ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1539/2022

Ședința publică din data de 16 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 20.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecția Judiciară, solicitând anularea rezoluției de clasare a Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție judiciară pentru procurori, emisă în lucrarea nr. x/2018, precum și a rezoluției de respingere a plângerii prealabile din data de 03.12.2018, cu consecința trimiterii dosarului Inspecției Judiciare în vederea începerii cercetării disciplinare prealabile.

1.2. La data de 20.05.2019 reclamantul a formulat cerere de modificare a contestației, prin care a solicitat admiterea acțiunii, desființarea ambelor rezoluții și dispunerea începerii cercetării disciplinare. Totodată, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 în ceea ce privește sintagma "pentru completarea verificărilor" raportat la art. 21 și art. 52 din Constituție, respectiv art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 2149 din data de 4 iulie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea reclamantului de sesizare a Curții Constituționale a României și a sesizat instanța de contencios constituțional cu excepția de neconstituționalitate a art. 45

1

alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004 republicată, astfel cum a fost invocată de reclamant.

De asemenea, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 anterior a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației, astfel cum a fost formulată și modificată.

A susținut, în esență, recurentul că, ignorând obiectul acțiunii, cele susținute de reclamant, dispozițiile legale în materie și materialul probator, instanța de fond a pronunțat o soluție ce încalcă normele de drept material reprezentate, pe de o parte, de prevederile art. 45 și 45

1

din Legea 317/2004, iar, pe de altă parte, de cele ale art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În opinia recurentului, susținerile instanței, privind inexistența abaterilor disciplinare semnalate și inaplicabilitatea dispozițiilor de drept material incidente, sunt în contradicție cu rolul verificărilor ce pot fi realizate de Inspecția Judiciară și de instanța de contencios administrativ. Astfel, în ceea ce privește dispozițiile art. 45

1

din Legea 317/2004, acestea impun instanței realizarea unei verificări a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, cu consecința posibilității anulării rezoluției de clasare în cazul în care verificările sunt insuficiente. Din această perspectivă, recurentul a subliniat că aspectul invocat în prezenta cauză a fost exact cel al insuficienței verificărilor. Mai exact, în cuprinsul soluției de clasare nu se regăsește activitatea ce a stat la baza verificărilor prealabile și nici modalitatea în care a fost soluționată cererea în probațiune formulată în cuprinsul plângerii. Prin urmare, în opinia recurentului, există o prezumție relativă conform căreia inspectorul judiciar nu a efectuat niciun demers pentru clarificarea suspiciunilor învederate, care au o bază factuală, raportat la înscrisurile și înregistrările depuse în probațiune, câtă vreme cererile în probațiune nu au fost soluționate în vreun fel, neexistând absolut nicio trimitere în acest sens în cuprinsul soluției de clasare.

O altă critică formulată prin memoriul de recurs a vizat modul de interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 303/2004, din perspectiva modului de calificare a afirmațiilor doamnei B. de la termenele de judecată, în dosarul nr. x/2017 al Judecătoarei Gherla. În opinia recurentului, astfel de afirmații trebuiau asimilate celor ale unui martor, a cărui credibilitate urma a fi stabilită raportat la alte probe. Or, faptul că nu există alte probe care să susțină ori să infirme afirmațiile numitei B. nu poate fi imputat recurentului, tocmai acesta fiind, în opinia sa, rolul inspectorului judiciar, mai precis, cel de a verifica sesizarea și de a stabili dacă indiciile se confirmă ori nu, activitate care fie a fost insuficientă, fie inexistentă.

Recurentul a criticat și raționamentul judecătorului fondului ce a vizat interpretarea și aplicarea art. 99 din Legea nr. 303/2004, apreciind că din înregistrarea audio a ședinței din 26.01.2018 (începând cu minutul 12) și înregistrarea audio a ședinței din 23.02.2018 (începând cu minutul 39) în dosarul cu nr. x/2017 al Judecătoriei Gherla reies indiciile săvârșirii unor abateri disciplinare de către procurorul C.. Astfel, recurentul susține că, întrucât procurorul C. i-a oferit consultanță juridică doamnei B., spunându-i să formuleze plângeri adresate Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj cu privire la aceleași fapte și a transmis doamnei B., în cadrul unei discuții private și în afara cadrului procesual, în luna februarie 2018, că în câteva zile urmează să îl trimită pe recurent în judecată, sunt îndeplinite condițiile reținerii abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. b) și t) din Legea nr. 303/2004. În opinia recurentului, o astfel de conduită lipsește de conținut dreptul la un proces echitabil atât în ceea ce privește lipsa de imparțialitate a procurorului care instrumentează cauza, cât și cu privire la lipsa de egalitate a armelor, existând un grav dezechilibru între inculpat și persoana care a formulat plângerea penală, conduita procurorului încălcând prevederile art. 3 alin. (2), art. 8, art. 9 alin. (1) și (2), art. 10 și art. 11 alin. (1) din Codul deontologic.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 27 februarie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte observă că, deși, în cuprinsul paragrafului privind temeiul de drept al cererii de recurs, reclamantul A. afirmă că își întemeiază demersul de promovare a căii de atac pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., din analiza argumentelor evocate prin memoriul de recurs, nu pot fi identificate critici prin care acesta să invoce o încălcare, de către prima instanță, a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Prin totalitatea susținerilor expuse în motivarea recursului promovat, recurentul invocă, în fapt, o greșită aplicare a normelor de drept material (cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., fiind, astfel, doar formal invocate.

Examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției nr. x/2018 emisă la data de 10.08.2018 de pârâta Inspecția Judiciară - Direcția de inspecție judiciară pentru procurori (prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de recurentul - reclamant A.) și a rezoluției nr. 8409/IJ/2018/03.12.2018 a inspectorului - șef al Inspecției Judiciare (prin care a fost respinsă plângerea prealabilă), precum și solicitarea recurentului - reclamant de dispunere a începerii cercetării disciplinare.

Argumentele evocate prin memoriul de recurs pot fi grupate după cum urmează:

- critici de vizează modul de interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004;

- critici aduse de recurent manierei în care prima instanță a interpretat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește primul set de critici, instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitările legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua, puse în discuție de criticile formulate prin acțiunea dedusă judecății și considerentele din rezoluția de clasare.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul procuror, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004).

Totodată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conferă procurorului de caz prerogativa legală de a conduce ancheta penală, de a aprecia asupra probelor administrate și asupra soluției ce urmează a se emite în cauză, fără intervenția procurorului ierarhic superior. De asemenea, conform art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege. De asemenea, art. 67 alin. (2) din același act normativ arată că:

"procurorul este liber să prezinte în instanță concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit legii, ținând seama de probele administrate în cauză". C. proc. pen. mai reglementează în art. 304, art. 318 alin. (10), art. 335 alin. (1) și (6) și art. 328 alin. (1) competențele procurorului ierarhic superior în verificarea legalității și temeiniciei soluțiilor, actelor și măsurilor procesual penale adoptate de către procurorul ierarhic inferior, precum și în sancționarea, prin infirmare, a soluțiilor, actelor sau măsurilor procesuale ale procurorului ierarhic inferior neîntemeiate sau date cu nerespectarea dispozițiilor legale. Același act normativ stabilește cadrul legal pentru contestarea actelor procurorului la procurorul ierarhic superior și la instanța de judecată (art. 339 și art. 340).

Dreptul conferit de lege procurorului de caz de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate atât de esența juridică a principiului subordonării, cât și de dispozițiile legale. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților.

Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012 (în vigoare la data formulării sesizării), activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului și în consecință dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, și prevederile art. 45

indice 1 din Legea nr. 317/2004).

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că, în mod contrar celor afirmate de recurent, prin hotărârea pronunțată, prima instanță nu a considerat că nu poate realiza o examinare a modalității în care inspectorul judiciar și-a desfășurat activitatea, ci a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității inspectorului judiciar, examinată prin prisma unor astfel de mecanisme.

Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) și art. 73 alin. (3) și (4) din Legea nr. 317/2004, precum și a art. 12-14 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1027/2012 ("Regulament"), rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfășurarea activității de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acțiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziție de Legea nr. 317/2004 și de Regulament.

De asemenea, din elementele concrete ale cauzei, rezultă că simpla lipsă a unei mențiuni, în cuprinsul rezoluției de clasare, privind modul de analiză a cererii de probatorii formulate de petent prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare (prin care acesta solicita un extras din registrul intrări-ieșiri din care să rezulte numărul de vizite efectuate de doamna B. în perioada 28.11.2014-25.04.2017 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Dej), nu echivalează cu o neefectuare, de către inspectorul judiciar, a verificărilor prealabile. De altfel, în raport de faptele clamate, din înscrisurile și suportul digital aflate la dosarul primei instanțe, rezultă că inspectorul judiciar s-a adresat Judecătoriei Gherla solicitând înscrisurile apreciate de acesta ca fiind relevante și înregistrările audio a ședințelor de judecată din datele de 26.01.2018 și 23.02.2018. Astfel, din cuprinsul unor astfel de înscrisuri, coroborate și cu aspectele reținute prin rezoluția nr. x/2018 rezultă că inspectorul judiciar a realizat atât demersul de documentare inițială, cât și pe cel de solicitare de relații. Faptul că, ulterior obținerii acestora, pe baza analizei efectuate, nu a mai apreciat necesară administrarea altor mijloace de probă, nu generează o prezumție relativă de neefectuare a demersurilor de clarificare a suspiciunilor.

