ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1202/2021

Ședința publică din data de 26 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 07.07.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina prin Primar, să se dispună anularea Dispoziției Primarului Comunei Grădina nr. 38 din data de 04.05.2015 privind soluționarea contestației administrativ-fiscale formulate de A. S.R.L., anularea Deciziei de impunere nr. x din 05.03.2015 emisă de către Primăria Comunei Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcțiile aferente turbinelor eoliene în suma de 1.314.155 RON pentru perioada 25 martie 2013 - 31 decembrie 2015 (în continuare "Decizia de impunere 751"), anularea Deciziei de impunere nr. x din 13.03.2015 emisă de către Primăria Comunei Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcțiile aferente turbinelor eoliene in suma de 1.314.155 RON pentru perioada 25 martie 2013 - 31 decembrie 2015 (în continuare "Decizia de impunere 1") precum și obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Anterior, la data de 10.06.2015 reclamanta S.C. A. S.R.L. a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanta, secția contencios administrativ cererea similară de chemare în judecată a UAT Comuna Grădina prin Primar, prin care se solicită anularea Dispoziției Primarului com. Grădina nr. 38/04.05.2015 precum și a Deciziilor de impunere nr. x/05.03.2015 și nr. y/13.03.2015.

Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015 și s-a finalizat cu pronunțarea sent.civ. nr. 1195/18.09.2015, prin care s-a dispus declinarea judecății în favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal dosarul a fost înregistrat la data de 02.10.2015 primind ca prim termen de judecată data de 16.11.2015.

Cum acțiunea înregistrată la instanța competentă s-a realizat prima dată la data de 07.07.2015, instanța de fond a considerat îndeplinite condițiile conexității prevăzute de art. 138 alin. (3) C. proc. civ. astfel încât s-a dispus conexarea dosarului civil nr. x/2015 la dosarul civil nr. x/2015

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- Admite cererea principală în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina - Prin Primar.

-Admite cererea conexă.

-Anulează Dispoziția Primarului com. Grădina nr. 38/04.05.2015 de soluționare a contestației administrativ fiscale, Decizia de impunere nr. x/05.03.2015 emisă de Primăria com. Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcțiile aferente clădirilor eoliene în sumă de 1.314.155 RON pentru perioada 25.03.2013 - 31.12.2015 și Decizia de impunere nr. x/13.03.20154 emisă de Primăria com. Grădina prin care s-a stabilit impozitul pe clădiri pentru construcțiile aferente clădirilor eoliene în sumă de 1.314.155 RON pentru perioada 25.03.2013 - 31.12.2015.

- În baza art. 453 C. proc. civ., obligă pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva sentinței civile nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina - prin Primar, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5,6 și 8 din C. proc. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de casare sunt, în esență, următoarele:

- Din punct de vedere procedural, sentința instanței de fond este nelegală din perspectiva soluționării excepției de litispendență. Afirmă recurenta că în cauză a fost invocată excepția de litispendență, instanța de fond fiind de acord cu faptul că sunt îndeplinite condițiile acesteia, însă, în mod nelegal, a dispus măsura conexării celor două dosare și a admis atât cererea principală, cât și cererea conexă.

- Instanța de fond nu a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtă, deși a fost invocată în mod clar prin întâmpinare, nesocotind dispozițiile imperative ale art. 246 Cod procedură civilă referitoare la soluționarea excepțiilor. Susține recurenta că cele două decizii contestate sunt emise de compartimentul de specialitate din cadrul Primăriei Comunei Grădina, fiind semnate de persoana abilitată, iar la conducătorul unității apare reprezentantul legal, Primarul.

Prin urmare, niciuna dintre decizii nu este emisă de Comuna Grădina.

- Hotărârea instanței de fond este dată cu încălcarea atribuțiilor puterii judecătorești. În acest sens, afirmă recurenta că instanța de fond nu a respectat limitele învestirii sale de către reclamantă, având în vedere că aceasta trebuia să analizeze doar legalitatea dispoziției date cu privire la contestația administrativă, în raport de conținutul acesteia, și nu să analizeze alte motive de nelegalitate neinvocate de reclamantă în cadrul contestației administrativ-fiscale formulate. Consideră recurenta că instanța de judecată s-a substituit în atribuțiile organului fiscal, în condițiile în care, singura critică formulată de reclamanta în cadrul procedurii administrative a constat în faptul că turbinele eoliene nu sunt construcții în accepțiunea Codul fiscal.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că hotărârea primei instanțe cuprinde motive străine de susținerile părților în proces. În acest sens, arată recurenta că instanța de fond nu a răspuns niciunei critici formulate de reclamantă în contestație și nici apărărilor invocate de pârâtă în întâmpinare, fiind ridicate și analizate propriile motive de nelegalitate.

