ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 828/2022

Ședința publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 13 iulie 2020, pe rolul Tribunalului Constanța sub numărul x/2020, societatea reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea societății pârâte B. S.R.L. la plata sumelor de 81.650 de euro - contravaloarea serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018, 12.300 de euro - dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 29 decembrie 2018 până la 12 mai 2020, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, aferentă aceluiași debit, calculată de la 13 mai 2020 și până la stingerea integrală a obligației principale, precum și cheltuielile de judecată efectuate în proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1164, 1170, 1182, 1196, 1272, 1516 și 1530 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 452/08.04.2021, pronunțată de Tribunalul Constanța, s-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de societatea reclamantă A. S.R.L., în contradictoriu cu societatea pârâtă de naționalitate italiană B. S.R.L.

A fost obligată societatea pârâtă la plata, în favoarea societății reclamante, a următoarelor sume: 81.650 de euro - contravaloarea serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018; 6.697,537 de euro - dobândă legală penalizatoare, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 29 decembrie 2018 până la 12 mai 2020; dobândă legală penalizatoare de 6 % pe an, aferentă debitului de 81.650 de euro, calculată de la 13 mai 2020 și până la stingerea integrală a obligației principale; 12.345,94 RON - cheltuieli de judecată (din care 9.854,94 RON - taxă judiciară de timbru și 2.491 de RON - contravaloarea serviciilor de cazare și masă + servicii de traducere).

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 379/2021 din 23 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal aTop of FormBottom of Forma fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă și a fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 210 RON, cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de transport.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre reiudecare, precum și obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În argumentarea cererii de recurs, pârâta a susținut aplicarea greșita a prevederilor art. 1.777 din C. civ., arătând că instanța de apel, deși nu a precizat în mod expres acest articol, a făcut aplicarea lui, considerând fără temei că, în speță, contractul incheiat de recurentă și societatea A. S.R.L., este un contract de închiriere și nu unul de antrepriză, raportat la activitatea concreta prestată.

Din articolul mai sus menționat rezultă cu claritate că locațiunea, adică inchirierea, presupune ca o parte să asigure celeilalte părți folosința unui bun, pe o anumita perioadă de timp. In concret, societatea reclamantă nu a asigurat recurentei folosința vreunei macarale, ci, prin intermediul salariaților săi, operatori de macarale, aceasta a prestat serviciul pentru care a fost încheiat contractul. Reclamanta nu a asigurat niciun moment folosința de către recurentă a vreunei macarale, dovada fiind și rapoartele de lucru depuse de societatea A. S.R.L. la dosarul cauzei.

Faptul că în acea convenție/contract se face referire la zile de închiriere, nu transformă acest contract într-unul de închiriere, obiectul contractului din Convenția/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 fiind, de altfel:

"Furnizarea de macarale mobile și trailer, necesare pentru proiectul Activitate de Reabilitare a sistemului convectiv pentru C. în cadrul D.", urmată de prezentarea costurilor echipamentelor pentru acest demers.

Pornind de la clauza menționată, nu se poate considera că această Convenție se încadrează în prevederile art. 1.777 C. civ., întrucât, așa cum s-a arătat, atât la fond, cât și în apel, reclamanta a utilizat, acest "cost al echipamentelor" în format tabelar, pentru stabilirea prețului contractului, pentru fiecare utilaj, prețul/utilaj aferent unei zile de utilizare în realizarea activității pentru care a fost încheiat contractul. Cu alte cuvinte, pentru realizarea operațiunilor la boilerul E., societatea A. S.R.L. a stabilit un preț total, acest preț având ca elemente componente prețul fiecărui utilaj (i.e. macarale) de utilizare la fața locului pentru realizarea operațiunii contractate în raport de numărul de zile preconizate a fi lucrate. Așadar, serviciul prestat de intimata-reclamantă a fost unul de prestări servicii și nu unul de închiriere.