Nefondate sunt și criticile aduse de recurent manierei de aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, câtă vreme se impune evitarea realizării unei confuzii între noțiunea de mijloc de probă în cadrul verificărilor prealabile realizate de inspectorul judiciar (pe care niște afirmații, precum cele ale numitei B., în cadrul ședințelor de judecată din datele de 26.01.2018 și 23.02.2018, din cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecătoarei Gherla, îl pot reprezenta) și noțiunea de "indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare", în sensul art. 45 din Legea nr. 317/2004, ce vizează o analiză a situației de fapt din prisma elementelor constitutive ale faptelor reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Simpla existență a unor afirmații ale unei terțe persoane, indiferent dacă acestea pot sau nu să fie încadrate în categoria declarațiilor de martori, nu sunt suficiente spre a fi calificate drept indicii ale săvârșirii unei abateri disciplinare, câtă vreme acestea nu au aptitudinea de a proba întrunirea elementelor constitutive ale abaterii (atât din perspectiva laturii subiective, cât și din cea a laturii obiective a acesteia).

Cât privește setul de critici adus de recurent modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt, de asemenea, nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. b) și t) din Legea nr. 303/2004.

Faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei - pârâte au fost următoarele:

- procurorul C. i-a oferit consultanță juridică doamnei B., spunându-i să formuleze plângeri cu privire la aceleași fapte către alt parchet, în sensul că doamna B. ar fi afirmat astfel:

"la un moment dat domnul procuror de caz m-a sfătuit să nu mai depun acele acte care rezultă în continuare [...] ci să constitui un alt dosar la alt parchet";

- procurorul C. i-a transmis doamnei B., în cadrul unei discuții, în luna februarie a anului 2018, că în câteva zile urmează să îl trimită pe recurent în judecată.

Analizând, dintr-o primă perspectivă, maniera în care prima instanță a examinat soluția de clasare a sesizării disciplinare întrucât, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate date ori indicii privind săvârșirea abaterii reglementate de lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004 (ce vizează încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii), Înalta Curte observă că teza susținută de recurent este cea a săvârșirii abaterii în modalitatea simplă a încălcării prevederilor legale referitoare la interdicții, respectiv a interdicțiilor de natură profesională.

O astfel de categorie de interdicții (de natură profesională) este reglementată de art. 8 alin. (1) lit. b) și art. 10 din Legea nr. 303/2004.

Conform art. 8 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 judecătorilor și procurorilor le este interzis să desfășoare activități de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură.

Conform art. 10 din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul și nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete decât acelea în cadrul cărora își exercită funcția și nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat. Judecătorilor și procurorilor le este permis să pledeze, în condițiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenților și descendenților, ale soților, precum și ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar și în asemenea situații însă judecătorilor și procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influența soluția instanței de judecată sau a parchetului și trebuie să evite a se crea aparența că ar putea influența în orice fel soluția.

În prezenta cauză, recurentul invocă o oferire de consultație juridică (art. 10 alin. (2) din Legea nr. 303/2004) și o comunicare realizată de către procuror către una dintre părțile litigiului penal (B.).

Totodată, conform art. 3 din Legea nr. 51/1995, activitatea avocatului se realizează prin: consultații și cereri cu caracter juridic, asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane juridice, în condițiile legii, redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei actelor prezentate spre autentificare, asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața altor autorități publice cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate, apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau străină, activități de mediere, activități fiduciare desfășurate în condițiile C. civ., stabilirea temporară a sediului pentru societăți la sediul profesional al avocatului și înregistrarea acestora, în numele și pe seama clientului, a părților de interes, a părților sociale sau a acțiunilor societăților astfel înregistrate, activități de curatelă specială potrivit legii și Statutului profesiei de avocat, orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 89 din Statutul profesiei de avocat, consultațiile juridice pot fi acordate în scris sau verbal în domenii de interes pentru client, precum redactarea și/sau furnizarea către client, prin orice mijloace, după caz, a opiniilor juridice și informațiilor cu privire la problematica solicitată a fi analizată, elaborarea de opinii legale, elaborarea proiectelor de acte juridice (contracte, convenții, statute etc.) și asistarea clientului la negocierile referitoare la acestea, elaborarea proiectelor de acte normative, participarea în calitate de consultant la activitatea organelor deliberative ale unei persoane juridice, în condițiile legii, orice alte consultații în domeniul juridic.

