ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 351/2022

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 58, art. 72, art. 252, art. 253, art. 1349 C. civ., art. 453 C. proc. civ. și ale Legii nr. 193/2000.

La 27 aprilie 2018, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat admiterea unor două noi capete de cerere respectiv compensarea sumelor datorate reciproc de către reclamant și pârâtă, în temeiul art. 1617 C. civ., respectiv a sumelor pe care reclamantul le-a achitat în mod nedatorat, în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, cu ratele la zi din cele două contracte de credit și obligarea pârâtei la radierea înscrierilor din Biroul de Credit, cu privire la cele două contracte de credit, ca urmare a constatării inexistenței creanței care a stat la baza declarării scadenței anticipate.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 204 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 29 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost calificată cererea de chemare în judecată ca fiind una de drept comun și nu o contestație la executare și au fost respinse excepțiile privind netimbrarea și autoritatea de lucru judecat, fiind amânată pronunțarea cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, care a fost respinsă prin încheierea de ședință pronunțată la 11 iunie 2018.

La 26 iunie 2018, a fost înregistrată o nouă cerere de modificare a acțiunii prin care reclamantul a solicitat desființarea sau nulitatea absolută a actelor privind declararea scadenței anticipate a cele două contracte de credit de către pârâtă, precum și constatarea faptului că pârâta nu avea dreptul să declare scadente anticipat creditele încheiate cu reclamantul.

În drept, au fost invocate art. 1.549, art. 1272 și art. 14 C. civ.

La termenul de judecată din 26 iunie 2018, Tribunalul București, secția a Vl-a Civilă a constatat ca fiind tardiv formulată cererea modificatoare.

Prin sentința civilă nr. 879 din 3 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă excepția prematurității și a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A.. Totodată, reclamantul a fost obligat să plătească pârâtei suma de 6.657,05 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1758A din data de 29.10.2019 a fost admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinței civile nr. 879/03.04.2019 pronunțate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A.. A fost anulată sentința civilă apelată și reținută cauza spre soluționare.

La termenul de judecată stabilit la 30 iunie 2020, instanța de apel a respins cererea reclamantului privind administrarea probei cu expertiza judiciară evaluatorie, iar prin încheierea pronunțată la același termen a rămas în pronunțare asupra cauzei.

Prin decizia civilă nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

Totodată, reclamantul a fost obligat la plata către pârâtă a sumei de 10.313,31 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului, acesta a precizat că hotărârile recurate au fost date cu încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2) și art. 249 C. proc. civ., art. 1349, art. 1350 și art. 1254 C. civ., precum și art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin încheierea de ședință din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins proba cu expertiză evaluatorie, astfel că aceasta nu a stăruit, conform îndatoririi sale, la soluționarea corectă a cauzei, motiv pentru care se impune casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării acestei probe.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1350 C. civ., întrucât acțiunea a fost respinsă pe motiv că nu ar fi aplicabilă răspunderea civilă delictuală, instanța de apel apreciind greșit că în cauză este incidentă răspunderea civilă contractuală.

Recurentul a susținut că cererea de chemare în judecată are la bază o executare silită nelegală, ce a dobândit acest caracter ca urmare a soluționării dosarului nr. x/2013, prin care s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor ce au condus la demararea executării imobiliare împotriva acestuia.

Inaplicabilitatea răspunderii civile contractuale rezultă din faptul că, în dosarul menționat anteriror, pârâta nu au fost sancționată ca urmare a atragerii răspunderii contractuale, ci ca urmare a încălcării obligației legale de a nu stipula clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, obligație prevăzută de Legea nr. 193/2000.

Un alt argument invocat de recurent este acela că executarea silită s-a făcut în temeiul unei clauze desființate retroactiv, iar între părți nu mai există contract, aspect reținut și de instanța de apel.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a răspunderii civile delictuale, recurentul a invocat dispozițiile art. 1349 C. civ. și a arătat că acțiunea se întemeiază pe nerespectarea de către pârâtă a dispozițiilor legale imperative incidente în cauză.

Întrucât temeiul executării silite a dispărut, titlul executoriu fiind desființat retroactiv, este exclusă incidența răspunderii contractuale, prin urmare, în mod nelegal, au fost aplicate dispozițiile art. 1350 C. civ.

A mai susținut recurentul că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1254 C. civ., art. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 249 C. proc. civ., întrucât a fost încălcat efectul nulității absolute în ceea ce privește consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și profesioniști. Prin raportare la dispozițiile legale amintite anterior, dar și la soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2013, recurentul apreciază că efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și ale nulității absolute incidente, în ceea ce privește clauzele în baza cărora a fost demarată executarea silită imobiliară sunt unele evidente, prevăzute în mod expres de către legiuitor și constatate de către o instanță judecătorească.

