiunii este de patru ani de la săvârșirea abaterii menționate la articolul 1 alin. (1). Cu toate acestea, normele sectoriale pot să prevadă un termen mai scurt, care nu poate fi însă mai mic de trei ani.

În cazul unor abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective. În ceea ce privește programele multianuale, termenul de prescripție trebuie, oricum, să curgă până la finalizarea programului.

Termenul de prescripție este întrerupt de orice act al unei autorități competente, adus la cunoștința persoanei în cauză, cu privire la cercetarea sau urmărirea în justiție a abaterii respective. Termenul de prescripție începe să curgă din nou după fiecare act de întrerupere.

Cu toate acestea, prescripția devine efectivă cel mai târziu la data la care expiră o perioadă egală cu dublul termenului de prescripție, fără ca autoritatea competentă să fi impus o sancțiune, cu excepția cazului în care acțiunea administrativă este suspendată în conformitate cu articolul 6 alin. (1).

(2)Termenul de aplicare a deciziei prin care se instituie o sancțiune administrativă este de trei ani. Termenul curge de la data la care decizia devine definitivă.

Cazurile de întrerupere și de suspendare sunt reglementate de dispozițiile relevante de drept intern.

(3)Statele membre își păstrează posibilitatea de a aplica un termen mai lung decât cel prevăzut în alin. (1) și, respectiv, (2)."

Relativ la art. 3 alin. (3) din Regulament, Înalta Curte reține că, în calitate de stat membru al UE, România a reglementat un termen de prescripție de 5 ani de la data închiderii programului conform art. 45 alin. (1) în cazul O.U.G. nr. 66/2011 care dispun: "Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare."

În cauză constată Înalta Curte că judecătorul fondului a înțeles să aplice cauzei termenul de prescripție de 5 ani reglementat de legea națională, însă în ce privește momentul de început al acestui termen de prescripție a ales să aplice norma europeană. Modalitatea în care a procedat judecătorul fondului este una eronată; alegând să aplice în cauză termenul de prescripție de 5 ani, termen instituit prin legea națională, atunci instanța avea obligația de a aplica în totalitate legea națională, inclusiv pentru momentul de început al curgerii termenului de prescripție de 5 ani. Acest aspect, însă, nu este de natură a afecta legalitatea soluției din sentința atacată privind prescripția dreptului AFIR de a constata creanța bugetară.

În acest sens, prescripția în această materie a fost reglementată inițial prin dispozițiile art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 în conformitate cu care "Dreptul de a stabili obligația de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare", iar ulterior prin art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 conform cărora "Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare."

Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese ca termenul de 5 ani începe să curgă de la data închiderii programului (art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003), sau de la data de 1 ianuarie datei închiderii programului (art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011).

În cauză, programul de finanțare s-a închis la data de 06.03.2019, aspect recunoscut chiar de către reclamantă prin acțiune, iar procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x, contestat în prezenta cauză, a fost emis la data de 05.08.2019, astfel că indiferent de ce normă juridică se aplică - art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 sau art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 - dreptul intimatei Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale nu este prescris.

În atare situație, criticile recurentei privind calificarea de către instanța de fond, în mod eronat, a abaterii ca fiind continuă cât și criticile privind stabilirea, în mod greșit, a datei producerii prejudiciului ca fiind data finalizării proiectului, respectiv 26.10.2011, critici în raport de care recurenta a înțeles să stabilească un alt moment de început al termenului de prescripție, nu pot fi primite. Aplicând termenul de prescripție de 5 ani reglementat de legea națională, devin incidente și reglementările privind momentul de începere al acestui termen, întreruperea și suspendarea termenului de prescripție.

Relativ la aceste critici se impune totuși a se preciza că jurisprudența Uniunii Europene a făcut distincție între abaterea continuă și abaterea repetată, și aplicând această jurisprudență rezultă că, în cauza de față, ne aflăm în prezența unei abateri continue fiind vorba despre depunerea incorectă și incompletă a Declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii ale cărei efecte s-au produs pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanțare nr. x/23.12.2009, respectiv până la data de 23.12.2014.

Astfel în Hotârârea Curții din 15 iunie 2017 în cauza C - 436/15, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 10 iulie 2015, primită de Curte la 10 august 2015, în procedura Lietuvos Respublikos aplinkos ministerijos Aplinkos projektu valdymo agentura împotriva "Alytaus regiono atlieku tvarkymo centras", Curtea a decis că Articolul 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2988/95 trebuie interpretat în sensul că termenul de prescripție a unei abateri comise în cadrul unui "program multianual", precum proiectul în discuție în litigiul principal, începe să curgă de la data săvârșirii abaterii în cauză, în conformitate cu articolul 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95, precizându-se că, dacă este vorba de o abatere "continuă sau repetată", termenul de prescripție începe să curgă din ziua în care încetează săvârșirea abaterii respective, în conformitate cu articolul 3 alin. (1) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/95.

