ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 1654/08.06.2022 pronunțată de Judecătoria Timișoara, în Dosarul nr. x/2020, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen. rap. la art. 131 alin. (2) din C. pen. din 1969, s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la inculpatul A., în ceea ce privește infracțiunea de viol, prev. de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, cu aplic. art. 5 din C. pen. (persoană vătămată B. - faptă din 16.04.2013), ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

În temeiul art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de viol (fapta din 24.02.2013, persoană vătămată C.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În temeiul art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 8 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie (fapta din 16.04.2013, persoană vătămată B.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În temeiul art. art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 5 din C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie (fapta din 29.04.2013, persoană vătămată D.).

În temeiul art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În baza art. 33 rap. la art. 34 din C. pen. de la 1969, au fost contopite pedepsele aplicate, stabilindu-se pedeapsa cea mai grea, de 8 ani închisoare, care a fost sporită cu 2 ani, stabilindu-se în final pedeapsa rezultantă de 10 ani închisoare.

În temeiul art. 35 alin. (3) din C. pen. din 1969 și art. 53 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 66 din C. pen. de la 1969 s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 după executarea pedepsei închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescripția executării pedepsei, pe o perioadă de 5 ani.

În temeiul art. 71 alin. (2) din C. pen. de la 1969, s-a interzis ca pedeapsă accesorie exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a) II-a și lit. b) din C. pen. de la 1969 din momentul în care hotărârea de condamnare a rămas definitivă și până la terminarea executării pedepsei, până la grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de prescripție a executării pedepsei.

În temeiul art. 61 alin. (1) din C. pen. din 1969, s-a revocat liberarea condiționată cu privire la inculpatul A., a fost contopită pedeapsa rezultantă din hotărâre cu restul rămas de executat, respectiv 540 de zile, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 10 ani și 540 de zile închisoare.

În temeiul art. 88 din C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa rezultantă finală perioada reținerii și a arestului preventiv de la data de 20.11.2020 la zi.

În temeiul art. 399 din C. proc. pen., s-a menținut starea de arest preventiv față de inculpatul A.

În temeiul art. 7 alin. (1) raportat la art. 3, art. 4 alin. (1) lit. b) și pct. 17 din Anexa I din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul A., la rămânerea definitivă a hotărârii. În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008, inculpatul a fost informat că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obținerea și stocarea în Sistemul Național de Date Genetice Judiciare a profilului său genetic.

S-a constatat că persoana vătămată B. nu s-a constituit parte civilă.

În temeiul art. 19, art. 25 din C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis acțiunea civilă exercitată de partea civilă C. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 100.000 RON cu titlu de daune morale.

În temeiul art. 19, art. 25 din C. proc. pen., raportat la art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., s-a admis în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă D. și a fost obligat inculpatul la plata către aceasta a sumei de 3.000 RON cu titlu de daune morale.

Pentru a pronunța această hotărâre, analizând probele administrate în cursul urmăririi penale și al judecății, inclusiv prin raportare la apărările formulate, instanța de fond a reținut, în esență, că fapta inculpatului A. care, în data de 24.02.2013, în jurul orelor 04:00, în zona Pieței Aurel Vlaicu din Timișoara, prin violențele exercitate și profitând de imposibilitatea victimei de a se apăra din pricina stării avansate de ebrietate, a întreținut un raport sexual cu persoana vătămată C., în vârstă de 22 de ani la acel moment, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de viol, prev. de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

Deopotrivă, s-a reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 16.04.2013, în jurul orei 05:00, în zona străzii Miorița din Timișoara, sub amenințarea cu un briceag pe care i l-a pus la gât victimei B., prealabil agresării sexuale a acesteia, i-a sustras persoanei vătămate două telefoane mobile x și suma de 20 de RON, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

S-a mai reținut că fapta inculpatului A. care, în data de 29.04.2013, în jurul orei 00:30, a acostat-o pe persoana vătămată D. în zona străzii Gloria din Timișoara, unde, sub amenințarea cu acte de violență, a deposedat-o de un pachet de țigări, realizează conținutul constitutiv al infracțiunii de tâlhărie, prev. de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) din C. pen. din 1969 cu aplic. art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969.