Susține recurenta că aspectul referitor la aplicarea cotei de 1,5% pe care l-a analizat instanța de fond nu a fost invocat de reclamantă și nu a fost pus în discuția părților, reținându-se însă nelegalitatea actelor de impunere din această perspectivă.

De asemenea, se arată că instanța de fond și-a motivat greșit soluția, prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care s-a anulat H.C.L. Grădina nr. 19/21.02.2013, deși anterior constatase că actele fiscale a căror anulare se solicită în cauză nu au fost întemeiate pe această hotărâre a Consiliul Local al Comunei Grădina.

Se mai arată că și reîncadrarea elementelor turbinelor eoliene de către instanța de fond constituie o încălcare a dreptului la apărare și al contradictorialității dezbaterilor, în condițiile în care aceste aspecte nu au fost invocate și analizate în cadrul contestației administrativ-fiscale, iar instanța de fond trebuia să se limiteze la examinarea legalității deciziei de soluționare a contestației și nu să extindă verificarea și la deciziile de impunere emise în sarcina reclamantei.

Conchide recurenta-reclamantă că instanța de fond nu se putea substitui organului de soluționare a contestației și nu putea analiza alte motive decât cele care au format obiectul căii administrative de atac.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a pronunțat sentința cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 și a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014.

Instanța a ajuns la concluzia greșită că reclamanta nu datorează impozit pentru turnurile de susținere ale turbinelor eoliene situate pe raza UAT Comuna Grădina, apreciind cu interpretarea greșită a art. 249 Codul fiscal și fără să administreze vreo probă de specialitate, nici măcar cercetare la fața locului, că acestea nu sunt construcții în accepțiunea art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, întrucât le lipsește elementele esențiale pentru a fi considerate astfel.

Potrivit art. 249 Codul fiscal, orice persoană care are în proprietate o clădire în România datorează impozit, iar excepțiile privind scutirea de la impozit sunt de strictă și limitată aplicare la cazurile expres prevăzute de legiuitor.

Se mai arată că, în mod greșit, instanța de fond a considerat nelegală aplicarea unei cote de impozitare de 1,5%, deși aceasta este prevăzută de Codul fiscal și are la bază HCL nr. 31/21.05.2015, necontestată, astfel încât nu se poate reține arbitrariul acesteia.

În fine, în mod greșit, instanța de fond nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale, pe care a considerat-o o imixtiune în puterile statului. Or, decizia nu a fost dată în completarea sau modificarea Codul fiscal, ci, în aplicarea lui, clarificând o situație juridică disputată, respectiv dacă turnurile sunt sau nu clădiri și tocmai pentru a înlătura eventualele speculații și eventualele sustrageri de la plata impozitelor de către producătorii de energie eoliană.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind legală și temeinică.

Prin cererea de repunere pe rol a cauzei formulată de recurenta-pârâtă, aceasta a anexat Decizia nr. 2598 din 17 iunie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal prin care a rămas definitivă sentința civilă nr. 3284 din 25 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal prin care s-a dispus anularea Ordinului nr. 1210/2014 și Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, în raport de ansamblul probatoriu administrat în cauză Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

O primă critică de nelegalitate subsumată acestui motiv de recurs se referă la modalitatea în care instanța de fond a dezlegat chestiunea litispendenței invocată în cauză.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că potrivit art. 138 alin. (5) din Codul de procedură civilă, "încheierea prin care a fost soluționată excepția litispendenței poate fi atacată doar odată cu fondul", ceea ce înseamnă că legiuitorul a dorit sa instituie în sarcina titularului căii de atac exercitate, obligația de a indica în mod expres și explicit încheierile premergătoare pe care înțelege să le critice sub aspectul legalității și temeiniciei.

Recurenta-pârâtă nu a înțeles să formuleze prezenta cale de atac și împotriva încheierii ce cuprinde soluția de admitere a excepției litispendenței, aceasta rezumându-se la a expune această chestiune ca motiv de nelegalitate a sentinței pronunțate asupra fondului litigiului, prin prisma faptului că în dispozitiv se menționează că se admite și cererea conexă.

Înalta Curte constată că art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. vizează nesocotirea de către instanța de fond a regulilor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Or, Înalta Curte reține că execpția litispendenței a fost admisă prin încheierea din 16.11.2015 a Curții de Apel Constanța în dosarul nr. x/2015, instanța de fond fundamentându-și soluția pe prevederile art. 138 din C. proc. civ. care reglementează instituția litispendenței dând efect deplin acestor dispoziții și trimițând cauza la instanța învestită anterior cu prezentul Dosar nr. x/2015.