Astfel s-au reținut în cuprinsul hotărârii antemenționate, punctele 52-54, următoarele:

"În această privință, din modul de redactare a articolului 3 alin. (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2988/95 reiese că termenul de prescripție a acțiunii curge de la data săvârșirii abaterii constatate.

În conformitate cu articolul 3 alin. (1) al doilea paragraf din acest regulament, în cazul unei abateri continue sau repetate, termenul de prescripție curge din ziua în care încetează săvârșirea abaterii, precizându-se că noțiunea "abatere care a încetat", prevăzută de aceeași dispoziție, trebuie să fie înțeleasă ca referindu-se la ziua în care a încetat ultima operațiune constitutivă a aceleiași abateri repetate (Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C - 52/14, EU:C:2015:381, punctul 66)".

O abatere trebuie considerată "continuă" atunci când omisiunea care a ocazionat încălcarea dispoziției din dreptul Uniunii vizate persistă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 decembrie 2004, José Martí Peix/Comisia, C - 226/03 P, EU:C:2004:768, punctul 17). O abatere este "repetată", în sensul dispoziției menționate, atunci când este comisă de un operator care obține avantaje economice dintr-un ansamblu de operațiuni similare care încalcă aceeași dispoziție a dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2015, Pfeifer & Langen, C - 52/14, EU:C:2015:381, punctul 49)."

Prin urmare abaterea continuă reprezintă "omisiunea care a ocazionat încălcarea dispoziției din dreptul Uniunii vizate persistă", iar abaterea repetată "obținerea de avantaje economice dintr-un ansamblu de operațiuni similare care încalcă aceeași dispoziție a dreptului Uniunii".

În cauză ne aflăm în prezența unei singure abateri care a persistat pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanțare nr. x din 23.12.2009, respectiv până la data de 23.12.2014, și anume depunerea incorectă și incompletă a Declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii ale cărei efecte s-au produs pe toată perioada de valabilitate a Contractului de finanțare anterior menționat.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează nereținerea de către instanța de fond a culpei autorității, culpă ce rezultă din nerespectarea atât a obligației de informare a potențialilor beneficiari și detalierea aspectelor tehnice cât și a obligației de selecție conformă.

Cu referire la obligația de informare arată recurenta că nu este prevăzut în Ghidul solicitantului modalitatea de completare a Declarației privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM, că nu există nici măcar o specificație a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică și o încadrare corectă în tipul de întreprindere, că nu există o detaliere tehnică in cuprinsul Ghidului solicitantului a faptului că încadrarea în tipul de întreprindere trebuia făcută în baza "calculului pentru întreprinderile partenere sau legate", Ghidul fiind lipsit de claritate și predictibilitate.

În ce privește obligația de selecție conformă susține recurenta că nici această obligație nu a fost respectată întrucât conform Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 autoritatea avea obligația să verifice dosarul cererii de finanțare selectând doar proiectele conforme și avea totodată dreptul să solicite orice documente și informații suplimentare. Solicitările făcute în anul 2015 de a prezenta informații suplimentare - date financiare din bilanțul C.. la nivelul anului 2008 puteau fi făcute de autoritate și la momentul verificării dosarului cererii de finanțare, certificatul constatator regăsindu-se la dosarul cererii de finanțare.

Criticile formulate nu pot fi primite.

În acord cu judecătorul fondului constată Înalta Curte că Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 - "Creșterea valorii adăugate a produselor agricole și forestiere" cuprinde suficiente informații pentru beneficiarii fondurilor nerambursabile privind eligibilitatea și încadrarea acestora în categorii de întreprinderi.

Reține Înalta Curte că Legea nr. 346/2004 cuprinde categoriile de întreprinderi și procedura pentru clasificarea acestora astfel că susținerile recurentei referitoare la faptul că în Ghid nu există nicio specificație a articolelor de lege relevante din Legea nr. 346/2004 care să fi permis o interpretare sistematică și o încadrare corectă în tipul de întreprindere nu pot fi primite.

Lecturând Ghidul solicitantului pentru accesarea Măsurii 123 - "Creșterea valorii adăugate a produselor agricole și forestiere" se observă că acesta face trimitere la dispozițiile Legii nr. 346/2004 astfel că revenea beneficiarilor obligația de a cunoaște dispozițiile acestui act normativ. Necunoașterea legii nu poate fi invocată de către recurentă.