La individualizarea pedepselor ce au fost stabilite, instanța a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepselor. Sub acest aspect, s-a reținut gradul ridicat de pericol al faptelor comise de inculpat pentru valorile ocrotite de lege, având în vedere că acesta a comis o infracțiune de viol, precum și două infracțiuni de tâlhărie, la intervale mici de timp, împotriva unor victime femei, pe care le-a urmărit în prealabil, demonstrând dezinteres în ceea ce privește valorile sociale ocrotite. De asemenea, s-a remarcat că inculpatul a săvârșit infracțiunile în stare de recidivă postcondamnatorie, după ce anterior fusese liberat condiționat, demonstrând astfel o nesocotire a legii penale în continuare, fiind evident că efectul detenției anterioare nu a fost unul pozitiv, acesta continuând să săvârșească fapte penale de o gravitate ridicată.

Totodată, instanța de fond a reținut că, atât infracțiunea de viol, cât și cele două infracțiuni de tâlhărie, reprezintă fapte negative în sfera ilicitului penal, săvârșite cu violență, prejudiciind, atât fizic persoanele vătămate, cât și psihic, comportamentul antisocial exprimat prin aceste modalități fiind poate unul dintre cele mai grave din sfera dreptului penal. Mai mult, toate aceste infracțiuni au fost săvârșite de inculpat în stare de recidivă postcondamnatorie, după ce anterior fusese liberat condiționat.

De asemenea, prima instanță a avut în vedere și multitudinea de infracțiuni săvârșite pe teritoriul altor state de către inculpat, potrivit fișei de cazier judiciar, toate aceste aspecte conturând o încălcare constantă a valorilor sociale ocrotite de legea penală de către inculpat, dar și faptul că scopul pedepselor stabilite anterior nu a fost atins.

Potrivit fișei de cazier judiciar a inculpatului, acesta a mai fost condamnat în trecut la pedeapsa închisorii, inclusiv pentru săvârșirea infracțiunilor de viol și tâlhărie, aspect deosebit de grav, având în vedere perseverența cu privire la comiterea aceluiași gen de infracțiuni, împotriva integrității sexuale a persoanei, precum și a integrității fizice și împotriva patrimoniului.

Instanța a reținut, totodată, că inculpatul nu a recunoscut săvârșirea faptelor.

Cu privire la individualizarea pedepsei închisorii, instanța a stabilit executarea pedepsei rezultante, pentru toate cele trei infracțiuni, în regim de detenție, apreciind că privarea de libertate reprezintă singurul mod de a proteja comunitatea, dar și de a încerca corijarea inculpatului.

În ceea ce privește infracțiunea de viol din data de 16.04.2013 - persoana vătămată B., instanța a constatat că există un impediment la exercitarea acțiunii penale, persoana vătămată înțelegând să își retragă plângerea prealabilă.

Prin urmare, având în vedere că, atât prevederile C. pen. din 1969, cât și cele ale actualului C. pen. permit retragerea plângerii prealabile pentru infracțiunea de viol, fiind respectat termenul prevăzut de lege, instanța a constatat că în ceea ce privește infracțiunea de viol din data de 16.04.2013 - persoana vătămată B. este incident impedimentul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., fiind pronunțată încetarea procesului penal cu privire la această infracțiune, având în vedere dispozițiile art. 131 alin. (2) din C. pen. din 1969.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 735/A din data de 22 iulie 2022 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, în baza art. 421 pct. 1 lit. a) din C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de către inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 1654/08.06.2022 pronunțată de Judecătoria Timișoara, a fost desființată, în parte, sentința apelată, și, în rejudecare:

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., ca urmare a retragerii plângerii prealabile formulată de persoana vătămată B.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și a deciziilor nr. 297/26.04.2018 și 358/26.05.2022 ale Curții Constituționale s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022 s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. și cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022 s-a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

În baza art. 241 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen. s-a constatat încetată de drept măsura arestării preventive dispusă împotriva inculpatului A.

În baza art. 241 alin. (2) din C. proc. pen. s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 61 din data de 21.11.2020 emis de Judecătoria Timișoara, dacă nu era reținut sau arestat în altă cauză.

În baza art. 72 din C. pen., s-a constatat că inculpatul a fost reținut și arestat preventiv în prezenta cauză în perioada 20.11.2020 - 22.07.2022.