Contrar celor reținute de instanța de apel în justificarea calificării contractului de închiriere, recurenta arată că tocmai participarea operatorilor calificați schimbă natura contractului, în aceea de prestări servicii, întrucât nu beneficiarul este cel care utilizează utilajele "închiriate", ci aceste utilaje sunt manevrate de operatorul prestatorului și, în acest mod, este prestat serviciul.

Este absurdă ipoteza în care, deși utilajele sunt manevrate de către operatorii prestatorului, riscul să fie transferat la beneficiar, în condițiile în care nu acesta este cel care utilizează utilajele, ci ele sunt utilizate/manevrate în beneficiul său. Intr-adevar, în situația în care utilajele ar fi fost manevrate de către beneficiar, era normal ca acesta să suporte riscul contractului.

Mai mult, deși instanța a considerat un element esențial stabilirea riscului în "sarcina clientului", recurenta arată că, în realitate, riscul este la societatea prestatoare, întrucât în cuprinsul Convenției/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 se prevede limitarea răspunderii societății prestatoare și nu trecerea răspunderii în sarcina "clientului".

Așadar, răspunderea pentru prestarea de servicii de ridicare a componentelor vechi ale boilerului și punerea pe poziție a componentelor noi este în sarcina prestarorului, societatea A. S.R.L., și nu a recurentei, iar, în raport de toate aspectele menționate, devin incidente prevederile art. 1.851 din C. civ.

Natura juridică a unui contract este dată de substanța economică/juridică a contractului și nu de denumirea acestuia sau greșita utilizare a unor termeni în cuprinsul lui. De altfel, chiar în Convenția/Contract nr. x C/2018 din 09.07.2018 sunt prevăzute clauze care arată că părțile au avut în vedere, în fapt, prestare de servicii și nu vreo inchiriere de utilaje.

Mai mult, arată recurenta, ținerea/pregătirea rapoartelor de lucru nu este specifică contractului de inchiriere, cu atât mai mult cu cât intimata reclamantă nu a făcut in niciun fel dovada prezenței vreunei persoane din partea recurentei, care să fi semnat rapoartele de lucru, în condițiile în care suma suplimentară a fost facturată în baza acestor rapoarte neasumate de către recurentă.

Deși, pe parcursul întregului proces, recurenta a arătat că niciunul din rapoartele de lucru depuse la dosarul cauzei nu are vreo semnătură din partea sa, nu a fost niciunul asumat prin semnătura, instanța de apel nu a reținut în considerentele hotărârii pronunțate nimic despre această împrejurare.

Recurenta a susținut că îndeplinirea obligațiilor suplimentare nu a fost asumată de către aceasta în niciun fel, prin urmare consideră că nu datorează aceasta sumă suplimentară pretinsă, iar din documentele depuse la dosar de către societatea reclamantă nu reiese care au fost serviciile "prestate" suplimentar.

Recurenta opinează că suntem în situația unui contract de antrepriză în care părțile, deși nu au încheiat un contract scris, societatea A. S.R.L. a "prestat" serviciul, comensurat la suma de 128.300 euro, pentru întreaga lucrare, din care pârâta a achitat parțial această sumă, însă suma de 45.000 euro a fost facturată, fără a fi prestate servicii suplimentare.

După cum se poate constata din corespondența atașată de societatea reclamantă, a susținut recurenta, nu există comunicări scrise din care să rezulte asumarea de către recurentă, înainte de a fi prestat serviciul, a vreunui tarif suplimentar propus de societatea reclamantă, iar pentru "așa zise" servicii suplimentare nu exista nici măcar o înțelegere în acest sens, astfel că "in lipsa determinării prețului antreprizei ca element esențial al contractului sinalagmatic, contractul este lovit de nulitute". (Decizia nr. 3814/02.09.2014, ICCJ).

