ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 708/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

Asupra recursului civil de față;

Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 08 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Compania B. și C., au solicitat instanței, în principal, anularea iar, în subsidiar, constatarea nulității absolute a Convenției de dare în plată autentificată sub nr. x din 27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între Compania B. reprezentată prin C., în calitate de administrator, președinte și director general, societatea în calitate de debitoare și C., în calitate de creditor.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 626, 627, 629, 1236-1238, 1665, din C. civ., art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 privind societățile și art. 19 din Codul fiscal.

Prin încheierea pronunțată la data de 15 februarie 2018, instanța a anulat capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată și a dispus continuarea procedurii pentru capătul principal de cerere privind anularea convenției de dare în plată.

Prin sentința nr. 2163/2019 din 18 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-au respins excepțiile inadmisibilității, lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei de interes invocate de pârâți, s-a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată și s-a anulat convenția de dare în plată autentificată sub nr. x din 27.11.2015 de B.N.P. D., încheiată între pârâții C., în calitate de creditor, și Compania B., în calitate de debitoare.

Totodată, au fost obligați pârâții, în solidar, să plătească reclamantei suma de 53.605 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Compania B. și C., prin care au solicitat în principal, să anuleze hotărârea atacată și, în rejudecare, să respingă cererea de chemare în judecată, iar, în subsidiar, să schimbe în tot sentința apelată și să respingă cererea de chemare în judecată, în temeiul art. 466 și urm. din C. proc. civ., art. 627-629, 1270, 1279, 1665 alin. (2) din C. civ.

Prin decizia nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâți împotriva sentinței civile nr. 2163 din 18 iulie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că s-a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în ceea ce privește motivele de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației din partea pârâtului C. și lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților pârâtei Compania B. și a fost respinsă cererea de anulare a convenției de dare în plată autentificată sub nr. x din 27.11.2015 de B.N.P. D., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, pentru motivele indicate.

Totodată, curtea de apel a menținut dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției inadmisibilității și a excepției lipsei de interes, la admiterea cererii de chemare în judecată și anularea convenției de dare în plată autentificată sub nr. x din 27.11.2015 de BNP D. încheiată între pârâți, pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate și la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, a fost obligată intimata - reclamantă la plata către apelanta - pârâtă Compania B. a sumei de 32.283,79 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 26.802,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 5481,29 RON reprezentând onorariu de avocat, parțial, precum și apelanții - pârâți la plata către intimata - reclamantă a sumei de 20.141,52 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat parțial.

Recursul principal declarat de pârâții C. și Compania B.

La 21 ianuarie 2021, pârâții C. și Compania B., reprezentată legal prin Director General ing. C., ambii reprezentați convențional prin avocat E. avocat în cadrul F.., au formulat recurs principal împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare și pe fond, instanța de apel fie să analizeze, pe cale incidentală, apărările formulate de recurenți cu privire la încetarea valabilității clauzei de inalienabilitate și, constatând culpa A. S.R.L. la neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare, să respingă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fie să suspende soluționarea prezentului dosar până la soluționarea dosarelor nr. x/2014 și nr. y/2014, fie să respingă, ca neîntemeiată, acțiunea vizând anularea convenției de dare în plată, în condițiile în care apreciază că nici nu poate verifica pe cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate și nici nu poate dispune suspendarea dosarului până la lămurirea situației.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenții susțin că instanța de apel a dispus anularea în integralitate a convenției de dare în plată, inclusiv în ceea ce privește transferul dreptului de proprietate asupra terenului situat în Municipiul București, Strada x nr. 64, deși acest teren nu a făcut obiectul promisiunilor de vânzare, reclamanta A. S.R.L. nu a emis pretenții cu privire la transferul proprietății asupra acestui teren, iar prin convenția de dare în plată valoarea imobilului situat în str. x a fost identificată distinct, respectiv 934.906 RON din totalul de 5.000.000 RON.

Încălcarea principiului disponibilității constituie un motiv de nulitate absolută, condiționată, în acord cu dispozițiile art. 174 alin. (2) și art. 175 din C. proc. civ., iar vătămarea adusă recurenților-pârâți prin anularea integrală a convenției de dare în plată, cu depășirea limitelor sesizării, nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii recurate, în limitele recursului.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenții-pârâți au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor care reglementează cerința interesului formulării unei acțiuni, respectiv art. 31 din C. proc. civ.