Au fost înlăturate dispozițiile privind aplicarea prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 referitoare la prelevarea de probe biologice de la inculpatul A.

Au fost menținute dispozițiile sentinței apelate privind soluționarea laturii civile, obligarea persoanei vătămate B. la plata parțială a cheltuielilor judiciare către stat și acordarea onorariului apărătorului din oficiu.

Pentru a decide astfel, analizând actele și lucrările dosarului, Curtea de Apel Timișoara a reținut că apelul declarat în cauză este fondat, sentința Judecătoriei Timișoara fiind nelegală sub aspectul condamnării inculpatului, în condițiile în care a intervenit una dintre cauzele care conduc la stingerea acțiunii penale.

La termenul de judecată din data de 20.07.2022, instanța de apel, prin raportare la efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, a pus în discuția părților stabilirea legii penale mai favorabile inculpatului, în contextul în care, pe parcursul procesului au intervenit mai multe legi penale.

Luând în considerare efectele celor două decizii ale Curții Constituționale indicate mai sus, instanța de apel a apreciat că este mai favorabilă inculpatului legea penală intrată în vigoare la data de 01.02.2014, motiv pentru care, făcând aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen. și raportându-se la prevederile art. 386 din C. proc. pen., la termenul de judecată din data de 20.07.2022, a procedat la schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina inculpatului, după cum urmează: din infracțiunile de viol, prevăzute de art. 197 alin. (1) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 lit. a) din C. pen. din 1969, în infracțiunile de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen., în forma în vigoare anterior modificării dispozițiilor art. 218 alin. (1) din C. pen. prin Legea nr. 217/2020; din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c), alin. (2)1 lit. b) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, în infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. din infracțiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) din C. pen. din 1969 raportat la art. 37 alin. (1) lit. a) din C. pen. din 1969, în infracțiunea de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. - victimă B., instanța de apel a reținut că, prin înscrisul depus la prima instanță la data de 12.02.2021 persoana vătămată a precizat că-și retrage plângerea prealabilă.

Potrivit dispozițiilor art. 218 alin. (5) din C. pen., în cazul infracțiunilor de viol prevăzute de art. 218 alin. (1) din C. pen., acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Pe de altă parte, în conformitate cu dispozițiile art. 158 alin. (2) din C. pen., retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă.

În prezenta cauză, în timpul procesului, persoana vătămată B. și-a retras plângerea prealabilă. Pe cale de consecință, în temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) din C. proc. pen., instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. - persoana vătămată B., ca urmare a retragerii plângerilor prealabile.

Referitor la celelalte trei infracțiuni reținute în sarcina inculpatului, la termenul de judecată din data de 20.07.2022, având în vedere publicarea Deciziei nr. 358/26 mai 2022 a Curții Constituționale, instanța de apel a pus în discuție intervenirea prescripției răspunderii penale.

În acest sens, s-a reținut că, prin Decizia nr. 297/26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată Monitorul Oficial nr. 518 din 25 iunie 2018, s-a constatat, cu caracter general obligatoriu, că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Ulterior, prin Decizia nr. 358/26 mai 2022 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 565 din 9 iunie 2022, s-a constatat, cu caracter general obligatoriu, că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstituționale.

Prin Ordonanța de Urgență nr. 71/2022 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. a fost modificat, având următorul cuprins:

"(1) Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Având în vedere cele statuate de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 358/2022, în special paragrafele 72-73, instanța de apel a reținut că, între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a O.U.G. nr. 71/2022, care a modificat art. 155 alin. (1) din C. pen. (data de 30.05.2022), C. pen. a prezentat o formă care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, fiind aplicabile doar termenele generale de prescripție prevăzute de art. 154 alin. (1) din C. pen.

Prin urmare, s-a apreciat că se impune a se analiza natura juridică a instituției prescripției răspunderii penale, respectiv dacă face parte din dreptul substanțial sau din cel procedural.

La analiza naturii juridice a prescripției răspunderii penale, instanța de apel a avut în vedere considerentele Deciziei nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curții Constituționale, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3201 din C. proc. pen. din 1968:

"Cât privește criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că așezarea acestor norme în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 3201 alin. (7) din C. proc. pen. este o normă care privește cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracțiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanțial, și nu în categoria celor de procedură penală. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. Așadar, faptul că textul în discuție figurează în C. proc. pen. nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă."