Prin urmare, prin încheierea din 10 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal doar s-a luat act de admiterea excepției litispendenței în dosarul nr. x/2015 și a dispus conexarea celor două cauze.

În acest context, instanța de control judiciar constate că unicul argument pe care recurenta-pârâtă îl invocă este unul strict formal, ce vizează mai curând noțiunea de conexare utilizată de instanța de fond, în loc de reunire și nicidecum efectele juridice vătămătoare ce au fi putut fi aduse recurentei.

Astfel, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond a reunit cele două dosare în fața instanței competente pentru soluționarea fondului, a soluționat o singură cauză, pronunțând o singură soluție de admitere a acțiunii, respectând, astfel, cerința asigurării unei bune administrări a justiției, nu a adus nicio vătămare concretă recurentei prin soluția astfel pronunțată, care să conducă la nulitatea acesteia din perspectiva încălcării ueni reguli de procedură.

În concluzie, Înalta Curte constată că această critică de nelegalitate este lipsită de folos practic și juridic, neputând conduce la reformarea soluției pronunțate de de Curtea de Apel Constanța.

A doua critică de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că, în cauză, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina nu are calitate procesuală pasivă, întrucât actul a cărui anulare se cere, respectiv Decizia de impunere nr. x din 05.03.2015 este emisă de Primarul Comunei Grădina, ca organ executiv, potrivit art. 1 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 215/2001 și art. 21 alin. (2) din același act normativ. Solicitându-se anularea actului de soluționare a contestației administrative în contradictoriu cu Comuna Grădina, iar nu cu emitentul actului, în opinia recurentei-pârâte, acțiunea este formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe cale de consecință, urmează să fie respinsă ca fiind introdusă împotriva unei astfel de persoane.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate.

În cauză, actul de impunere a fost emis în sarcina reclamantei de Serviciul de impozite și taxe ce aparține Comunei Grădina, reprezentată prin Primar, ca serviciu descentralizat cu atibuțiuni specifice, iar Decizia nr. 38/04.05.2015, prin care a fost soluționată contestația administrativă formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere a fost emisă de Primăria Comunei Grădina, prin primar.

Contrar celor susținute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că, în cauză, calitatea procesuală pasivă aparține unității administrative-teritoriale, actele autorităților administrației publice locale fiind actele unității administrative-teritoriale, întrucât, atribuțiile stabilite de lege în sarcina consiliilor locale, consiliilor județene și primarilor se exercită în numele unității administrative-teritoriale.

Astfel, unitatea administrativ-teritorială emite acte administrative doar prin intermediul autorităților administrației publice organizate în cadrul acesteia și care, potrivit legii, exercită autonomia locală. Actele administrative astfel emise aparțin unității administrative-teritoriale, angajând acest subiect de drept în diverse raporturi juridice.

Deciziile contestate au fost semnate de către primar, nu în nume propriu, ci în calitate de reprezentant al Comunei Grădina, în baza atribuțiilor conferite de Legea nr. 215/2001 privind administrația locală (în vigoare la data emiterii actului atacat) și anume a art. 62, ce îi conferă dreptul de a reprezenta unitatea administrativ-teritorială, care, potrivit art. 21 din lege este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, impozitele și taxele datorate reprezentând venituri la bugetul public al acesteia.

În concluzie, nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sentința de fond fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de procedură, respectiv a art. 36 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă invocă în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 și depășirea atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, critică de nelegalitate ce se încadrează, de fapt, în ipoteza motivului de recurs prevăzut de punctul 4 al art. 488 din Codul de procedură civilă.

Principalul argument adus de recurentă în acest sens se referă la faptul că instanța de fond trebuia să analizeze doar legalitatea Dispoziției Primarului Comunei Grădina prin care s-a soluționat contestația administrativ- fiscală, nicidecum și legalitatea Deciziilor de impunere.

Înalta Curte constată că acest argument este vădit neîntemeiat și ignoră dispozițiile procedural fiscale și efectele specifice ale actelor administrativ-fiscale.

Astfel, chiar dacă dispozițiile art. 218 din vechiul Codul de procedură fiscală aplicabil speței prevede posibilitatea atacării la instanța de contencios administrativ a deciziei de soluționare a contestației administrative, în virtutea faptului că parcurgerea procedurii prealabile a contestației este obligatorie, deciziile de impunere sunt actele fiscale primare producătoare de efecte juridice în persoana contribuabilului, ele reprezentând titlurile executorii, care pot fi validate sau infirmate de organul competent să soluționeze contestația administrativă.