Într-o altă critică, recurenta invocă aplicarea greșita a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.269 din C. civ., susținând că în mod eronat instanța de apel s-a raportat la acestea, întrucât, în speță, nu se pune problema unei interpretări a clauzelor contractuale ale Convenției/Contractului nr. x din 09.07.2018, având în vedere că sunt clare; în cauză este necesar a se stabili dacă respectivele clauze, precum și modalitatea concretă în care s-au îndeplinit obligațiile contractuale, se încadrează în prevederile legale referitoare la contractul de închiriere sau în prevederile legale referitoare la contractul de prestări servicii (antrepriză), respectiv care este contractul, dintre cele două menționate, care se apropie cel mai mult de activitatea prestată de către intimata-reclamantă.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului și autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârea pronunțată în fond de Tribunalul Constanța.

Recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare a fost respinsă, potrivit considerentelor reținute în practicaua prezentei decizii.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Constanța, invocată de intimata-reclamantă, prin întâmpinare, Înalta Curte constată că aceasta nu se regăsește în speță, întrucât, hotărârea a cărei autoritate de lucru judecat se relevă, a fost supusă căii de atac a apelului, în etapa de jurisdicție anterioară, iar împotriva soluției pronunțate în apel a fost exercitată prezenta cale extraordinară de atac.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în sinteză, într-o primă critică, aplicarea greșita a prevederilor art. 1.777 din C. civ., arătând că instanța de apel, deși nu a precizat în mod expres acest articol, a făcut aplicarea lui, considerând fără temei că, în speță, contractul încheiat între părți este un contract de închiriere, și nu unul de antrepriză, raportat la activitatea concretă prestată.

Într-o altă critică, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.269 din C. civ., susținând, în esență, că în mod eronat instanța de apel s-a raportat la acestea, întrucât, în speță, nu se pune problema unei interpretări a clauzelor contractuale ale Convenției/Contractului nr. x din 09.07.2018, având în vedere că sunt clare.

Aceste critici nu sunt, însă, fondate.

În acest sens, Înalta Curte constată că disputa juridică poartă, în primul rând, asupra naturii juridice a contractului încheiat între părți, recurenta-pârâtă susținând existența unui contract de antrepriză, în timp ce intimata-reclamantă consideră că este vorba despre un contract de închiriere utilaje cu personal deservent, iar, în al doilea rând, se constată că părțile sunt în divergență asupra incidenței instituției interpretării contractului.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată în temeiul dispozițiilor legale aplicabile speței.

Astfel, instanța de apel a respectat, aplicat și interpretat corect normele legale incidente în cauză și analizând cu rigurozitate dispozițiile art. 1225 din C. civ., art. 1226, art. 1.266, art. 1.267, art. 1268, art. 1.269, art. 1.777 și art. 1.851 alin. (1), din același cod, a statuat, în mod corect, că obiectul contractului l-a reprezentat operațiunea juridică de închiriere a unor utilaje împreună cu operatorii lor, operațiune la care părțile au făcut referire, în mod expres, în cuprinsul corespondenței lor și în special în comanda de achiziție avută în vedere și de prima instanță.

În contextul relevat, Înalta Curte amintește dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora "părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordine publică și de bunele moravuri".

Așadar, potrivit dispozițiilor generale reglementate în materia obligațiilor, părțile au libertatea de a contracta, de a determina conținutul convențiilor lor, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și bunele moravuri. De asemenea, clauzele obișnuite ale unui contract, în funcție de natura acestuia, sunt subînțelese, cele derogatorii trebuind să fie prevăzute expres, în limitele anterior amintite.

Principiul libertății contractuale înglobează, totodată, dreptul părților de a deroga, prin convenții particulare, de la normele generale ale dreptului civil, dacă acestea din urmă nu sunt imperative ori de ordine publică.