Mai mult, prin Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 124 din C. pen., Curtea Constituțională a reținut următoarele:

"Astfel, Curtea constată că prin efectele sale prescripția, așa cum s-a arătat mai sus, înlătură răspunderea penală. Aceasta înseamnă că există o asemenea răspundere, dar care, prin efectul prescripției, este înlăturată. În unele legislații, efectul juridic al prescripției este arătat prin aceea că "înlătură acțiunea penală". Acest punct de vedere este parțial exact, deoarece prescripția aparține dreptului penal material, și nu dreptului procesual penal. Așa fiind, prescripția este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Este adevărat că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură și acțiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, prescripția răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale și, pe cale de consecință, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei. Această cauză face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală și a obligației corespunzătoare. Prescripția are, așadar, caracterul unei renunțări a statului de a mai aplica pedeapsa pentru o faptă săvârșită, cu condiția trecerii unui anumit termen sau interval de timp de la data săvârșirii faptei.

Prin urmare, este de observat că, dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituție reflectat în art. 13 din C. pen., legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi."

Raportat la susținerile reprezentantului Ministerului Public privind luarea în considerarea a întreruperii răspunderii penale intervenită anterior publicării Deciziei nr. 297/26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că instituția prescripției reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv efecte, termene, condiții. Prin urmare, instanța trebuie să se raporteze la instituția prescripției în ansamblul său și după stabilirea legii penale mai favorabile, nu poate face aplicarea unor dispoziții legale existente în altă lege sau variantă a acesteia. Astfel, nu trebuie făcută confuzie între natura actului care are ca efect întreruperea prescripției, acesta fiind unul de procedură, și natura normelor care reglementează întreruperea prescripției, norme de drept material. Cu alte cuvinte, dacă legea mai favorabilă este cea care nu mai reglementează întreruperea cursului prescripției și prescripția specială, aceasta retroactivează până la data săvârșirii infracțiunii, nemaiputând fi avută în vedere forma anterioară și eventualele întreruperi.

În concluzie, instanța de apel a constatat că forma C. pen., existentă între 25.06.2018 și 02.11.2020, data intrării în vigoare a Legii nr. 217/2020, reprezintă în cauza de față "legea penală mai favorabilă", astfel că s-a raportat la termenul general al prescripției răspunderii penale.

De asemenea, instanța de apel a reținut că prescripția răspunderii penale presupune, în mod esențial, stingerea raportului juridic penal după trecerea unui anumit interval de la data săvârșirii faptei sancționate penal, drept consecință a nesoluționării cauzei în mod definitiv.

Înlăturarea răspunderii penale se produce în condițiile art. 153 și următoarele din C. pen., legiuitorul limitând dreptul statului de a trage la răspundere persoanele care săvârșesc infracțiuni, respectiv de a aplica pedepse, la împlinirea termenelor de prescripție prevăzute de legea penală. Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt determinate în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile comise.

Ținând seama de infracțiunile reținute în sarcina inculpatului, respectiv viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. și două infracțiuni de tâlhărie calificată, prevăzute de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen., respectiv art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen., instanța de apel, prin raportare la dispozițiile art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen., a constatat că termenul de prescripție a răspunderii penale, în privința celor trei infracțiuni, este de 8 ani.

Conform art. 154 alin. (2) din C. pen., termenele de prescripție încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii.

În cuprinsul actului de sesizare s-a reținut că infracțiunea de viol - persoană vătămată C. a fost săvârșită la data de 24.02.2013, în vreme ce infracțiunile de tâlhărie calificată au fost comise la datele de 16.04.2013, respectiv 29.04.2013.

Ca atare, s-a constatat că, în ceea ce privește infracțiunea de viol termenul de prescripție a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la data de 24.02.2013, iar în cazul celorlalte două infracțiuni, același termen de prescripție a răspunderii penale de 8 ani a început să curgă la datele de 16.04.2013, respectiv 29.04.2013.