Recurenții-pârâți au subliniat că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, reținând că analizarea valabilității întregii convenții de dare în plată, în contextul în care clauza de inalienabilitate vizează doar o parte din imobilele transferate prin această convenție, este posibilă, atât timp cât reclamanta a invocat două motive de nulitate care vizează întreaga convenție.

Pe de altă parte, instanța de apel a respins motivele de nulitate care vizează întreaga convenție ca fiind formulate de o persoană care nu are calitate procesuală activă. În aceste condiții, recurenții-pârâți susțin că motivarea instanței de apel nu mai este justificată, convenția de dare în plată neputând fi analizată în integralitate, ci, doar în limitele pretinsei încălcări a clauzei de inalienabilitate, respectiv în ceea ce privește terenul în suprafață de 10.000 mp ce a făcut obiectul promisiunilor de vânzare.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 629 alin. (2) din C. civ.

Stabilirea valabilității clauzei de inalienabilitate la momentul încheierii convenției de dare în plată, fără a face o analiză a modului în care părțile și-au executat obligațiile, este profund nelegală, susțin recurenții-pârâți, întrucât se ajunge în situația în care este desființat actul juridic subsecvent, înainte ca valabilitatea clauzei de inalienabilitate să fie lămurită definitiv în dosarele nr. x/2014 și nr. y/2014, în care urmează a se analiza derularea relației contractuale între părți.

Practic, instanța de apel a reținut nevalabilitatea convenției de dare în plată, actul de înstrăinare subsecvent, deși încă nu s-a stabilit dacă părțile au fost în culpă cu privire la executarea obligațiilor asumate prin promisiunile de vânzare. Recurenții-pârâți susțin că doar după ce se va stabili acest din urmă aspect, se va putea determina dacă clauza de inalienabilitate mai era sau nu valabilă la momentul încheierii convenției de dare în plată.

Recurenții-pârâți mai arată că prin anularea în întregime a convenției de dare în plată, instanța de apel i-a pus pe aceștia într-o situație imposibilă, întrucât chiar dacă acțiunile formulate în Dosarele nr. x/2014 si y/2014 vor fi respinse, convenția de dare în plată rămâne anulată, cu toate consecințele negative care rezultă din aceasta.

În acest sens, recurenții-pârâți subliniază că pentru a evita aplicarea unei sancțiuni definitive, în situația în care condițiile pentru aplicarea clauzei de inalienabilitate urmează a fi lămurită în alte două dosare, instanța de apel ar fi putut opta pentru analiza, pe cale incidentală, a apărărilor formulate de recurenți cu privire la încetarea valabilității clauzei de inalienabilitate și, constatând culpa reclamantei la neîncheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ar fi respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, fie ar fi suspendat soluționarea prezentului dosar până la soluționarea dosarelor nr. x/2014 și nr. y/2014, fie ar fi respins ca neîntemeiată acțiunea vizând anularea convenției de dare în plată, în condițiile în care ar fi apreciat că nici nu poate verifica pe cale incidentală valabilitatea clauzelor de inalienabilitate și nici nu poate dispune suspendarea dosarului până la lămurirea situației.

Nefiind întrunite condițiile prevăzute de art. 629 alin. (2) din C. civ., respectiv încălcarea unor clauze certe de inalienabilitate, recurenții-pârâți consideră că aceste criticii formulate de reclamantă s-ar fi putut cel mult subsuma celor înscrise în ipoteza de la art. 1562 din C. civ., care reglementează acțiunea revocatorie ce poate fi promovată în cazurile în care un terț este prejudiciat prin încheierea unor acte juridice de către debitor în frauda intereselor sale.

În concluzie, recurenții-pârâți susțin că soluția anulării convenției de dare în plată, înainte de a se tranșa în mod definitiv raporturile contractuale ce decurg din promisiunile de vânzare încheiate între părți, este profund nelegală, fiind aplicate în mod greșit dispozițiile art. 629 alin. (2) din C. civ.

În dezvoltarea aceluiași motiv de nelegalitate, recurenții-pârâți precizează că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a principiului forței obligatorii a contractului prevăzut de art. 1270 din C. civ., precum și a dispozițiilor art. 627 alin. (1) din același cod.