Același principiu impune evaluarea contractului potrivit unor reguli prestabilite de interpretare, astfel încât legea conferă prioritate voinței reale și concordante a părților, totodată, impune interpretarea contractului în mod sistematic, adaptată ansamblului și naturii lui dar și în sensul de a se da efect acestuia ca realitate juridică.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere că ori de câte ori actul încheiat de părți nu este suficient de clar, acesta se impune a fi interpretat.

Cu privire la aplicarea greșită a regulilor de interpretare a contractului, susținută de recurenta-pârâtă prin raportare la împrejurarea că, în speță, clauzele contractului dintre părți sunt clare, Înalta Curte observă că pentru stabilirea naturii juridice a contractului, asupra căreia părțile au o poziție divergentă, era necesară lămurirea obiectului acestuia, așa cum, în mod corect, s-a procedat.

În speță, instanța de apel a reținut judicios că tribunalul a stabilit în mod corect obiectul contractului, în concordanță cu voința părților, din corespondența acestora și, în special, din comanda de achiziție (avută în vedere și de prima instanță), rezultând fără echivoc intenția părților de închiriere a unor utilaje împreună cu operatorii lor. De asemenea, a constatat că, plecând de la voința internă a părții și clauzele contractului analizat, reclamanta nu a prestat un serviciu în favoarea pârâtei, ci a închiriat către aceasta mai multe macarale alături de personalul calificat, în corespondența dintre părți fiind făcută referire doar la închirierea utilajelor, iar nu la prestarea unor servicii.

Astfel, raportat la cele de mai sus, dat fiind că, tocmai în considerarea necesității lămuririi obiectului contractului, instanța de apel a procedat la interpretarea clauzelor contractuale, Înalta Curte constată că nu se poate reține aplicarea greșită a prevederilor art. 1.266, art. 1.267 și art. 1.269 din C. civ., așa cum solicită recurenta.

Înalta Curte amintește și dispozițiile art. 1270 C. civ., în raport cu care contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, acesta modificându-se sau încetând numai prin acordul părților sau din cauze autorizate de lege

Contractul este un act de voință care generează obligații, principiul care guvernează materia contractelor fiind autonomia de voință. Potrivit acestui principiu, părțile sunt cele care stabilesc întinderea obligațiilor asumate prin respectivul contract, iar interpretarea contractului are în vedere stabilirea exactă a conținutului convenției și permite o corectă determinare a însăși forței obligatorii a acestuia.

Potrivit C. civ., dispozițiile legale referitoare la contractul de locațiune sunt cuprinse în art. 1777 - 1850, iar dispozițiile referitoare la contractul de antrepriză sunt cuprinse în art. 1851 - 1880.

Art. 1.777 din C. civ., a cărui aplicare greșită se invocă, stipulează că: "locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț, denumit chirie".

Art. 1.851 alin. (1) din C. civ. prevede că "prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în schimbul unui preț".

Astfel, contractul de locațiune este acel contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar, folosința temporară, totală sau parțială, a unui bun în schimbul unui preț, denumit chirie.

Contractul de prestări servicii sau antrepriză este contractul prin care o parte se obligă să execute pe riscul său și în mod independent o anumită prestație, care se obligă în schimb să plătească un preț; așadar, contractul de antrepriză nu servește drept temei pentru folosința unui lucru, nefiind o variantă a locațiunii, ci un contract independent.

Interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractului, ce a stat la baza raporturilor contractuale dintre părți, a fost făcută cu aplicarea dispozițiilor legale, reținându-se, în mod corect, că, prin convenția părților, reclamanta nu s-a obligat să presteze vreun serviciu sau să execute vreo lucrare pentru pârâtă, ci doar să îi asigure folosința macaralelor pe o anumită perioadă, operațiune specifică locațiunii, conform art. 1777 C. civ.. De asemenea, a mai reținut instanța de apel, faptul că asigurarea folosinței implică și participarea operatorilor calificați nu schimbă natura contractului într-unul de antrepriză, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu s-a obligat la realizarea vreunei operațiuni pe riscul său, ci a prevăzut riscul în sarcina clientului, aspect esențial în considerarea contractului ca fiind de locațiune, iar nu de antrepriză.

