ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1808/2021

Ședința publică din data de 23 martie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, formulând contestație împotriva Rezoluției Inspectorului Șef nr. C19-2057 din 02.07.2019 prin care a dispus "Respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate" respectiv Rezoluția de clasare nr. x/2018 din 14.03.2019.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 440 din 18 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. în nume propriu " și pentru B." a exercitat calea de atac a recursului, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 1 alin. (1) și (5) din Constituția României, art. 34 alin. (1) și (2), art. 97, art. 98, art. 99 lit. t) și 99

1

din Legea nr. 303/2004, republicată, a susținut în esență recurentul că, în acest cadru de legalitate, domnii judecători nu dau dovadă de competență intelectuală în judecarea, interpretarea și aplicarea corectă în spiritul și litera legii, a normelor de drept material și procesual.

Plângerile nu au fost făcute ca motiv de nemulțumire pentru soluțiile dispuse de judecători, dar un proces se judecă și o hotărâre judecătorească se emite pe baza probatoriului și dovezilor administrate, iar în judecarea corectă a cauzei cei doi domni judecători au uitat de prevederile art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privitor la obiectul și motivele revizuirii.

Apreciază că independența judecătorilor este înțeleasă absolut greșit, judecătorii fiind absolut dependenței de lege în tot ceea ce fac prin activitatea de judecată.

Prin considerentele prezentate la filele x cu caracter general instanța de fond încearcă să determine practic o scuză la adresa judecătorilor care, se pare, în cadrul activităților de judecare a cauzelor au dreptul să pronunțe orice hotărâre, indiferent de probe, indiferent de dovezi, indiferent de textele de lege invocate și utilizând o evidentă fraudă la lege.

Adresând o serie de întrebări retorice și expunând propria părere privitoare la modalitatea de interpretare și de administrare a probatoriului în cadrul unui dosar, precum și față de atribuțiile și competențele inspectorilor judiciari, recurentul - reclamant apreciază că soluțiile dispuse cu privire la sesizarea sa unt greșite, motiv pentru care solicită admiterea cererii.

Se mai susține că soluția inspectorilor judiciari este absolut greșită și, ca și CSM -ul, ca și Inspecția Judiciară, nici Curtea de Apel nu și-a îndeplinit atribuțiile raportat la plângerile formulate cu privire la faptele judecătorilor C. și D..

În probațiune solicită administrarea probei cu înscrisurile existente la dosar precum și atașarea dosarelor civile nr. x/2017 al Tribunalului Mureș, nr. 3760/289/2016 al Judecătoriei Reghin și apoi în apel al Tribunalului Mureș, nr. 3357/289/2017/a2 al Tribunalului Mureș, nr. 1751/289/2016 al Judecătoriei Reghin și al Tribunalului Mureș și alte probe sub incidența art. 254 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză

Intimata - pârâtă Inspecția Judiciară, în termenul legal a formulat întâmpinare împotriva recursului promovat de recurentul - reclamant A., în nume propriu și pentru B. și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind că argumentele invocate în susținerea recursului nu pot fi reținute ca motive de nelegalitate ale sentinței, dată fiind situația de fapt expusă, in extenso, în cuprinsul hotărârii recurate precum și dispozițiile legale reținute de instanța de fond ca fiind incidente.

În ceea ce privește proba cu înscrisuri, astfel cum a fost solicitată de către recurentul - reclamant prin cererea de recurs, solicită respingerea acesteia, dat fiind faptul că în prezenta procedură nu pot fi analizate înscrisurile care au stat la baza hotărârilor criticate și nici u pot fi administrate probe care să vizeze soluțiile pronunțate în cauzele indicate, deciziile magistraților fiind supuse cenzurii instanței de control judiciar, în mod exclusiv și cu respectarea principiului legalității căilor de atac.

Răspunsul la întâmpinare

Recurentul - reclamant A. în nume propriu " și pentru B." a combătut apărările intimatei - pârâte Inspecția Judiciară în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, susținând în esență că s-a dat o interpretare greșită textelor de lege corespunzătoare situației de fapt prezentate, raportat la normele de drept material sau procesual încălcate, iar dispozițiile legale cu caracter general invocate nu se poate combate dispozițiile legii cu caracter special.