Recurenții-pârâți susțin că părțile au ales să stipuleze în mod expres termenul până la care subzistă clauza de inalienabilitate. Procedând astfel, părțile au derogat de la regula edictată în art. 627 alin. (4) din C. civ. conform căreia clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă. Dacă ar fi dorit ca inalienabilitatea să subziste până la data încheierii contractelor de vânzare, iar nu până la un anumit termen, părțile nu ar mai fi ales să insereze o clauză de inalienabilitate expresă. Această concluzie se desprinde și din interpretarea clauzei din contract, după voința concordantă a părților, conform dispozițiilor art. 1266 alin. (1) C. civ.

Având în vedere că, în speță, părțile au stabilit în mod expres termenul-limită până la care sunt de acord să perfecteze contractul de vânzare și că inalienabilitatea subzistă până la acest moment, prelungirea clauzei de inalienabilitate peste termenul de 13 martie 2014 reprezintă o modificare a contractului. Recurenții-pârâți subliniază că de la data la care contractele de vânzare trebuiau încheiate, respectiv 13 martie 2014, și până la data încheierii convenției de dare în plată, respectiv 27 noiembrie 2015, a trecut mai mult de un an și jumătate, astfel că interdicția de înstrăinare nu mai era valabilă, în caz contrar conferindu-se clauzei de inalienabilitate un caracter perpetuu, cu încălcarea în mod evident a dispozițiilor art. 627 alin. (1) din C. civ.

Din cuprinsul încheierii de certificare nr. 05 din 6 mai 2014 rezultă că părțile au recunoscut expres faptul că nu este posibilă perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare, câtă vreme nu au fost îndeplinite obligațiile asumate prin antecontractele încheiate, în consecință recurenții-pârâți consideră că au fost liberați de clauza de inalienabilitate. În caz contrar, s-ar ajunge în situația în care clauza de inalienabilitate ar avea caracter permanent, or tocmai o astfel de interpretare a vrut legiuitorul să preîntâmpine prin redactarea art. 627 alin. (1) din C. civ.

Mai mult, nu există niciun fapt care să dovedească o intenție a părților în sensul de a prelungi durata clauzei de inalienabilitate, peste termenul convenit prin cele două promisiuni. Dimpotrivă, există poziția clară a intimatei-reclamante din data de 6 mai 2014 în sensul că perfectarea vânzărilor nu mai este posibilă.

Recurenții-pârâți susțin că, în aceste condiții, nu poate opera nulitatea relativă a convenției de dare în plată, câtă vreme clauza de inalienabilitate nu a fost încălcată.

Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L.

La 5 aprilie 2021 reclamanta A. S.R.L. reprezentată legal prin administrator G. și convențional prin avocatii H. și I., în temeiul art. 491 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate cu privire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a societății A. S.R.L. de a invoca nulitatea convenției de dare în plată întemeiată pe caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației din partea pârâtului C. și lipsa unei hotărâri generale a asociaților societății Compania B., iar, în rejudecare, respingerea excepției calității procesuale active a societății A. S.R.L. cu privire la aceste motive de nulitate și anularea convenției de dare în plată inclusiv pentru cauzele de anulare privind caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației din partea pârâtului C. și lipsa unei hotărâri generale a asociaților societății Compania B.. De asemenea, reclamanta A. S.R.L. a solicitat să se constatare că nu datorează cheltuieli de judecată.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit regulile de procedură analizând calitatea procesuală activă a acesteia raportat la fiecare motiv de anulare invocat, în condițiile în care în realitate, calitatea procesuală activă se analizează raportat la obiectul dosarului, respectiv anularea convenției de dare în plată.

Atât timp cât recurenta-reclamantă are calitate procesuală activă și interes să solicite anularea convenției de dare în plată întrucât drepturile sale sunt vătămate prin acest act, aceasta poate să exploateze în cadrul acestei acțiuni în anularea convenției de dare în plată orice fel de motive de anulare ale acestui act.

Recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat, în mod greșit, normele de procedură inclusiv art. 36 din C. proc. civ. prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei de a invoca cauza de nulitate privind prețul derizoriu.

Prin această interpretare instanța de apel a încălcat normele de procedură privind calitatea procesuală activă pentru că interesul ocrotit prin cazul de nulitate instituit la art. 1665 alin. (2) din C. civ., nu poate fi exclusiv al părții îndreptățite la primirea prețului, respectiv vânzătorul, deoarece aceasta consimte în mod liber la încheierea contractului.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că în situația în care i se vatamă un drept propriu, inclusiv un terț justifică interes pentru invocarea prețului derizoriu, în mod direct, într-o acțiune în anulare.