După cum s-a arătat deja, ca urmare a publicării deciziilor Curții Constituționale indicate mai sus, în perioada 25.06.2018 - 30.05.2022 nu a existat niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, această lege fiindu-i aplicabilă inculpatului.

Pe cale de consecință, nefiind întrerupt cursul prescripției răspunderii penale, instanța de apel a constatat că la datele de 24.02.2021, 16.04.2021, respectiv 29.04.2021, s-au împlinit termenele de prescripție a răspunderii penale de 8 ani stabilite conform art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen.

În acest context, din cauza trecerii timpului, s-a stins dreptul statului de a mai solicita tragerea la răspundere penală a inculpatului, motiv pentru care, observând și manifestarea de voință a inculpatului, care a precizat că nu solicită continuarea procesului penal, instanța de apel a admis apelul declarat de inculpat, a desființat sentința apelată, iar în urma rejudecării, în baza art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., cu aplicarea art. 154 alin. (1) lit. c) din C. pen. și a deciziilor Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/26.05.2022, a dispus încetarea procesului penal împotriva inculpatului A. pentru săvârșirea celor trei infracțiuni reținute în sarcina sa prin actul de sesizare și în privința cărora nu a operat stingerea acțiunii penale ca urmare a retragerii plângerii prealabile.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost comunicată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 26 iulie 2022, iar termenul de declarare a recursului în casație s-a împlinit la data de 26 august 2022.

Împotriva hotărârii pronunțată de instanța de apel a declarat recurs în casație Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara la data de 17 august 2022.

În susținerea căii de atac, s-a arătat că decizia atacată este nelegală, întrucât, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol, prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen. și tâlhărie calificată, prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

S-a arătat că, în prezent, cvasiunanimitatea doctrinei consideră instituția prescripției ca aparținând dreptului penal substanțial și ca atare aplică în materia prescripției regula legii penale mai favorabile.

În continuare, s-a susținut că regula legii penale mai favorabile se aplică prescripției, nu și actelor întreruptive de prescripție. Într-adevăr, în timp ce prescripția este o instituție de drept substanțial, întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual. De aceea, actele întreruptive de prescripție trebuie întotdeauna luate în considerare numai în raport cu legea sub imperiul căreia s-au produs (tempus regit actum).

De asemenea, s-a arătat că instanța de contencios constituțional a reținut că așezarea normelor în C. pen. sau în C. proc. pen. nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare și scopul normei.

De altfel, art. 155 din C. proc. pen. prevedea (în forma în vigoare începând cu 2014):

"Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură".

Prin urmare, s-a apreciat că actul întreruptiv este esențialmente un act de procedură, iar valabilitatea și efectele sale sunt guvernate de principiul tempus regit actum.

Actul de procedură sau actul procedural a fost definit ca fiind acela prin care se efectuează actul procesual (în dinamizarea procesului penal și care se desfășoară după anumite reguli prevăzute de C. proc. pen., exprimând exercitarea unui drept, a unei facultăți sau executarea unei îndatoriri, având ca urmare amplificarea activității procesuale). Prin actul de procedură crește cantitativ, de o manieră continuă, materialul constatator acumulat în desfășurarea procesului; de exemplu, înregistrarea unei plângeri adresate organului competent, înmânarea unei citații, audierea unor martori, explicațiile date unui expert, întocmirea unui proces-verbal, redactarea unei hotărâri.

Întrucât valabilitatea actului de procedură este guvernată de principiul tempus regit actum și nu de principiul aplicării legii penale mai favorabile, s-a arătat că se va examina pentru fiecare dintre perioadele distincte marcate de intrarea în vigoare a noului C. proc. pen., de cele două decizii ale Curții Constituționale și de O.U.G. nr. 71/2022, în ce condiții actele de procedură efectuate au avut efect întreruptiv de prescripție.

S-a arătat că prin Decizia nr. 473/2018, instanța de control constituțional a preluat considerentele Deciziei nr. 511/2013, reiterând faptul că, în lumina Convenției europene a drepturilor omului și a jurisprudenței dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 7, retroactivitatea legii penale nu poate afecta, în sensul agravării, condițiile de incriminare a faptei și pedeapsa pentru aceasta. Ca atare, dincolo de controversele doctrinare cu privire la natura juridică a instituției prescripției, ceea ce este cert și constituie un reper juridic important în analiza controlului de constituționalitate este faptul că legislațiile statelor semnatare ale Convenției trebuie să respecte prevederile art. 7 parag. 1 din această convenție, care reprezintă fundamentul protecției juridice sub aspectul neretroactivității legii.