Solicită respingerea apărărilor formulate de inspecția judiciară și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 21.10.2020 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 23.03.2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, din oficiu, Înalta Curte a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a recurentului A., pentru recurenta B., având în vedere că recursul este semnat doar de recurentul A., iar la dosar nu s-a depus " înscrisul autentic" impus de dispozițiile art. 85 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum li s-a solicitat ambilor recurenți, reținându-se cauza pentru a se pronunța pe acest aspect, cât și pe fondul recursului promovat și în nume propriu de recurentul - reclamant A..

Pentru acest termen de judecată au fost citați ambii recurenți cu mențiunea de a depune la dosar procura specială notarială ce face dovada calității domnului A., de mandatar al doamnei B., conform art. 85 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că cererea de recurs ce face obiectul analizei este formulată și semnată doar de recurentul A., însă " și pentru B.", fără a se atașa și un " înscris autentic" astfel cum impun dispozițiile anterior enunțate, prin care doamna B. îl împuternicește pe domnul A. să promoveze și să susțină această cale de atac și în numele său.

Deopotrivă, prin aceeași citație emisă pentru termenul de față, li s-au adus la cunoștință recurenților și dispozițiile art. 85 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora "dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și duratei reprezentării", fără ca recurenții să depună la dosar procura specială sau să se prezinte în instanță pentru a se lua act de declarația verbală, în sensul indicat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile formulate, de apărările intimatei - pârâte Inspecția Judiciară și de normele legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A., în nume propriu, este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, iar recursul promovat de același recurent " și pentru B.", este nul, sens în care urmează a se admite excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a domnului A., pentru recurenta B. și, în consecință, a se anula recursul formulat de aceasta, pentru considerentele în continuare arătate:

Având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., ce părevăd că "(1) Instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.", Înalta Curte, în ceea ce privește recursul formulat de recurentul -reclamant A. "și pentru B.", va analiza mai întâi excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a recurentului A., pentru recurenta B., invocată din oficiu, raportat la dispozițiile art. 82 și 85 C. proc. civ.

Excepția lipsei calității de reprezentant este o excepție de procedură absolută și peremptorie, dată fiind necesitatea de a se realiza o judecată între părți corect reprezentate.

Instituția reprezentării în procesul civil vizează procedeul juridic în care o persoană, numită reprezentant, îndeplinește acte de procedură în numele și pe seama unei părți din proces, efectele actului îndeplinit producându-se direct față de parte.

Dispozițiile art. 80 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc regula potrivit căreia părțile își pot exercita drepturile procedurale personal sau prin reprezentant și enumeră felurile reprezentării, respectiv legală, convențională sau judiciară.

Art. 83 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar, alin. (2) stabilind că " în cazul în care mandatarul persoanei fizice este soț sau o rudă până la gradul al doilea, inclusiv, acesta poate pune concluzii în fața oricerei instanțe, fără să fie asistat de avocat, dacă este licențiat în drept".

Totodată, conform art. 85 C. proc. civ., împuternicirea de a reprezenta o persoană fizică dată mandatarului care nu are calitatea de avocat se dovedește prin înscris autentic, iar alin. (2) al aceluiași articol stabilește că, " În cazurile prevăzute la alin. (1), dreptul de reprezentare mai poate fi dat și prin declarație verbală, făcută în instanță și consemnată în încheierea de ședință, cu arătarea limitelor și a duratei reprezentării.".

Conform dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

"e) semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic".

Raportat la toate aceste dispoziții Înalta Curte constată că, deși cererea de recurs a fost promovată și semnată de recurentul - reclamant A. în nume propriu " și pentru B.", aceasta este semnată doar de recurentul A., fără a anexa la cererea de recurs și dovada reprezentării sale, conform art. 83 alin. (2) C. proc. civ., prin atașarea unor acte de stare civilă și a titlului de "licențiat în drept" (în cazul în care mandatarul este soț sau rudă până la gradul al doilea, inclusiv și are studii juridice), sau conform art. 85 alin. (1) Cod procedură, constând într-o procură specială și autentică, prin care doamna B. îl împuternicește pe domnul A. să promoveze și să susțină această cale de atac și în numele său.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte constată că lipsa dovezii calității de reprezentant este sancționată cu nulitatea, necondiționată de existența vreunei vătămări, conform art. 176 pct. 2 C. proc. civ. și pe cale de consecință, va admite excepția lipsei calității de reprezentant a domnului A. pentru recurenta-reclamantă B. și va anula recursul formulat de aceasta.