Prin convenția de dare în plată încheiată la un preț derizoriu recurenta-reclamantă precizează că intimații-pârâți au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul pârâtei Compania B., în acest mod, fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de obține valorificarea în natură a dreptului său de creanță de a obține o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare născut din promisiunile de vânzare.

Recurenta-reclamantă apreciază că are calitate procesuală activă de a invoca nulitatea Convenției de dare în plată întemeiată pe prețul derizoriu și în rejudecare, solicită instanței să constate caracterul fondat al cauzei de nulitate întemeiate pe prețul derizoriu.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de procedură, inclusiv art. 36 din C. proc. civ., prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a acesteia de a invoca cauza de nulitate privind lipsa contraprestației.

În privința calității procesuale active de a invoca nulitatea relativă a convenției de dare în plată pentru lipsa contraprestației uneia dintre părțile acesteia, respectiv a pârâtului C., instanța de apel a considerat că poate fi invocată doar de înstrăinătorul bunului, pentru că doar drepturile acestuia sunt protejate prin norma legală.

Instanța de apel a considerat, în mod greșit, că reclamanta nu s-ar prevala de un drept propriu întrucât prin încheierea unui act translativ care vizează un bun grevat de o clauză de inalienabilitate stabilită într-un antecontract, beneficiarului clauzei, respectiv reclamantei, i se lezează un drept propriu, și anume dreptul de a obține executarea silită a antecontractului prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract.

Recurenta-reclamantă mai arată că instanța de apel a aplicat în mod greșit legea considerând că aceasta nu ar avea calitatea de creditor chirografar întrucât, în realitate, este chiar un creditor cu un drept de creanța privilegiat. Or, dacă au calitate procesuală activă de a invoca nulitatea pentru lipsa contraprestației creditorii chirografari, după cum reține instanța de apel, a fortiori vor avea calitate inclusiv creditorii privilegiați.

În consecință, recurenta-reclamantă consideră că are calitate procesuală activă de a invoca nulitatea relativă a convenției de dare în plată întemeiată pe lipsa contraprestației pârâtului C. și solicită casarea hotărârii, iar, în rejudecare, constatarea caracterul fondat al cauzei de nulitate întemeiate pe lipsa contraprestației.

De asemenea, recurenta precizează că decizia atacată este nelegală în ceea ce privește admiterea excepției calității procesuale active a acesteia de a invoca cauza de nulitate întemeiată pe lipsa unei hotărâri A.G.A.

Procedând în acest mod, instanța de apel a aplicat în mod greșit normele procedurale privind calitatea procesuală activă și a interpretat în mod greșit art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 a societăților.

În primul rând, art. 150 din Legea nr. 31 din 1990 nu este o normă care ocrotește exclusiv interesul societății de a nu transmite bunul pentru un preț disproporționat de mic, acesta fiind aplicabil și, de exemplu, în cazul în care bunul ar fi înstrăinat de administrator pentru un preț disproporționat de mare.

Norma menționată reglementează, de fapt, funcționarea societăților pe acțiuni, fiind o normă imperativă. Or, reglementările din materia funcționării societăților sunt instituite inclusiv pentru protejarea terților care intră în relații contractuale cu societatea, mai ales când aceștia urmăresc ocrotirea unui drept propriu.

În cauză, prin convenția de dare în plată încheiată fără îndeplinirea formalităților privind A.G.A., pârâții au încercat să scoată nelegal terenurile din patrimoniul societății Compania B., în acest mod, fiind vătămat dreptul recurentei-reclamante de a obține valorificarea în natură a dreptului său de creanță de a obține o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare, derivat din promisiunile de vânzare cumpărare.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră ca are calitate procesuală activă să invoce nulitatea convenției de dare în plată pentru nerespectarea regulilor de funcționare ale societății pârâte, deoarece i se vatămă un drept propriu, dreptul de a obține pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract cu privire la imobilele prevăzute în cele două antecontracte.

Pârâta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la 5 aprilie 2021, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâții C. și Compania B. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din data de 23 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, și pe cale de consecință, să mențină în parte decizia atacată, cu privire la respingerea excepției lipsei de interes, să admită cererea de chemare în judecată si să anuleze convenția de dare în plată autentificată sub nr. x din 27.11.2015 de B.N.P. D., pentru motivul referitor la încălcarea clauzei de inalienabilitate si la obligarea pârâților la cheltuieli de judecată.

Totodată, reclamanta A. S.R.L a solicitat și obligarea pârâților la achitarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La 17 mai 2021, recurenta-pârâtă Compania B., prin reprezentant legal C., a depus precizări prin care solicită admiterea recursului.