Celelalte critici ale recurentei-pârâte privind schimbarea naturii contractului în aceea de prestări servicii, tocmai prin participarea operatorilor calificați, privind ipoteza absurdă, în opinia recurentei, în care, deși utilajele sunt manevrate de către operatorii prestatorului, riscul este transferat la beneficiar, precum și cele referitoate la faptul că, în realitate, riscul este la societatea prestatoare, că răspunderea pentru prestarea de servicii de ridicare a componentelor vechi ale boilerului și punerea pe poziție a componentelor noi este în sarcina prestarorului, reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectul analizei în recurs.

Totodată, critica recurentei potrivit căreia instanța de apel nu a reținut în considerentele hotărârii pronunțate nimic despre împrejurarea relevată de pârâtă în sensul că niciunul din rapoartele de lucru, depuse la dosar, nu au fost asumate prin semnătura sa, nu are nicio relevanță în privința naturii juridice a contractului în ansamblul chestiunilor supuse judecății, în condițiile în care, instanța de prim control judiciar a răspuns argumentat aspectelor esențiale ale cauzei.

De altfel, trebuie menționat că aducerea în discuție de către recurentă a tuturor aspectelor arătate anterior, inclusiv a rapoartelor de lucru, constituie în acest caz și o ipoteză de analiză corelată a probelor în vederea stabilirii situației de fapt, specifică etapelor devolutive, iar nu controlului de legalitate, pentru că doar în valorificarea probelor se poate stabili care a fost conduita părților. Or, în recurs instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de către instanța de apel.

Este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărei trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a stabilit situația de fapt, toate aceste constatări factuale ale instanței de apel neintrând în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

În ceea ce privește critica recurentei prin care se susține că îndeplinirea obligațiilor suplimentare nu a fost asumată de către aceasta în niciun fel, că nu datorează suma suplimentară pretinsă, precum și că, din documentele depuse la dosar de către societatea reclamantă, nu reiese care au fost serviciile "prestate" suplimentar, Înalta Curte apreciază că aceasta nu este fondată.

Pornind de la caracterul sinalagmatic al contractului de locațiune perfectat între părți cu toate consecințele care decurg din această calificare, având în vedere, totodată, interdependența drepturilor și obligațiilor reciproce, în mod corect, a reținut instanța de apel că, în speță, contractul, încheiat prin întâlnirea ofertei cu acceptarea, este un tot unitar, apelanta nefiind în măsură să execute doar anumite obligații asumate, iar pe altele să le conteste după nașterea lor valabilă în baza contractului. Prin urmare, pârâta are obligația de a achita prețul suplimentar, facturat conform înțelegerii dintre părți.

De altfel, sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a considerat necesar a menționa că, potrivit corespondenței părților, apelanta prin reprezentant legal a recunoscut serviciile suplimentare, existența acordului asupra lucrărilor suplimentare reieșind și din email-urile ulterioare dintre părți.

Așa fiind, în mod corect, s-a constatat că sunt întrunite cumulativ cerințele antrenării răspunderii civile contractuale, pârâta fiind obligată la plata contravalorii serviciilor prestate în baza Contractului nr. x/C/2018, precum și la dobânda legală penalizatoare aferente debitului solicitat.

Criticile recurentei-pârâte, din finalul memoriului de recurs, care vizează prețul antreprizei sunt străine de natura cauzei, în condițiile în care litigiul dintre părți, așa cum s-a reținut, a fost generat de un contract de locațiune.

Pentru considerentele expuse, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Ca efect al respingerii recursului, recurenta-pârâtă nu poate pretinde cheltuieli de judecată, întrucât are poziția juridică de parte care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 379/2021 din 23 septembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2022.