În continuare, înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant A., în nume propriu, pe fondul recursului, instanța de control judiciar reține următoarea situație de fapt:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 26.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanții A. și B., au chemat în judecată pârâta INSPECȚIA JUDICIARĂ, formulând contestație împotriva Rezoluției Inspectorului Șef nr. C19-2057 din 02.07.2019 prin care a dispus "Respingerea plângerii și menținerea rezoluției atacate" respectiv Rezoluția de clasare nr. x/2018 din 14.03.2019.

Prin Rezoluția nr. x/2018 menținută prin Rezoluția inspectorului șef nr. C19-2057 din data de 02 iulie 2019 s-a dispus clasarea sesizărilor formulate de către petenții - reclamanți B. și A., reținându-se în esență că în cauză nu există indicii privind elementele constitutive ale săvârșirii abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) cu referire la art. 99

1

din Legea nr. 303/2002 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată.

S-a reținut în esență că activitatea de interpretare și de analizare a admisibilității unor probe nu poate constitui în nici un caz abatere disciplinară atunci când are loc în limitele logicii, legii, cu referire la texte aplicabile speței și cu referire la înscrisurile invocate.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, a respins contestația formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată, reținând în esență că, în mod legal și temeinic s-a apreciat prin rezoluțiile atacate că din verificările prealabile efectuate, nu au fost identificate raționamente care să fie în mod vădit contrare logicii juridice, motivele invocate de reclamanți fiind în fapt critici cu privire la motivarea deciziilor, la legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate, a căror analiză ar presupune evaluarea tuturor actelor și lucrărilor dosarelor respective, activitate ce excedează verificărilor cu caracter administrativ efectuate de Inspecția Judiciară.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, raportat la actele ce compun dosarul.

Trecând astfel la analizarea criticilor formulate de recurentul - reclamant A. din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar constată că aceste motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, în contextul în care instanța de fond a făcut o justă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, raportat la obiectul cauzei cu care a fost învestită, considerentele primei instanțe fiind însușite de instanța de control judiciar, după efectuarea propriei examinări a cauzei.

În primul rând, subliniază Înalta Curte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi, este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență - aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept.

În sfera răspunderii disciplinare noțiunea de rea -credință presupune intenția judecătorului de a manipula legea în mod conștient, obținând prin aceasta un avantaj pentru sine sau pentru altul sau o vătămare a interselor uneia dintre părțile implicate în proces, iar în varianta săvârșirii faptei cu gravă neglijență trebuie să se identifice încălcarea de către judecător a normelor de drept material sau procesual, iar nerespectarea acestor norme să fie neechivocă.

Totodată, pentru ca fapta să poată fi circumscrisă unor abateri disciplinare, este necesar ca judecătorul să manifeste o conduită de încălcare flagrantă a unor îndatoriri profesionale elementare, cu consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție, iar nerespectarea normelor să poată fi caracterizată ca fiind o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare.

Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții, etc.

Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă.

Mai reține instanța de control judiciar că, în cadrul atribuțiilor inspecției judiciare intră doar o analiză a conduitei judecătorilor, nu și a procesului, această autoritate publică nefiind o instanță extraordinară, cu atribuții în analiza probelor administrate în cauză, nefiind în competența sa a se pronunța asupra soluției din dosar, ci doar a verifica incidența vreunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată.

Stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

În acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar remarcă faptul că, în ceea ce privește dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Mureș, cei doi reclamanți au criticat faptul că judecătorii vizați de sesizare au încălcat cu bună-știință norme de drept material și procesual în judecarea cauzei, respingând solicitarea acestora de administrare a probei cu interogatoriul executorului judecătoresc E. din Reghin, ca nefiind utilă cauzei.

În dosarul nr. x/2016 s-a refuzat atașarea dosarului de executare nr. 156/E/2015 și s-a respins solicitarea de audiere a martorului F..

Si în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestație la executare instanța a refuzat solicitarea de administrare a probei cu interogatoriul executorului judecătoresc și de audiere a martorului F..

În dosarul nr. x/2017, având ca obiect cererea de recuzarea doamnelor judecător G. și H., domnii judecători C. și D. au efectuat o activitate de plagiat, în încheierea din 23.10.2018, copiind 38 de rânduri din încheierea din 11.10.2019, interpretând " greșit și tendențios textele legale incidentate și jurisprudența CEDO".