Prin urmare, chiar și în vechea reglementare procedural fiscală decizia de soluționare a contestație nu poate fi privită ca act administrativ fiscal independent de deciziile de impunere - titluri executorii, acestea din urmă făcând corp comun cu decizia de soluționare a contestației, iar instanța de contencios administrativ, în temeiului dreptul de control de plină jurisdicție este obligată să verifice și legalitatea și temeinicia actelor fiscale primare al căror conținut a fost validat în calea de atac administrativă.

De altfel, instanța de control judiciar constată că anularea doar a Deciziei de soluționare a contestației fiscale nu este de natură a repara paguba suferită de Societate în urma impunerii realizate în mod nelegal de autoritatea fiscală, fiind fără dubiu că, dacă s-ar admite interpretarea recurentei-pârâte, ar însemna că demersul judiciar al reclamantei, întemeiat pe art. 218 din vechiul Cod de procedură fiscală, nu ar produce niciun efect juridic, în sensul înlăturării efectului executoriu al Deciziilor de impunere, fiind astfel încălcat dreptul contribuabilului de acces efectiv la o instanță pentru a demonstra vătămarea unei impuneri nelegale.

Prin urmare, instanța de fond, a soluționat cauza în limitele învestirii și a dispozițiilor legii contenciosului administrativ la care fac trimitere dispozițiile Codul de procedură fiscală, neputându-se reține vreo substituire în atribuțiile organului de soluționare a contestației.

Pe de altă parte, argumentul potrivit căruia contestația fiscală nu ar fi cuprins toate argumentele invocate în fața instanței de fond nu pot fi reținute de instanța de recurs, legea neimpunând sub nicio forma identitatea dintre contestația fiscală și acțiunea în instanță, ci doar obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile anterior atacării actelor în fața instanței de contencios administrativ.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că din cuprinsul contestației administrative formulate de către reclamantă rezultă că aceasta a criticat atât încadrarea turbinelor eoliene în categoria contrucțiilor supuse impozitării, precum și modalitatea în care organul de impunere a stabilit cota de impunere de 1,5%.

Faptul că prin decizia de soluționare a contestației, autoritatea pârâtă nu a analizat și această critică, referindu-se exclusiv la legalitatea impozitării turbinelor eoliene din perspectiva încadrării lor în art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, nu poate bloca dreptul societății reclamante de a relua criticile formulate prin contestație, în fața instanței de contencios administrativ.

În concluzie, recurenta-pârâtă nu a adus niciun argument de natură a conduce la constatarea depășirii atribuțiilor puterii judecătorești de către instanța de fond, în soluționarea cauzei.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, vizează faptul că instanța de fond nu a răspuns nici susținerilor societății reclamate și nici apărărilor formulate de autoritatea pârâtă, soluționând cauza prin prisma propriilor motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din Codul de procedură civilă, republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate și apărările invocate de părți în contextul faptic dat.

Pe de altă parte, instanța de judecată are dreptul dar și obligația să își formeze propria convingere asupra raportului juridic litigios, în raționamentul juridic elaborat putând să invoce propriile argumente de fapt sau juridice menite să sprijine soluția pronunțată, bineînțeles, cu respectarea limitelor învestirii și fără a încălca principiu disponibilității părților în procesul civil.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de fond a procedat la efectuarea unui examen complet și complex a chestiunilor de drept deduse judecății, circumscrise actelor administrativ -fiscale supuse controlului judecătoresc.

În concluzie, instanța de recurs constată că sentința atacată nu poate fi reformată nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de fond a pronunțat sentința cu greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (5), ale art. 250 alin. (1) pct. 6 și a Deciziei Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul MF nr. 1210/2014.

Mai susține recurenta că, în mod greșit, instanța de fond a reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești prin care a fost anulată Hotărârea Consiliului Local al Comunei Grădina nr. 19/21.02.2013, care nu a constituit temeiul deciziilor de impunere a căror anulare se solicită în prezenta cauză.

În primul rând, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut efectul pozitiv al autorității de lucru judecat rezultat din considerentele sentinței civile nr. 1836/CA/26.06.2014 a Tribunalului Constanța, prin care a fost tranșată definitiv chestiunea juridică a încadrării turbinelor eoliene în noțiunea fiscală de clădiri în sensul art. 249 alin. (5) din Codul fiscal., stabilind "că acestea nu pot fi asimilate unei clădiri conform definiției date de Codul fiscal acestei noțiuni".

