ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursului în casație de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1581 din data de 29 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2014:

S-a respins ca nefondată cererea formulată de instanță din oficiu, de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 C. pen., cu aplicarea art. 41 din C. pen.

S-a admis cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de reprezentantul Ministerului Public, din infracțiunea prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 noul C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 5 noul C. pen.

În temeiul disp. art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 noul C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen., cu aplicarea art. 74 lit. c) și art. 76 lit. b) C. pen. din 1969 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul disp. art. 71 C. pen. din 1969 a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În temeiul disp. art. 65 C. pen. din 1969 a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

A constatat că faptele din prezenta cauză sunt concurente cu cele pentru care a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 243 din 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr. 11 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău.

În temeiul disp. art. 83 C. pen. din 1969 a anulat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 243 din 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr. 11 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău.

În temeiul disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. din 1969 a contopit pedeapsa de 3 ani aplicată în prezenta cauza cu pedeapsa de 1 an închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 243 din 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr. 11 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău, astfel că inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare.

În temeiul disp. art. 71 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

În temeiul disp. art. 65 C. pen. a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul disp. art. 25 C. proc. pen. rap. la art. 397 C. proc. pen. a admis acțiunea formulată de partea civilă Agenția Națională de Administrare Fiscală și s-a dispus instituirea măsurii sechestrului asigurator asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpatului pănă la concurența sumei de 3.106.410 RON reprezentând prejudiciul cauzat bugetului de stat.

Prin decizia penală nr. 394 din 02 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus:

În baza art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței penale nr. 1581 din data de 29 septembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, în Dosarul nr. x/3/2014.

A desființat, în parte sentința penală atacată și rejudecând, în fond:

A făcut aplicarea art. 5 C. pen. și în consecință:

În baza art. 386 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptelor reținute în sarcina inculpatului A. din infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracțiunea prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din anul 1969 și art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din anul 1969.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) și c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din anul 1969, art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din anul 1969 și art. 396 alin. (10) C. proc. pen. a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din anul 1969.

În baza art. 65 C. pen. din 1969 a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din anul 1969 pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În baza art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 și art. 83 C. pen. din anul 1969 a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 243 din data de 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr. 11 din data de 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău și a dispus ca inculpatul A. să execute această pedeapsă alături de pedeapsa de 3 ani și 4 luni închisoare aplicată în prezenta cauză, în total 4 ani și 4 luni închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. din anul 1969.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva aceleiași sentinței penale.

Împotriva deciziei deciziei penale nr. 394/A din data de 02 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A.

Prin încheierea din data de 06 iulie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen.

În data de 17 octombrie 2017, Curtea Constituțională cu majoritate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen. sunt neconstituționale. Cu unanimitate de voturi, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 439 alin. (41) teza a II-a C. proc. pen., în redactarea anterioară modificării prin O.U.G. nr. 70/2016 pentru modificarea și completarea C. proc. pen. și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

În argumentarea soluției de admitere pronunțate, Curtea a constatat că dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. f) C. proc. pen., care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării apelului prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale în procedura privind recunoașterea învinuirii, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial - avute în vedere de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. proc. pen. la reglementarea cazurilor de casare - sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părții interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea legalității, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunțate în cadrul procedurii privind recunoașterea învinuirii.

Prin încheierea din 18 octombrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis în principiu, cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 394 din 02 martie 2016 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2014/R.

A trimis cauza la Completul 3 în vederea soluționării și a acordat termen la data de 29 noiembrie 2017, reținându-se că tratamentul sancționator este rezultatul îndepărtării incidenței art. 85 C. pen. din anul 1969, privind anularea suspendării condiționate a executării pentru infracțiuni săvârșite anterior și a reținerii incidenței art. 83 C. pen. din anul 1969, privind revocarea suspendării condiționate a executării în cazul săvârșirii unei noi infracțiuni astfel încât se impune admiterea cererii de recurs.

Analizând recursul în casație declarat de inculpatul A., Înalta Curte constată că motivele invocate nu sunt întemeiate, pentru următoarele considerente:

Prin recursul în casație declarat, inculpatul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege".

A arătat că, soluția instanței de apel este nelegală, întrucât în mod greșit a stabilit că în cauză sunt aplicabile prevederile referitoare la revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei și recidivă, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 187/2012, art. 83 și 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

S-a invocat faptul că infracțiunea de evaziune fiscală este o infracțiune continuată, epuizându-se la data de 24 februarie 2010, ulterior datei rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară, însă, în opinia apărării, la stabilirea stării de recidivă, precum și la revocarea liberării condiționate se are în vedere data consumării infracțiunii, și nu data epuizării acesteia.

Din analiza actelor dosarului se constată că inculpatului i s-a revocat suspendarea condiționată a executării pedepsei de 1 an închisoare aplicată prin sentința penală nr. 243 din data de 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, definitivă prin decizia penală nr. 11 din data de 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Buzău, reținându-se că dispozițiile legale aplicabile sunt cele prevăzute de art. 83 C. pen. din anul 1969 conform cărora dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârșit din nou o infracțiune, pentru care s-a pronunțat o condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea condiționată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopește cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune.

Raționamentul instanței a fost judicios, iar tratamentul sancționator aplicat este legal.

Înalta Curte amintește că, în cazul infracțiunii continuate momentul epuizării este în egală măsură momentul săvârșirii, potrivit art. 154 alin. (2) C. pen. ce a preluat dispoziția anterioară (art 122 alin. (2) C. pen. de la 1969). Momentul săvârșirii (sau al epuizării, respectiv al ultimei acțiuni sau inacțiuni ce constituie verbum regens) este relevant sub aspectul incidenței instituțiilor de drept material, cum este și recidiva.