În aceste condiții, recurentul a susținut că interpretarea instanței privind legalitatea vânzării imobiliare și desființarea declarațiilor de scadență anticipată este eronată în raport cu dispozițiile legale ce stabilesc, în mod clar, efectele sancțiunii constatate de către o instanță judecătorească. Efectul constatării nulității absolute a clauzelor atrage aplicabilitatea art. 1254 alin. (2) C. civ. și, anume, desființarea actelor subsecvente emise în temeiul clauzelor nule, respectiv a declarațiilor de scadență anticipată și a executării silite imobiliare.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților pentru a depune puncte de vedere, în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Analizând recursul, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Primul motiv de casare, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nefondat.

În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate, recurentul a invocat că, prin încheierea de ședință din 30 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a respins proba cu expertiză evaluatorie, ceea ce a dus la încălcarea dispozițiilor art. 1349 alin. (2) C. civ., cu implicații în repararea integrală a prejudiciului, astfel că aceasta nu a stăruit, conform îndatoririi sale, la soluționarea corectă a cauzei, impunându-se casarea încheierii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea administrării acestei probe.

Critica este nefondată raportat la faptul că respingerea sau admiterea unei probe necesare pentru lămurirea în întregime a procesului nu vizează încălcarea unei reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancțiunea nulității, așa cum prevede art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind încălcate nici dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Necesitatea administrării unor probe este o chestiune lăsată la aprecierea instanței învestită cu soluționarea cauzei, acesta fiind singura în măsură să stabilească dacă probele propuse sunt sau nu necesare/îndestulătoare pentru lămurirea pe deplin a situației deduse judecății. În măsura în care instanța apreciază că proba propusă tinde la dovedirea unor împrejurări care nu duc la soluționarea cauzei, aceasta o poate respinge în condițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ.

În cauză recurentul a propus administrarea probei cu expertiză evaluatorie pentru determinarea întinderii prejudiciului, cauzat de fapta ilicită delictuală săvârșită de pârâtă, această probă vizând fondul acțiunii având temeiul de drept indicat de reclamantă, respectiv răspundere civilă delictuală.

Însă, din considerentele hotărârii atacate rezultă că respingerea acestei probe nu a influențat soluția pronunțată pe fond, instanța stabilind că izvorul pretențiilor reclamantului nu putea fi decât contractul, așadar acțiunea nu putea fi întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, fiind astfel respinsă cererea reclamantului ca nefondată.

Recurentul susține că prin respingerea probei instanța nu ar fi stăruit prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Dimpotrivă, așa cum s-a precizat mai sus, instanța a respins proba cu expertiză, apreciind că aceasta nu duce la soluționarea cauzei, reținând că părțile au încheiat două contracte de împrumut, că prejudiciul pretins de reclamant rezultă din vinderea silită a imobilului, titlul executoriu fiind chiar contractul de împrumut și, prin raportare la dispozițiile art. 1350 alin. (3) N. C. civ., niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.

Potrivit dispozițiilor art. 175 C. proc. civ. actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia.

Întrucât recurentul nu a fost vătămat prin respingerea probei cu expertiză evaluatorie, față de soluția pronunțată prin decizia atacată și care nu a presupus analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, rezultă că actul de procedură, respectiv încheierea de ședință din data de 30 iunie 2020, a fost întocmit conform normelor procedurale.

În consecință, criticile formulate de recurent sunt nefondate.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul a criticat decizia instanței de apel susținând că a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și art. 1350 C. civ., precum și a art. 1254 C. civ. și art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Recurentul critică calificarea juridică dată de instanța de apel acțiunii formulate ca fiind o acțiune în răspundere civilă contractuală, susținând că prejudiciul pe care l-a pretins nu își are originea în raportul contractual dintre părți, întrucât nu a reclamat aplicarea neconformă a clauzelor contractuale de către bancă, ci, dimpotrivă, nerespectarea unor dispoziții legale prin pornirea unei executări silite nelegale. Mai invocă recurentul faptul că prejudiciul i-a fost cauzat prin vânzarea silită a imobilului, într-o executare silită pornită în baza unui contract desființat, ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale. Printre aceste clauze se regăsește și cea care permitea băncii să declare scadența anticipată, astfel că, în lipsa acestei clauze contractuale, întreaga executare silită este nelegală.