Și critica ce vizează neîndeplinirea de către intimata-pârâtă a obligației de selecție conformă nu poate fi primită, recurenta neputând opune autorității o neîndeplinire, conform legii, a propriilor obligații.

În materia accesării fondurilor nerambursabile, primul chemat să respecte legea este solicitantul, iar în situația în care informațiile oferite nu au respectat condițiile legii partea își asumă riscul, ca la o verificare ulterioară, după aprobarea dosarului, să-i fie aplicată sancțiunile prevăzute de lege, așa cum s-a întâmplat în prezenta cauză.

Pe de altă parte, regulamentele UE nu interzic recuperarea ajutorului acordat în situația în care, la o verificare ulterioară, se constată nereguli. În acest sens, CJUE s-a pronunțat în Cauza C-465/10 Hotărârea Ministre de l`Interieur, de l`Outre-mer, des Collectivies territoriales et de l`Immigration din 21 decembrie 2011: "împrejurarea că autoritățile competente ar fi fost informate de beneficiarul subvenției cu privire la alegerea cocontractantului înainte de lansarea procedurii de cerere de ofertă care avea ca obiect atribuirea contractului de achiziții publice în cauză, aceasta nu influențează, ca atare, calificarea drept "abatere" în sensul articolului 1 al doilea paragraf din Regulamentul nr. 2988/1995." Răspunzând celei de-a doua întrebări, CJUE a statuat: "nerespectarea de către o autoritate contractantă care beneficiază de o subvenție FEDR a normelor privind atribuirea contractelor de achiziții publice prevăzute de Directiva 92/50, cu ocazia atribuirii contractului care are ca obiect realizarea acțiunii subvenționate, constituie o "abatere" în sensul art. 1 din Regulamentul nr. 2988/1995 chiar dacă autoritatea națională competentă nu putea să ignore, cu ocazia acordării acestei subvenții, că beneficiarul decisese deja cărui prestator urma să îi încredințeze realizarea acțiunii subvenționate"

Și ultimul motiv de recurs ce vizează reținerea greșită de către instanța de fond a faptului că neregula constatată afectează atât eligibilitatea proiectului cât și selecția acestuia, iar principiul proporționalității a fost corect aplicat de AFIR, este nefondat. Urmare Declarației depuse de administratorul recurentei privind încadrarea întreprinderii în categoria IMM din data de 28.09.2009 prin care a menționat că este întreprindere autonomă, proiectul a primit un punctaj de 47 puncte (fiind punctate și criteriile 4 și 7 prevăzute în Ghidul solicitantului, în virtutea statului de IMM) fapt ce a determinat eligibilitatea proiectului pentru finanțare și încheierea Contractului de finanțare.

La verificările ulterioare s-a constatat că recurenta nu a fost întreprindere autonomă la momentul depunerii declarației din data de 28.09.2009, ci întreprindere legată cu C., ca atare, nu a avut statutul de IMM la momentul accesării finanțării.

Susținerea conform căreia A. S.R.L. se încadra și la categoria "alte întreprinderi care nu sunt micro-întreprinderi, întreprinderi mici și mijlocii, care au mai puțin de 750 de angajați sau o cifră de afaceri care nu depășește 200 de milioane de euro..."astfel că proiectul său ar fi fost eligibil la finanțare putând fi finanțat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului este fără relevanță atâta vreme cât analiza îndeplinirii condițiilor se face în raport de mențiunile cuprinse în cererea de finanțare, de declarația solicitantului privind încadrarea întreprinderii într-o anumită categorie de întreprindere, cu alte cuvinte de voința solicitantului la momentul depunerii cererii.

Împrejurarea că proiectul său ar fi fost eligibil la finanțare putând fi finanțat în cuantum de 25% din valoarea eligibilă a proiectului nu înlătură răspunderea recurentei și nici nu poate să conducă la ideea că neregulile constatate nu există.

Înalta Curte constată că și criticile ce vizează aplicarea în cauză a principiului proporționalității sunt nefondate.

Principiul proporționalității este definit la art. 2 alin. (1) lit. n) din O.U.G. nr. 66/2011 și presupune că orice măsură administrativă adoptată se impune a fi adecvată, necesară și corespunzătoare scopului urmărit, atât în ceea ce privește resursele angajate în constatarea neregulilor, cât și în ceea ce privește stabilirea creanțelor bugetare rezultate din nereguli, ținând seama de natura și frecvența neregulilor constatate și de impactul financiar al acestora asupra proiectului sau programului respectiv.