Astfel, în prezenta cauză, s-a reținut că activitatea infracțională a fost desfășurată de inculpatul A. în perioada 01 august 2009 - 24 februarie 2010, infracțiunea continuată fiind epuizată la data de 24 februarie 2010. În raportat cu această dată s-a stabilit incidența stării de agravare a recidivei, infracțiunea continuată epuizându-se după rămânerea definitivă a sentinței penale nr. 243 din 18 august 2009 a Judecătoriei Râmnicu Sărat, la data de 05 februarie 2010 și în interiorul termenului de încercare ce expira la data 05 februarie 2013 (termenul de încercare de 3 ani a început să curgă la data de 06 februarie 2010 și urma a fi considerat împlinit la data de 05 februarie 2013, infracțiunea de evaziune fiscală epuizându-se la data de 24 februarie 2010, în cursul termenului de încercare).

Ca urmare, Înalta Curte apreciază că apărarea inculpatului conform căreia sunt aplicabile dispozițiile concursului de infracțiuni nu este întemeiată, inculpatul săvârșind infracțiunea în stare de recidivă postcondamnatorie.

Evaluând poziția apărării, Înalta Curte precizează următoarele:

Prin decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987, Tribunalul Suprem a stabilit că "în cazul infracțiunilor continue data săvârșirii este aceea a încetării acțiunii sau inacțiunii, iar în cazul infracțiunilor continuate, acesta este data comiterii ultimei acțiuni sau inacțiuni. În raport cu această dată se produc consecințele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spațiu și în timp, minoritate, prescripția răspunderii penale, amnistie și grațiere, precum și orice alte consecințe care sunt condiționate de epuizarea activității infracționale. Celelalte consecințe ale infracțiunilor continue și continuate, cum sunt cele referitoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiționate, a suspendării condiționate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecțională, la înlăturarea beneficiului grațierii, la întreruperea cursului prescripției și a termenului de reabilitare, se produc din momentul în care elementele constitutive ale infracțiunii sunt întrunite, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală." În acest sens se are în vedere orientarea doctrinară ori jurisprudențială care a stabilit că infracțiunea continuată se consumă la momentul comiterii celei de-a doua acțiuni sau omisiuni care intră în componența infracțiunii și se epuizează la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, acesta fiind și momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție al răspunderii penale sau se produc alte consecințe, cum ar fi legea aplicabilă în caz de succesiuni de legi în timp, grațierea, amnistia, răspunderea penală a minorilor pentru actele comise anterior vârstei răspunderii penale (G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L.V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.M. Vasile, Codul penal, comentariu pe articole, ediția 2, Editura C.H. Beck, p. 136, pct. 2.).

Decizia de îndrumare menționată își păstrează actualitatea, numai în ceea ce privește prima teză.

Evoluția jurisprudențială conduce la stabilirea momentului epuizării sau momentul săvârșirii infracțiunii, ca unicul relevant pentru determinarea incidenței instituțiilor de drept material.

Astfel jurisprudența instanței supreme ce a reținut într-o decizie de speță că folosirea, în urma falsificării, a carnetului de conducere valabil pentru autocamioane la conducerea unor autovehicule de transport persoane constituie infracțiunea continuată de uz de fals, care durează de la prima folosire a actului falsificat până la ultima acțiune de acest fel, după care începe să curgă termenul de prescripție. Ca atare infracțiunea de uz de fals nu se epuizează instantaneu, în momentul angajării făptuitorului pe baza carnetului falsificat, ca șofer de autobuz, ci de la data când a folosit pentru ultima oară carnetul de conducere (Curtea Supremă de Justiție, secția penală, decizia nr. 1451/1996).

De asemenea, doctrina reține, evaluând jurisprudența mai recentă, că momentul săvârșirii infracțiunii continuate este data ultimului act material. În cazul recidivei, în raport de acest moment, instanța verifică îndeplinirea condițiilor cerute de art. 37 lit. a), respectiv lit. b) C. pen., în situația inculpatului condamnat anterior la mai multe pedepse. Ca atare, dacă ultimul act material al infracțiunii continuate a fost comis după expirarea restului rămas neexecutat ca urmare a liberării condiționate dintr-o pedeapsă anterioară, în cauză vor fi incidente dispozițiile art. 37 lit. b) C. pen., iar nu art. 37 lit. a) C. pen., întrucât noua infracțiune s-a comis după ce pedeapsa anterioară este considerată executată, chiar dacă unul sau mai multe acte materiale s-au săvârșit în timpul liberării condiționate (Lavinia Valeria Lefterache, Drept penal. Partea generală. Curs II, Editura Universul Juridic, 2010, p. 403, C.A. Pitești, SP, d. nr. 412/R/2005, în B.J.C.P.J., 2005, p. 106).

Conchizând, Înalta Curte constată că evoluția jurisprudențială în această materie a condus la reținerea consecințelor infracțiunii continuate în raport de momentul epuizării infracțiunii, respectiv momentul săvârșirii ultimului act de executare, aspect ce atrage în cauza pendinte incidența recidivei.

Față de cele anterior evocate, Înalta Curte, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A., împotriva deciziei penale nr. 394/A din data de 02 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen. conform cărora cheltuielile judiciare sunt suportate de persoana căreia i s-a respins recursul, precum și protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență judiciară în materie penală încheiat între Ministerul Justiției și Uniunea Națională a Barourilor din România.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A., împotriva deciziei penale nr. 394/A din data de 02 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 RON rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 13 decembrie 2017.