Ori, astfel cum și judecătorul de primă jurisdicție a reținut, aprecierea utilității probelor ține de esența activității de judecată și reprezintă dreptul exclusiv al judecătorului de a aprecia dacă o anumită probă este utilă, pertinentă și concludentă pentru soluționarea justă a cauzei și, tocmai pentru că este un drept, nu poate atrage răspunderea disciplinară a magistraților judecători, putând fi supus cenzurii doar în căile de atac prevăzute de lege, iar nu pe cale administrativă, cum nelegal au solicitat reclamanții.

Faptul că articolul 249 C. proc. civ., impune o obligație de principiu în sarcina reclamanților de a-și dovedi susținerile/pretențiile, nu înseamnă că părțile pot administra ce probe doresc, în condițiile în care dispozițiile art. 255 alin. (1) Cor procedură civilă prevăd că " 1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului", astfel că, doar judecătorul învestit cu soluționarea pricinii poate aprecia cu privire la admisibilitatea, utilitatea, pertinența și concludența unei probe, raportat la dispozițiile art. 22 alin. (2) teza finală, ce prevăd că judecătorul are îndatorirea ..să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri, prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc".

Prin urmare, nu se poate conferi Inspecției Judiciare competența de a verifica activitatea de interpretare și de analizare a admisibilității unor probe, aceste aspecte fiind susceptibile de analiză numai în cadrul controlului ierarhic și jurisdicțional, astfel cum rezultă și din dispozițiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care delimitează cadrul angajării disciplinare a magistraților la " abaterile de la îndatoririle de serviciu" și la " faptele care afectează prestigiul justiției".

Așadar, în mod corect judecătorul de primă jurisdicție a reținut că modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material ori procesual în procesul interpretării și aplicării legii nu poate fi considerat o "abatere de la îndatoririle de serviciu" sau o "faptă care afectează prestigiul justiției", iar cenzurarea acestuia în cadrul contenciosului disciplinar al funcției de magistrat nu poate fi realizată.

Este adevărat că, potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificării trebuie efectuate doar în limitele mai sus arătate, pentru motivele acolo expuse, iar în măsura în care sesizarea este de esența activității de judecată, verificările pot fi efectuate doar în situațiile și condițiile cumulative mai sus expuse.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

În speță, Înalta Curte reține că expunerea motivată a unui raționament logico-juridic adoptat în modul de apreciere și interpretare a normelor legale incidente speței, raportat la actele și lucrările dosarului, ori activitatea de interpretare și de analizare a admisibilității unor probe nu poate constitui în nici un caz abatere disciplinară, atunci când are loc în limitele legii și a logicii.

Deopotrivă, nici modul de aplicare a normelor de drept material ori procesual, contrar interpretării avute în vedere de recurentul - reclamant, nu poate fi considerat o abatere de la îndatoririle de serviciu, în sensul exercitării cu rea credință sau gravă neglijență, ci se subsumează raționamentului logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, iar nemulțumirile exprimate de aceasta în cuprinsul sesizării excedează limitelor legale ale controlului de natură administrativă al Inspecției Judiciare în ceea ce privește modul în care judecătorii au interpretat probele și dispozițiile legale incidente cu ocazia soluționării dosarelor nr. x/2017, nr. y/2016, nr. z/2016, respectiv dosarul nr. x/2017, neputând fi analizate pe calea prezentului demers judiciar din perspectiva propusă de recurentul - reclamant.

Cât privește critica referitoare la activitatea de plagiat efectuată de cei doi magistrați judecători în încheierea din data de 23.10.2018 din dosarul nr. x/2017, în mod corect a reținut instanța de fond că hotărârile judecătorești nu reprezintă opere de creație intelectuală în sensul Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, astfel că pot fi utilizate modele în redactarea lor, posibilitate prevăzut ă expres de art. 53 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești (ROIIJ), aprobat prin H.C.S.M. nr. 1375/2015, relevanță având raționamentul juridic ce a stat la baza soluției adoptate, simpla folosire a unor formulări identice, neputând constitui un indiciu de rea credință sau gravă neglijență.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, interpretând în mod corect dispozițiile art. 97 și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, republicată, privind Statutul judecătorilor și procurorilor, argumentele invocate de recurentul- reclamant A. în cadrul motivelor de recurs nefiind apte să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite excepția lipsei calității de reprezentant, în ceea ce o privește pe recurenta B. și, în consecință, va anula recursul formulat de aceasta, respingând deopotrivă recursul formulat de reclamantul A. împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei calității de reprezentant, în ceea ce o privește pe recurenta B. și, în consecință, anulează recursul formulat de aceasta.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 440 din 18.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 23 martie 2021.