Prin urmare, ceea ce a reținut instanța de fond a fost faptul că autoritatea pârâtă, deși avea cunoștință de această hotărâre judecătorească, fiind parte în litigiul respectiv, a ignorat dezlegările date chestiunii litigioase ce se dezbate și în prezentul litigiu și a emis noi decizii de impunere pe aceeași situație de fapt.

Mai mult decât atât, Înalta Curte reține că, după cum a arătat chiar recurenta-pârâtă, aceasta a procedat la adoptarea unei noi Hotărâri de Consiliu Local în anul 2014, similară HCL nr. 19/21.02. 2013 anulată definitiv de instanța judecătorească prin sentința civilă nr. 1836/CA/26.06.2014 a Tribunalului Constanța.

Pe fondul litigiului, Înalta Curte constată că argumentația instanței de fond răspunde întocmai criticilor formulate de societatea reclamantă cu privire la legalitatea actelor administrativ-fiscale contestate, aceasta conchizând, în mod judicios, în sensul în care "se indica un impozit datorat pe o perioadă cuprinsă între 25.03.2013-31.12.2015 respectiv pe parcursul a trei ani fiscali în suma de 1.314.155 RON, fără a se indica un calcul coerent fiecărui an fiscal și pentru ambele construcții (...)".

Fără a relua argumentele reținute de prima instanță și pe care instanța de recurs și le însușește ca fiind legale și temeinice, Înalta Curte reține că Deciziile de impunere nu cuprind individualizarea cerută de lege pentru obligațiile fiscale stabilite în sarcina A. sub aspectul indicării naturii obligațiilor stabilite, izvorului juridic al acestora și a motivelor de fapt și de drept care ar sta la baza impunerii, ci conțin doar o indicare generică a unor acte normative (care, bineînțeles, nu poate echivala cu o motivare a actului de administrativ

Mai mult, cum în mod corect a reținut instanța de fond, Decizia de impunere nr. x/27.03.2013 (ce constituie actul administrativ ce sta la baza rămășiței de plată în cuantum de 594.525 RON) conține ca temei de drept HCL nr. 19/21.02.2013, anulată definitiv de Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 17/CA/15.01.2015. Astfel, este evident faptul că aprecierea instanței de fond potrivit căreia Deciziile de impunere nesocotesc autoritatea de lucru judecat a Deciziei Curții de Apel Constanța anterior menționată, prin care s-a anulat HCL Grădina nr. 19/21.02.2013, este fundamentată pe o analiză coroborată a tuturor informațiilor relevante în cauză.

În ceea ce privește aplicarea dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal situației societății reclamante, Înalta Curte îmbrățișează interpretarea primei instanțe în sensul că turbinele eoliene nu prezintă caracteristicile unei clădiri în sens fiscal -asimilarea forțată a unor elemente componente ale echipamentului tehnologic complex reprezentat de turbina eoliană cu noțiunile structurale de pereți și acoperiș nu este suficientă pentru a considera că turnul de susținere reprezintă o clădire, iar pe de altă parte, funcțiunea atribuită unei clădiri (conform art. 249 alin. (5) din Codul fiscal), nu se regăsește în modalitatea în care este conceput acest echipament, al cărui rol este cu totul altul decât acela de a fi privit autonom, ca spațiu de adăpostire a unor instalații, echipamente și alte asemenea, și anume de producere a energiei.

Includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei 5/2014 aprobată prin Ordinul MFP nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității actelor, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire.

Contrar susținerilor recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de fond în mod corect nu a făcut aplicarea în cauză a Deciziei nr. 5/2014 a Comisiei Centrale Fiscale, aprobată prin Ordinul nr. 1.210/2014, acte administrative pe care s-a întemeiat decizia de soluționare a contestației, reținând că aceste acte încalcă principiul general al subordonării față de actele normative cu forță juridică superioară.

Această interpretare este validată prin faptul că la momentul pronunțării asupra recursului de față, Ordinul nr. 1.210/2014 și Decizia Comisiei fiscale centrale nr. 5/2014 au fost anulate prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a CAF, în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2598/17.06.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - SCAF.

Pentru toate aceste motive, constatând că prima instanță, cu aplicarea corectă a legii fiscale a admis cererea reclamantei, dispunând anularea actelor atacate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4,5, 6 și 8 C. proc. civ. și, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, va respinge recursul declarat de pârâta U.A.T. Comuna Grădina, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Grădina- prin Primar împotriva sentinței civile nr. 232/CA din 17 decembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 15.000 RON către intimata-reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariul de avocat, redus potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2021.