La 24 mai 2021, recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă, prin care au solicitat instanței de judecată să respingă ca nefondate criticile formulate de aceasta, prin întâmpinare, și să dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

La 8 iunie 2021 recurenții-pârâți au formulat întâmpinare la recursul incident promovat de reclamantă, prin care au solicitat respingerea ca nefondat a acestuia și, pe cale de consecință, să mențină soluția pronunțată de instanța de apel în ceea ce privește admiterea excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamantei, privind motivele de nulitate relativă referitoare la caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației din partea recurentului-pârât C. și lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților recurentei-pârâte Compania B.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 februarie 2022 a fost admis în principiu recursul principal declarat de pârâții C. și Compania B., precum și recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

I. Înalta Curte, analizând recursul reclamantei în limitele controlului de legalitate, constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recursul incident al reclamantei este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Se susține nelegalitatea soluției de admitere, prin decizia criticată, a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei în ce privește invocarea motivelor de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației din partea pârâtului C. și lipsa unei hotărâri a adunării generale extraordinare a acționarilor societății pârâte B.

Soluția instanței de apel s-a întemeiat pe regimul juridic al motivelor de nulitate relativă a actului juridic, care pot fi invocate doar de persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziția legală nesocotită.

Recurenta susține că instanța de apel ar fi analizat greșit în mod distinct calitatea procesuală activă, raportat la fiecare motiv de anulare în parte și nu raportat la obiectul dosarului, respectiv anularea convenției de dare în plată.

Pentru început, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat în mod corect calitatea procesuală activă a reclamantei prin determinarea acesteia, în concret, în raport de litigiul dedus judecății, de motivele de nulitate relativă invocate și de situația juridică a reclamantului de terț față de actul juridic a cărui anulare se solicită prin acțiune, verificând pentru fiecare dintre aceste cauze de nulitate dacă reclamanta se putea prevala de interesul ce poate fi realizat pe calea justiției, analiză fundamentată pe dispozițiile art. 1248 alin. (2) din C. civ. privind regimul juridic al nulității relative.

De asemenea, se observă și că instanța de apel nu a conferit excepției efectele prevăzute de art. 40 din C. proc. civ. privind respingerea acțiunii, constatând că reclamanta are calitate procesuală activă pentru a invoca nulitatea convenției de dare în plată încheiate între pârâți, pentru încălcarea clauzelor de inalienabilitate stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă.

Instanța de apel a analizat temeiurile nulității invocate prin acțiune, constatând în mod corect că lipsa cauzei atrage anulabilitatea actului, iar norma instituită prin art. 1665 C. civ. are menirea de a proteja vânzătorul de ipoteza unui preț inferior valorii bunului înstrăinat, neputând fi invocată de un terț interesat, cum este reclamanta, în ce privește Convenția de dare în plată, act juridic încheiat de pârâți în temeiul art. 1492 C. civ., motivele privind frauda creditorului excedând cadrului judecății.

Nici criticile privind interpretarea greșită a art. 1238 alin. (1) C. civ. și nulitatea pentru lipsa contraprestației în convenția de dare în plată, din perspectiva calității procesuale active, nu pot fi reținute, neavând relevanță argumentele legate de sfera persoanelor care pot exercita acțiunea în simulație, față de obiectul și cauza acțiunii, astfel cum au fost configurate de recurentă, potrivit principiului disponibilității procesuale.

Instanța de apel a reținut corect și că dispozițiile art. 150 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 care condiționează înstrăinarea activelor societății de obținerea prealabilă a aprobării adunării generale extraordinare a asociaților ocrotesc un interes privat al acestora din urmă în raport cu faptele administratorului societății, neputând nici acestea justifica, în speță, îndeplinirea condiției legale de exercitare a acțiunii privind calitatea procesuală activă a recurentei, pentru a deduce judecății solicitarea de anulare a Convenției de dare în plată, în sensul art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și pentru acest temei legal.

Prin urmare, cererea de chemare în judecată neavând conținutul unei acțiuni revocatorii, ci al acțiunii în anularea actului juridic, Înalta Curte reține că recurenta, neidentificându-se cu persoana ocrotită prin normele juridice a căror încălcare în momentul încheierii Convenției de dare în plată a susținut-o prin acțiune, ale art. 1665 C. civ., art. 1238 alin. (1) C. civ. și art. 150 din Legea nr. 31/1990, în mod corect s-a admis excepția lipsei calității procesuale active, recursul incident al reclamantei nefiind fondat.