De asemenea, conform prevederilor art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, "Orice acțiune întreprinsă în sensul constatării unei nereguli și al stabilirii creanțelor bugetare rezultate din nereguli se realizează cu aplicarea principiului proporționalității, ținându-se seama de natura și de gravitatea neregulii constatate, precum și de amploarea și de implicațiile financiare ale acesteia."

Așadar, principiul proporționalității presupune un raport apreciat ca fiind echilibrat între măsura juridică adoptată, realitatea socială și scopul legitim urmărit de legiuitor în adoptarea cadrului legislativ în discuție. De asemenea, și dreptul Uniunii Europene se referă în art. 5 alin. (4) din Tratatul Uniunii Europene la acest principiu în sensul adecvării deciziilor la scopul legitim urmărit.

De aceea, proporționalitatea sancțiunilor se apreciază în raport cu un scop legitim bine determinat, a cărei semnificație este dată, în speță, de întregul cadru normativ incident în materie.

Distinct de acest aspect, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, neregula constă în "orice abatere de la legalitate, regularitate și conformitate în raport cu dispozițiile naționale și/sau europene, precum și cu prevederile contractelor ori a altor angajamente legal încheiate în baza acestor dispoziții, ce rezultă dintr-o acțiune sau inacțiune a beneficiarului ori a autorității cu competențe în gestionarea fondurilor europene, care a prejudiciat sau care poate prejudicia bugetul Uniunii Europene/bugetele donatorilor publici internaționali și/sau fondurile publice naționale aferente acestora printr-o sumă plătită necuvenit".

În raport de cele arătate, instanța era obligată să procedeze la cercetarea tipului abaterii și a gravității acesteia, prin prisma prevederilor legale incidente. În speță, autoritatea pârâtă a constatat existența unei nereguli reprezentată de Declarația administratorului din data de 28.09.2009, de natură a justifica aplicarea sancțiunii recuperării ajutorului acordat, instanța de fond apreciind în mod corect că măsura dispusă respectă principiul proporționalității, validând astfel raționamentul pârâtei.

În aceste condiții, Înalta Curte va respinge și criticile recurentei-reclamante invocate din perspectiva greșitei aplicări a principiului proporționalității sancțiunii și va constata că sentința de fond este la adăpost de orice critică ce vizează interpretarea și aplicarea greșită a normelor legale incidente în cauză, demersul părții fiind, ca urmare, nefondat.

1.2 Recursul incident declarat de recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițșiilor Rurale

Recurenta-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat recurs împotriva considerentelor sentinței civile nr. 24/03.03.2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, criticile acesteia vizând exclusiv motivarea instanței de fond referitoare la excepția precripției dreptului autorității de a constata creanța bugetară, nu și soluția pronunțată pe această excepție care este favorabilă recurentei-pârâte.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 491 alin. (1), teza I din C. proc. civ., "Recursul incident și recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 și 473, care se aplică în mod corespunzător."

În conformitate cu dispozițiile art. 472 alin. (1) din același cod, "Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe."

Din interpretarea coroborată a textelor legale citate, rezultă că recursul incident poate fi formulat, în cadrul procesului în care se judecă recursul declarat de partea potrivnică, printr-o cerere care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe.

Or, recursul la considerente nu tinde niciodată la schimbarea soluției primei instanțe, întrucât este formulat de partea care a obținut o soluție favorabilă dar este nemulțumită de motivarea hotărârii, soluția urmând a fi menținută, așa cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 461 alin. (2) din C. proc. civ., care stipulează următoarele:

"Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate."

În concluzie, în timp ce recursul incident tinde întotdeauna la schimbarea soluției primei instanțe, recursul la considerente vizează menținerea soluției și înlăturarea considerentelor apreciate ca eronate sau vătămătoare.

De aceea, în opinia Înaltei Curți, recursul incident nu poate viza considerentele, ci exclusiv soluția pronunțată de prima instanță, or, în cazul de față, recurenta-pârâtă a criticat doar motivarea instanței de fond, fără a tinde la schimbarea soluției primei instanțe, soluție care îi este favorabilă, nefiind astfel îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 491 alin. (1), teza I rap, la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ.

Din aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul incident ca inadmisibil.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta A. S.R.L. ca nefondat, iar în temeiul dispozițiilor art. . 491 alin. (1), teza I rap, la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ. va respinge ca inadmisibil recursul incident formulat de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 24/2020 din 3 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Respinge ca inadmisibil recursul incident declarat de recurentul-pârât Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale împotriva Deciziei nr. 24/2020 din 3 martie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 martie 2022.