ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1400/2022

Ședința publică din data de 10 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Comitetul Național pentru Situații de Urgență, anularea art. 2 din Hotărârea nr. 47/05.10.2020, emisă de autoritatea pârâtă.

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42 din 20 ianuarie 2021, a respins excepția lipsei de interes și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiate.

Totodată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul Departamentul pentru Situații de Urgență din cadrul Ministerului Afacerilor Interne în interesul pârâtului.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că prima instanță a respins în mod corect excepția lipsei de interes, însă a apreciat în mod greșit că intrarea ulterioară în vigoare a H.G. nr. 841/2020 ar fi avut vreun impact asupra existenței/inexistenței vătămării, încălcării dreptului său la libertatea religioasă.

Potrivit recurentei, nu are nicio relevanță adoptarea ulterioară a unui alt act normativ cu forță juridică superioară prin care se reformulează textul art. 2 din hotărârea atacată, pelerinajele și în special cel de la Sfânta Parascheva din perioada 08-15 octombrie fiindu-i interzise prin ambele actele administrative cu caracter normativ, precizând că a contestat hotărârea în cauză pentru că a stat la baza ingerinței asupra dreptului său de libertate religioasă, încălcare continuă la care face referire în cererea precizatoare din 14.12.2020.

A mai arătat recurenta că deși acțiunea sa a fost admisă în primul ciclu procesual, nu a fost citată la niciun termen de judecată așa încât nu a fost în măsură să formuleze concluzii cu privire la nelegala compunere a completului de judecată și implicit cu privire la cea de-a doua repartizare aleatorie a cauzei.

În continuare, a susținut, contrar celor reținute de prima instanță, că ingerința a fost nelegală și discriminatorie, discriminarea producându-se prin raportare la criteriul domiciliului, astfel, a fost discriminată față de cetățenii cărora li s-a permis participarea.

În opinia părții, raționamentul primei instanțe în sensul că nicio lege nu reglementează la nivel de detaliu situații de fapt este corect, însă, în cauză, actul administrativ cu caracter normativ care pune în executare legea nu conține criterii, condiții, proceduri și garanții general aplicabile.

A precizat că, având în vedere argumentele primei instanțe cu privire la condițiile de calitate a legii și pentru că a apreciat că legea nu este clară și previzibilă, invocă și excepția de neconstituționalitate a art. 5 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020, solicitând admiterea cererii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a făcut trimitere la faptul că nu a susținut că nu ar fi existat un interes legitim al ingerinței, însă statul nu a făcut dovada condiției ca ingerința să fie necesară și proporțională într-o societate democratică. Pelerinajele au fost interzise în funcție de domiciliul cetățenilor pe tot teritoriul României, iar în cazul de față autoritățile nu au explicat de ce nu au prevăzut condiții similare pentru activitățile laice desfășurate în aceeași perioadă. Prin urmare, se circulă liber pe teritoriul României în orice alt scop, decât cel spiritual, problema epidemiologică fiind reprezentată de scopul călătoriei.

În fine, raportat la cele reținute de prima instanță, în sensul că nu poate analiza oportunitatea actului administrativ, având în vedere că la baza hotărârii contestate au stat analizele unor specialiști, a arătat că nu a solicitat acesteia să se pronunțe pe oportunitatea actului, ci pe legalitatea lui.

Prin întâmpinările formulate în cauză, intimatul-pârât Comitetul Național pentru Situații de Urgență și intimatul-intervenient Departamentul pentru Situații de Urgență au solicitat respingerea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că este întemeiată.

Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., potrivit cărora, " (1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 din același cod.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Nelegalitatea hotărârii care se atacă trebuie să îmbrace obligatoriu una din formele prevăzute la pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Textul de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalității invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite de instanță în legătură cu aceste dispoziții legale, în lipsa acestor mențiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Motivele de recurs sunt instituite, așadar, prin dispoziții procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situații ce nu au fost avute în vedere la legiferare, și trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau și netemeinicia acesteia.

În cauză, se constată că susținerile recurentei-reclamante nu se pot încadra în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., aceasta nedezvoltând critici propriu-zise față de hotărârea atacată, ci doar și-a exprimat nemulțumirea față de soluția primei instanțe, fără a formula critici concrete în raport cu aspectele reținute de judecătorul fondului, în realitate nefiind de acord cu raționamentul instanței.

Recurenta-reclamantă nu circumstanțiază în niciun mod critica sa, în sensul că sentința atacată este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei, ci doar a făcut aprecieri referitoare la actul atacat, cu privire la care a susținut că a stat la baza ingerinței asupra dreptului său de libertate religioasă, încălcare care apreciază că a fost continuă, și la faptul că, în opinia acesteia, ingerința a fost nelegală și discriminatorie prin raportare la criteriul domiciliului, argumentele părții reprezentând astfel critici de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Această critică ar fi presupus identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei și, totodată, demonstrarea modului în care măsurile adoptate de prima instanță încalcă sau reprezintă o greșită aplicare a acestor norme de drept material, critici care însă nu se regăsesc în conținutul cererii de recurs.

Înalta Cure reamintește că recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, neputând conduce la o nouă judecată în fond, ci asigură numai un control de legalitate asupra hotărârii judecătorești atacate, așadar, instanța de recurs este competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material sau procesual.

Or, simpla expunere a unor succesiuni de fapte și afirmații, nestructurate din punct de vedere juridic, nu este suficientă pentru a se considera îndeplinită condiția motivării recursului, în condițiile în care criticile formulate nu pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind indicate în mod formal drept temei al căii de atac.

Prin urmare, susținerile recurentei-reclamante nu reprezintă critici împotriva sentinței recurate și ca atare nu pot fi apreciate drept motive de nelegalitate pe care să se întemeieze calea de atac, în sensul exigențelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În fine, în ceea ce privește afirmația părții în sensul că, deși i s-a admis acțiunea, în primul ciclu procesual nu a fost citată, astfel că nu a avut posibilitatea să formuleze concluzii cu privire la nelegala compunere a completului de judecată și implicit cu privire la cea de-a doua repartizare aleatorie a pricinii, Înalta Curte are în vedere că obiectul prezentei căi de atac nu îl reprezintă sentința pronunțată în primul ciclu procesual (sentința nr. 1328 din 14 decembrie 2020), ci hotărârea pronunțată ca urmare a casării respectivei sentințe în raport cu incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului, ținând seama, totodată, de prevederile art. 499 teza a doua din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 42 din 20 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 martie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.