II. Înalta Curte, analizând recursul pârâților în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reține următoarele:

Un prim motiv de recurs circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel ar fi încălcat principiul disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. și, menținând soluția de anulare în integralitate a Convenției de dare în plată încheiate între pârâți, hotărârea recurată ar fi perpetuat situația de "plus petita", cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că unul dintre principiile fundamentale ale dreptului procesual civil este principiul disponibilității, definit ca prerogativă conferită persoanelor fizice sau juridice de către legea procesuală de a sesiza autoritatea judiciară, de a defini și a dispune de obiectul procesului ori de a valorifica sau nu mijloacele de apărare instituite de lege, așa cum rezultă din norma inclusă în art. 9 C. proc. civ.

Acestui drept îi corespunde obligația corelativă a instanței de judecată de a nu se pronunța nici minus, nici plus, respectiv ultra petita.

În situația în care instanța se pronunță asupra unui lucru care nu s-a solicitat, judecătorul încalcă atât principiul rolului activ în aflarea adevărului consacrat de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., cât și dispozițiile imperative ale art. 397 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care instanța nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța de apel, care a admis apelul pârâților și, urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active a societății reclamante, a înlăturat motivele de nulitate referitoare la caracterul derizoriu al prețului, lipsa contraprestației și lipsa unei hotărâri a adunării generale a asociaților, a menținut dispozițiile din sentință referitoare la excepțiile de inadmisibilitate și lipsă de interes, precum și anularea Convenției de dare în plată autentificată sub nr. x din 27 noiembrie 2015 de BNP D., pentru încălcarea clauzei de inalienabilitate, a soluționat cauza în limitele art. 478 C. proc. civ., determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță.

De altfel, reclamanta și-a menținut poziția procesuală în sensul de a solicita anularea Convenției de dare în plată, fără a-și restrânge petitul printr-o anulare parțială a convenției subsecvente dintre pârâți, doar cu privire la terenurile care formau obiectul promisiunilor de vânzare-cumpărare.

În această situație, criticile vor fi înlăturate, întrucât Înalta Curte constată că instanța de apel a respectat principiul disponibilității, conduita acesteia supunându-se dispozițiilor art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., cercetarea judecătorească efectuată în limitele determinate de art. 477 C. proc. civ., precum și soluția procesului încadrându-se în ceea ce reclamanta a stabilit prin cererea de chemare în judecată și prin apărările în fond ale acesteia din calea de atac devolutivă a pârâților.

Recurenții invocă, tot în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea dispozițiilor care reglementează cerința interesului formulării acțiunii, respectiv a art. 31 C. proc. civ., privind apărările procedurale.

Înalta Curte constată că excepția lipsei interesului, astfel cum este susținută și în recurs, nu poate constitui o veritabilă sancțiune a încălcării condițiilor de exercitare a acțiunii civile, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 C. proc. civ., neputând avea finalitatea prefigurată de pârâți, a respingerii acțiunii reclamantei în temeiul art. 40 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta pentru că lipsa de interes a acțiunii societății reclamante a fost invocată de pârâți doar în legătură cu o parte din suprafețele de teren ce au format obiectul dării în plată, pentru care nu a fost stipulată clauza de inalienabilitate, cu concluzia că pentru celelalte suprafețe de teren, de 4.000 m.p. și respectiv 6.000 m.p., promise spre vânzare către reclamantă era în mod evident îndeplinită condiția interesului procesual al acțiunii în anularea convenției subsecvente de dare în plată.

De altfel, și considerentele deciziei recurate s-au limitat în mod legal la criticile din apel privind o presupusă omisiune a primei instanțe de soluționare a excepției lipsei de interes.

Recurenții susțin și ignorarea de către instanța de apel a tuturor apărărilor formulate în calea de atac cu privire la încetarea clauzelor de inalienabilitate prin ajungerea la termen a acestora, motiv încadrat din oficiu în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit recurenților, instanța ar fi trebuit să procedeze la analiza, pe cale incidentală, a acestor apărări vizând culpa reclamantei în ce privește neîncheierea contractelor de vânzare ori ar fi trebuit să suspende judecata până la soluționarea dosarelor nr. x/2014 și nr. y/2014, în care se dezbat aceste probleme litigioase.