Curtea a reținut, de asemenea, că soluția legislativă criticată privește declararea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor de omor și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei, pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție, iar opțiunea legiuitorului pentru aplicarea imediată a dispozițiilor din materia prescripției, mai severe, inclusiv pentru infracțiuni comise anterior, pentru care termenul de prescripție a executării pedepsei nu s-a împlinit încă, nu este de natură să încalce dispozițiile din art. 15 alin. (2) din legea fundamentală.

Totodată, în Decizia nr. 341/2014, Curtea Constituțională a concluzionat că opțiunea legiuitorului privind reglementarea imprescriptibilității executării pedepselor principale în cazul infracțiunilor prevăzute la art. 174 - 176 din C. pen. din 1969 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei pentru care, la data intrării în vigoare a dispozițiilor de lege criticate, nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării, nu are drept consecință un prejudiciu constituțional relevant. Prin urmare, Curtea a statuat că reglementarea cuprinsă în art. 125 alin. (3) din C. pen. din 1969 nu încalcă Constituția, fiind compatibilă cu sistemul principiilor consacrate de prevederile Legii fundamentale.

Or, față de cele expuse, deși curtea se ferește să clarifice natura juridică a prescripției, indiferent că este vorba de cea aferentă executării pedepselor sau de cea a răspunderii penale, limitându-se în a spune că este "controversată", s-a apreciat că pleacă de la premisa că are cel puțin o natură juridică mixtă.

Plecând de la aceste coordonate de aplicare temporală a efectelor Deciziilor Curții Constituționale, astfel cum rezultă din cele mai sus menționate, s-a susținut că prevederile art. 155 alin. (1) din C. pen. declarate neconstituționale au o natură juridică dublă, de norma de drept penal substanțial (cursul termenului de prescripție, prescripția specială a răspunderii penale) și de normă de drept penal procesual (actul de procedură îndeplinit în cauză, clasarea/încetarea procesului penal), în speță, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.

Or, actul procedural care întrerupe termenul de prescripție generală a răspunderii penale, fiind prevăzut de o normă procesual penală (de ex. începerea urmăririi penale, aducerea la cunoștință a calității de suspect, rechizitoriul, hotărârea judecătorească de primă instanță, etc.) nu poate intra sub incidența principiului specific dreptului penal substanțial, constând în efectul retroactiv al legii penale mai favorabile.

Mai mult, s-a arătat că dispozițiile legale care suspendă cursul prescripției răspunderii penale se regăsesc în C. proc. pen., fiind considerate dispoziții legale care suspendă cursul prescripției, de pildă, cele care prevăd suspendarea urmăririi penale (art. 312 din C. proc. pen.), respectiv suspendarea judecății (art. 367, art. 368 din C. proc. pen.) ori cele privind necesitatea existenței unei autorizări pentru punerea în mișcare a acțiunii penale [art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (2) din C. proc. pen.].

Dispozițiile legale care exclud prin ele însele posibilitatea continuării cursului prescripției răspunderii penale (cauze de suspendare) au fost considerate cele care reglementau procedura de rejudecare în caz de extrădare a persoanei judecate și condamnate în lipsă, respectiv art. 522 din C. proc. pen. anterior. În prezent, procedura corespunzătoare se regăsește în art. 466 - art. 469 din C. proc. pen. și este prevăzută expres drept cauză de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale.

În opinia Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, examinarea efectelor neconstituționalității art. 155 alin. (1) din C. pen. nu antrenează principiul legii penale mai favorabile.

Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripție din perioada 1 februarie 2014 - 25 iunie 2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a arătat că actele de procedură îndeplinite înainte de 2018 și-au produs efectele de întrerupere a cursului termenului de prescripție, valabilitatea lor fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

Ulterior îndeplinirii actului de procedură a început să curgă un nou termen general de prescripție.

Curtea Constituțională a arătat, în Decizia nr. 358/2022, că între 26 aprilie 2018 și 30 mai 2022 "fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale".