Analizând aspectele incidente cauzei, Înalta Curte reține că în raport de textele normative indicate mai sus, în măsura în care un magistrat nu face demersuri specifice profesiei de avocat, nu se încalcă interdicția reglementată de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar o simplă mențiune, din partea magistratului, privind competența de soluționare a unor elemente pe care doamna B. dorea să le probeze cu unele înscrisuri pe care dorea să le depună în dosar, ce ar fi aparținut altui parchet, nu reprezintă o activitate specific avocațială sau care să poată fi calificată drept consultație juridică, astfel cum această noțiune este definită de art. 89 din Statutul profesiei de avocat.

De asemenea, comunicarea realizată către una dintre părțile dosarului nu reprezintă o comunicare publică în sensul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Pe cale de consecință, întrucât aspectele semnalate de recurent nu pot reprezenta elemente materiale ale laturii obiective a abaterii reglementate de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, sunt nefondate criticile aduse de recurent soluției instanței de fond, prin care, în interpretarea corectă a prevederilor sus citate, s-a reținut ca fiind conform prevederilor art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 demersul Inspecției Judiciare de a clasa sesizarea.

Totodată, Înalta Curte reține că soluția primei instanțe reflectă și o corectă aplicare și interpretare a prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Înalta Curte reține că obiectul juridic al unei astfel de abateri disciplinare îl constituie relațiile sociale care reglementează buna desfășurare a activității de judecată și a realizării actului de justiție.

Din conținutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalități: (a) exercitarea funcției cu rea credință și (b) exercitarea funcției cu gravă neglijență. Înalta Curte observă că, nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin memoriul de recurs, recurentul- reclamant nu furnizează precizări clare asupra modalității de săvârșire a faptei pe care o reclamă.

Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că, potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

De asemenea, din perspectiva noțiunii de "exercitare a funcției de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfășurată de judecători în scopul înfăptuirii justiției și de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societății, a ordinii de drept, precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor."

Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză.

Referitor la faptele imputate procurorului C., examinate din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea credință și gravă neglijență, Înalta Curte observă, pe de o parte, că ceea ce critică recurentul este maniera în care judecătorul fondului, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte atacate, a analizat modul în care faptele invocate pot reprezenta sau nu indicii privind încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 8, art. 9 alin. (1) și (2), art. 10 și art. 11 alin. (1) din Codul deontologic, ce vizează, în esență, exercitarea funcției cu obiectivitate si imparțialitate, însă din argumentele evocate de recurent rezultă că, în cauză, nu se face trimitere la vreo măsură concretă dispusă de magistrat în cauza instrumentată de acesta, ci doar la pretinse comunicări verbale dintre acesta și una dintre părțile disputei penale, prin care acesta, pe de o parte, ar fi precizat aspecte legate de competența materială a altor parchete, iar pe de altă parte, ar fi furnizat detalii privind stadiul soluționării cauzei. Or, astfel de aspecte nu pot fi calificate ca fapte apte a se încadra în categoria celor de natură a constitui elementul material al abaterii în forma modalității exercitării funcției cu rea-credință, câtă vreme nu vizează o măsură efectiv dispusă și nu au capacitatea de a afecta validitatea acesteia. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte reține că, în raport și de specificul activității magistratului procuror, în cauza de față nu se poate reține că prin furnizarea sus indicatelor date nu ar fi fost respectat principiul legalității, obiectivității și imparțialității și nici nu se poate reține nerespectarea principiului egalității de tratament.

De asemenea, în ceea ce privește modalitatea exercitării funcției cu gravă neglijență, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare, or, în cauza de față, faptele clamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții, simpla furnizare de informații privind parchetul competent sau stadiul de soluționare a cauzei nereprezentând o astfel de nesocotire a normelor de drept material sau procesual.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistratul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reține nici gravă neglijență, câtă vreme trebuie avută în vedere distincția dintre culpa levissima și culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligență și neglijență, iar, în cauza de față, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reține un nivel de gravitate de natură a genera atragerea abaterii disciplinare, neexistând, de altfel, indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45

1

din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 lit. b) și t), coroborate cu art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2149 din data de 4 iulie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.