Înalta Curte constată că, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța de apel a răspuns acestor motive de apel, criticile fiind nefondate.

Astfel, instanța de apel a reținut că nu și-au încetat valabilitatea clauzele prin care s-a instituit interdicția de înstrăinare a imobilelor la 13 martie 2014, acestea încetând, potrivit voinței exprese a părților doar "la data încheierii actului autentic de vânzare-cumpărare".

Instanța de apel a motivat și că interdicția de înstrăinare, în această situație, nu are caracter perpetuu și nu este contrară art. 627 alin. (1) C. civ., fiind valabilă până la soluționarea dosarelor având ca obiect acțiunile pentru pronunțarea unor hotărâri care să țină loc de contracte autentice de vânzare.

Totodată, a fost înlăturată și apărarea apelantei referitoare la menținerea clauzei de inalienabilitate cel mult până la emiterea încheierii de certificare nr. 5/6 mai 2014 de BNP D., în legătură cu care s-a reținut că reflectă doar existența unor divergențe ale părților privind cauzele pentru care nu s-au încheiat contractele în forma autentică, nu și că părțile s-ar fi desistat cu privire la drepturile conferite de promisiunile de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte constată că analiza instanței de prim control judiciar devolutiv nu este incompletă, concluzia că inalienabilitatea instituită de părțile contractante până la data încheierii actului autentic de vânzare, potrivit art. 627 C. civ., întemeindu-se atât pe conținutul clauzelor stipulate în promisiunile bilaterale de vânzare, cât și pe regulile de interpretare a convenției prevăzute de art. 1266 C. civ.

Recurenții invocă și aplicarea greșită a art. 629 alin. (2), art. 627 alin. (1), art. 1266 și art. 1270 C. civ., critici încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acțiunea introdusă de reclamantă în anularea Convenției de dare în plată, a avut ca fundament încălcarea inalienabilității convenționale stipulate în cuprinsul celor două promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare încheiate cu reclamanta în temeiul art. 1669 alin. (1) C. civ., care, potrivit art. 1270 și art. 629 alin. (2) C. civ., a produs efectul interdicției promitentului-vânzător (pârâta B.) de a înstrăina imobilele - obiect al promisiunilor către pârâtul C..

Înalta Curte reține că prin reglementările art. 626 - 629 C. civ., legiuitorul a avut în vedere inalienabilitatea cu caracter real (propter rem), care vizează interzicerea înstrăinărilor cu orice titlu, deci inclusiv prin darea în plată a bunurilor imobile asupra cărora poartă, acestea neputând forma, subsecvent, obiectul convenției, inalienabilitatea fiind un impediment absolut în exercitarea dispoziției, ca atribut al dreptului de proprietate, raportat la terț (pârâtul C.) existând doar condiția opozabilității, aspect ce nu a fost contestat.

Reclamanta, fiind cea în favoarea căreia s-a stipulat clauza de inalienabilitate prin promisiune, s-a constatat în mod corect că era îndrituită să ceară anularea acestui act subsecvent de înstrăinare, încheiat cu nesocotirea restrângerii dreptului de dispoziție, prin instituirea clauzelor de inalienabilitate cu privire la suprafețele de teren de 6.000 m.p. și respectiv 4.000 m.p, în virtutea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, privind efectele nulității față de terți.

Clauza de inalienabilitate are, într-adevăr vocația caracterului temporar, pe care îl recunoaște, ca atare, și instanța de apel prin decizia criticată.

Recurenții au combătut nulitatea Convenției de dare în plată, susținând că dispoziția, ca prerogativă a dreptului de proprietate, nu era limitată decât până la momentul în care clauza de inalienabilitate a încetat și își mai producă efectele, după acest moment promitenta-vânzătoare fiind liberată de obligație să exercite în orice modalitate legală atributele dispoziției, fără a mai fi afectată de limitele interdicției de înstrăinare.

Cu alte cuvinte, clauza de inalienabilitate, fiind dictată de un interes preexistent, este condiționată de legitimitatea executării promisiunilor de vânzare-cumpărare.

În acord cu susținerile recurenților, Înalta Curte reține că legiuitorul subînțelege, de altfel, în orice promisiune de vânzare, potrivit art. 627 alin. (4) C. civ., o clauză de inalienabilitate a bunului, iar durata acesteia este în mod evident în directă corelație cu cea a termenului de executare a promisiunii.