Întrucât întreruperea prescripției este o instituție de drept procesual, s-a apreciat că pretinsa inexistență a vreunui caz de întrerupere în perioada 2018-2022 nu are vreo consecință asupra actelor întreruptive de prescripție din perioada 2014-2018, întrucât nu se aplică principiul legii penale mai favorabile.

Concluzia de mai sus este în acord cu constatările Curții Constituționale:

"De asemenea, Curtea subliniază că rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. la exigențele constituționale."

Jurisprudența instanțelor ulterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 a fost în sensul că, pentru a avea efect întreruptiv de prescripție, actele de procedură trebuie să fi fost îndeplinite în condițiile descrise în acea decizie (acte de procedură care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului). Aceste efecte s-au reglat în perioada ulterioară Deciziei nr. 297/2018, când organele judiciare au verificat existența actelor cu aptitudine de a întrerupe prescripția.

Referitor la actele de procedură întreruptive de prescripție, după data de 30 mai 2022, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a susținut că pentru termenele de prescripție generală neîmplinite (indiferent de data comiterii faptei), se aplică efectul întreruptiv de prescripție.

Se impune, în special în cauzele în care s-au efectuat acte care se comunică suspectului sau inculpatului în perioada 25 iunie 2018 - 30 mai 2022, să se efectueze de îndată acte cu această natură. Actele de procedură vor întrerupe cursul termenului de prescripție în condițiile O.U.G. nr. 71/2022.

Având în vedere considerentele mai sus dezvoltate, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a solicitat admiterea recursului în casație, iar în rejudecare să se constate nelegalitatea deciziei penale atacate și să fie înlăturată greșita aplicare a legii, constând în aceea că, în mod greșit, s-a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen. și tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată părților. Au fost depuse concluzii scrise de intimatul inculpat A., cu respectarea termenului prevăzut de art. 439 alin. (2) din C. proc. pen.

Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., până la data de 13 octombrie 2022.

Prin încheierea de ședință de Cameră de Consiliu din 13 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă în principiu cererea de recurs în casație formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

În considerentele acestei încheieri s-a reținut că hotărârea recurată face parte din categoria celor ce pot fi atacate cu recurs în casație, fiind pronunțată în ultimă instanță, respectiv în apel, iar calea extraordinară de atac a fost exercitată de către parchet, în termenul legal, fiind așadar respectate dispozițiile art. 434 - art. 436 din C. proc. pen.

Totodată, judecătorul raportor a constatat că recursul în casație a fost promovat și motivat în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen., de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, care se numără printre titularii acestei căi extraordinare de atac, enumerați în cuprinsul art. 436 alin. (1) din C. proc. pen. Deopotrivă, este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 436 alin. (6) din C. proc. pen., având în vedere că prin decizia instanței de apel a fost admisă calea ordinară de atac promovată de inculpatul A. împotriva sentinței de condamnare și, în rejudecare, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva acestuia.

De asemenea, s-a constatat că cererea de recurs în casație întrunește și cerințele de formă prevăzute de art. 437 alin. (1) lit. a), b) și d) din C. proc. pen., întrucât cuprinde numele și prenumele procurorului care a exercitat recursul în casație, organul judiciar din care acesta face parte, hotărârea atacată, precum și semnătura procurorului care a întocmit-o.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., s-a constatat că a fost invocat cazul de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., cu argumentarea că, în mod greșit, instanța de apel a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen., tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen. și tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen. și cu aplicarea art. 5 din C. pen.

Prin raportare la cazul de casare invocat și motivul de recurs în casație, astfel cum a fost dezvoltat, Înalta Curte a apreciat că acesta se circumscrie, formal, cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că este admisibil recursul în casație formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Examinând cauza, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de Parchetul de pe Curtea de Apel Timișoara, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recursul în casație este o cale extraordinară de atac în anulare, care poate fi exercitată în cazurile limitativ prevăzute de lege, al cărei scop este, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., judecarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Potrivit art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și, respectiv, cea de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație.