Prin urmare, inalienabilitatea durează de la încheierea promisiunii și până la stingerea dreptului, adică fie prin expirarea termenului stabilit convențional, fie prin exercitarea dreptului conferit de promisiune, fie prin renunțarea la acest drept.

Promisiunile sinalagmatice de vânzare generează un drept de creanță corelativ obligației celeilalte părți de a încheia contractul promis. În ipoteza în speță, în care la împlinirea termenului convenit, una din părți refuză încheierea contractului, cealaltă parte poate cere executarea silită a obligației în natură, respectiv prin pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare.

Rațiunea inalienabilității este tocmai prezervarea bunului imobil în patrimoniul promitentului vânzător pentru ca acesta să își poată executa obligația de a încheia în viitor contractul promis, translativ de proprietate.

Instanța de apel, prin considerentele deciziei recurate a statuat asupra aspectelor de fapt esențiale ale cauzei, în sensul că nu era cazul unei renunțări a reclamantei în favoarea căreia clauza a fost instituită expres, nici al împlinirii unui termen extinctiv stipulat prin înțelegerea părților, inalienabilitatea fiind instituită expres "până la încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare", iar pe rolul instanței, în sensul executării obligațiilor instituite prin promisiune sunt înregistrate acțiuni pentru pronunțarea unor hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare care nu au primit o soluționare definitivă.

Instanța de apel a constatat deci, în mod corect că nu își încetase efectivitatea clauza de inalienabilitate la data încheierii Convenției de dare în plată.

Recurenții nu au demonstrat nici nelegalitatea deciziei atacate sub aspectul nesocotirii normelor de drept material privind regulile de interpretare a convenției.

Totodată, nu se poate reproșa instanței de apel că nu ar fi respectat ordinea logică a raționamentelor, în sensul analizei pe cale incidentală a modalității de executare a obligațiilor părților instituite prin promisiunile bilaterale de vânzare în care a fost instituită clauza de inalienabilitate. O asemenea analiză nu se impunea față de temeiul acțiunii, îndeplinirea condițiilor legale privind încheierea contractelor de vânzare a terenurilor nefiind raportată la momentul anterior, reprezentat de încheierea promisiunilor, ci la momentul ulterior, al realizării transferului dreptului de proprietate.

În fine, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind întemeiate criticile recurenților, în sensul că, modificând sentința și înlăturând motivele de nulitate relativă care vizau întreaga convenție de dare în plată ca fiind formulate de o persoană fără calitate procesuală activă, convenția nu putea fi anulată decât în limitele încălcării clauzelor de inalienabilitate, aceasta fiind singura cauză de nulitate analizată și însușită de instanța de apel, respectiv doar în ceea ce privește terenurile în suprafață de 4.000 m.p și respectiv 6.000 m.p., care au format obiectul promisiunilor bilaterale de vânzare, potrivit art. 629 alin. (2) C. civ., încheiate de reclamantă cu societatea pârâtă.

Soluția de anulare a întregii convenții de dare în plată nesocotește fundamentul nulității pentru nerespectarea inalienabilității unui bun imobil, de sancționare a încălcării uneia dintre condițiile de valabilitate privind obiectul actului juridic, în sensul excluderii bunurilor care, în virtutea legii și prin voința părților sunt declarate inalienabile cu caracter temporar, nulitatea fiind reglementată ca o limitare a libertății contractuale.

Înalta Curte reține și că, de altfel, nulitatea este, în principiu, parțială. Prin efectul sancționator sunt înlăturate doar efectele legale încălcate, menținându-se celelalte efecte ale actului juridic.

De asemenea, confirmând criticile recurenților, Înalta Curte reține că efectele nulității față de terți trebuie să țină seama de exigența de proporționalitate cu scopul nulității, de repunere a părților în situația anterioară, fără a se prejudicia nejustificat raporturile dintre părțile actului juridic subsecvent, respectiv darea în plată încheiată de pârâți.

Prin urmare, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 629 alin. (2) C. civ., ca motiv de anulare a întregii convenții de dare în plată privind imobilele pentru care nu era instituită o clauză de inalienabilitate, recursul pârâților este fondat.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, în temeiul art. 496, art. 497 și art. 501 C. proc. civ., va fi respins ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și va fi admis recursul principal declarat de pârâții C. și Compania B. împotriva aceleiași decizii, care va fi casată și trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe, în limitele stabilite prin decizia de casare, a apelului pârâților urmând a se stabili și cheltuielile de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1406 A din 23 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul principal declarat de pârâții C. și Compania B. împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 29 martie 2022.