În conformitate cu dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în acele situații în care, în raport cu actele și lucrările dosarului, s-a stabilit în mod eronat incidența unuia dintre impedimentele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. e) - j) din C. proc. pen. (lipsa plângerii prealabile, a autorizării sau sesizării organului competent ori a altei condiții prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; intervenirea amnistiei sau prescripției, a decesului suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; retragerea plângerii prealabile, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, intervenirea împăcării ori încheierea unui acord de mediere în condițiile legii; existența unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege; existența autorității de lucru judecat; intervenirea unui transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii), dispunându-se greșit încetarea procesului penal.

În vederea stabilirii incidenței acestui motiv de nelegalitate, aprecierea instanței asupra existenței/inexistenței cauzei de încetare a procesului penal trebuie realizată prin raportare la situația concretă și datele existente la momentul pronunțării hotărârii definitive atacate.

În cauza de față, se constată că, prin cererea de recurs în casație formulată, s-a invocat, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., greșita încetare a procesului penal, dispusă de instanța de apel față de inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de viol prevăzută de art. 218 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen., respectiv infracțiunii de tâlhărie calificată prevăzută de art. 234 alin. (1) lit. a) și d) din C. pen. raportat la art. 41 alin. (1) din C. pen.

În cadrul motivelor de recurs în casație, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara a susținut că instanța de apel a dispus, în mod eronat, încetarea procesului penal față de inculpatul A.

Procedând, în acest context, la verificarea deciziei penale atacate, se constată că pentru a pronunța soluția de încetare a procesului penal cu privire la infracțiunile reținute în sarcina inculpatului A., instanța de apel a făcut aplicarea legii penale mai favorabile prin aplicarea în acest context a dispozițiilor art. 5 din C. pen., reținute expres la încadrarea juridică cu referire la calculul termenului prescripției răspunderii penale.

Astfel, potrivit art. 155 din C. proc. pen. "Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză".

Prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale s-a constatat neconstituționalitatea soluției legislative circumscrisă sintagmei "oricărui act de procedură în cauză", întrucât aceasta era lipsită de previzibilitate și, totodată, contrară principiului legalității incriminării, pentru că sintagma are în vedere și acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripției și al începerii unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.

Prin decizia Curții Constituționale nr. 358/2022 s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., reținându-se că norma supusă controlului de constituționalitatea nu este susceptibilă de o aplicare clară și previzibilă în absența intervenției legiuitorului.

Astfel, în considerentele deciziei, parag. nr. 60 Curtea Constituțională a reținut că "trebuie stabilit în ce măsură ansamblul legislativ în vigoare este apt să determine o aplicare clară și previzibilă a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost sancționate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018."

Totodată, la parag. 73 curtea a constatat că,"În condițiile stabilirii naturii juridice a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 ca decizie simplă/extremă, în absența intervenției active a legiuitorului, obligatorie potrivit art. 147 din Constituție, pe perioada cuprinsă între data publicării respectivei decizii și până la intrarea în vigoare a unui act normativ care să clarifice norma, prin reglementarea expresă a cazurilor apte să întrerupă cursul termenului prescripției răspunderii penale, fondul activ al legislației nu conține vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale". În acest context, s-a apreciat că, "prin pasivitatea legiuitorului, consecutivă publicării deciziei de admitere amintite, reprezintă o încălcare a prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, care consacră caracterul de stat de drept al statului român, precum și supremația Constituției. Aceasta, deoarece prevalența Constituției asupra întregului sistem normativ reprezintă principiul crucial al statului de drept. Or, garant al supremației Legii fundamentale este însăși Curtea Constituțională, prin deciziile pe care le pronunță, astfel că neglijarea constatărilor și dispozițiilor cuprinse în deciziile acesteia determină fragilizarea structurii constituționale ce trebuie să caracterizeze statul de drept (în același sens, Decizia nr. 230 din 28 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 519 din 26 mai 2022)."(paragraf 75).

Prin Ordonanța de Urgență nr. 71/2022 din 30 mai 2022 pentru modificarea art. 155 alin. (1) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., publicată în Monitorul Oficial nr. 531 din 30 mai 2022, articolul 155 din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. a fost modificat, având următorul cuprins:"(1)Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului."

Analizând aceste aspecte, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în forma în vigoare ulterior Deciziei nr. 297/2018 (a cărei natură a fost stabilită prin Decizia nr. 358/2022) constitui