Înalta Curte constată că această critică este nefondată, instanța de apel aplicând în mod judicios dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., contrar celor susținute de recurent.

Prioritar, se reține că recurentul a menționat că prejudiciul a fost cauzat de fapta ilicită a băncii de a vinde imobilul la licitație fără a exista un titlu executoriu, întrucât clauza prevăzută la art. 8.3 din Condițiile Generale a fost constatată ca fiind abuzivă.

Înalta Curte reține, pe de o parte că efectul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale constă, așa cum a precizat însuși recurentul în memoriul de recurs, în lipsirea de efecte a acelei clauze față de consumator. Însă, în lipsa unei clauze contractuale care să prevadă posibilitatea declarării scadenței anticipate a contractului, devin aplicabile dispozițiile legale, astfel că, în caz de nerespectare a unor obligații contractuale se poate declara scadența anticipată în condițiile legii. Așa cum susține intimata, aspect necontestat de către recurent, acesta nu și-a executat obligațiile contractuale, în sensul că nu a mai restituit nici capitalul împrumutat, nu numai dobânda sau comisioanele aferente ratelor restante. Într-o astfel de împrejurare, nu se poate susține că scadența anticipată a fost declarată exclusiv în baza clauzei 8.3 din contract, nefiind probat caracterul nelegal al executării silite din această cauză.

De altfel, așa cum deja s-a menționat mai sus, constatarea caracterului abuziv al unei clauzei nu duce la desființarea întregului contract, ci la lipsirea de efecte a acelei clauze față de consumator, astfel că nu se poate susține caracterul nelegal al executării silite pornite în baza acestui titlu executoriu care nu a fost desființat.

În plus, instanța supremă constată, în acord cu instanța de apel, că reclamantul nu a făcut dovada desființării titlului executoriu și nici a caracterului nelegal al vânzării imobilului prin desființarea acesteia în cadrul unei contestații la executare.

În aceste condiții, în mod corect s-a constatat de către instanța de apel că vânzarea la licitație a imobilului reprezintă o aplicare a caracterului executoriu al contractului, astfel că izvorul prejudiciului invocat de reclamant, derivă din derularea raporturilor contractuale dintre părți, fiind exclusă, în consecință, răspunderea civilă delictuală.

Recurentul, față de argumentele instanței de apel, în sensul că nu s-a făcut dovada caracterului nelegal al vânzării imobilului și dovada desființării actelor de declarare a scadentei anticipate, fiind nevoie de o analiză a unei instanței de judecată a efectelor pe care le produce constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 8.3 din contractul de credit asupra declarațiilor de scadență anticipată, susține că o astfel de interpretare eronată duce la încălcarea efectelor nulității absolute în ceea ce privește consecințele constatării caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate între consumatori și profesioniști. Concluzionează recurentul că au fost încălcate dispozițiile art. 1254 C. civ., art. 6 din Legea nr. 193/2000 și art. 249 C. proc. civ., întrucât, contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat că nu a fost niciodată încheiat, iar desființarea acestuia atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

Față de aceste susțineri, prioritar, Înalta Curte constată că, deși recurentul invocă aplicarea dispozițiilor art. 1254 din noul C. civ., contractele de credit în baza cărora a avut loc executarea silită au fost încheiate la data de 28.06.2007 și de 22.08.208, astfel că sunt aplicabile dispozițiile legale privitoare la regimul nulităților actelor juridice din C. civ. de la 1864. În acest sens, se reține că potrivit art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. De asemenea, potrivit art. 4 din același act normativ, la data intrării în vigoare a C. civ., actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de C. civ. din 1864, precum și de alte acte normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi (...).

Apoi, Înalta Curte reține că, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000, sancțiunea care intervine în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în neproducerea efectelor asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua. În cauză nu s-a probat încetarea contractului ca urmare a constatării caracterului abuziv al unor clauze.

Instanța de recurs mai reține că nulitatea duce la lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum. De asemenea, ca urmare a constatării nulității actului juridic inițial, va fi anulat și actul juridic subsecvent (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis).

Însă, desființarea actelor subsecvente se realizează în condițiile legii, iar cum dreptul civil român nu prevede nulități de drept, rezultă că nulitatea executării silite imobiliare, ca act subsecvent, nu a avut loc de drept pentru că un astfel de efect, de care prevalează recurentul, nu este prevăzut de lege.

Prin urmare și aceste critici sunt neîntemeiate, astfel că și cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurent este nefondat.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 30 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de ședință din 30 iunie 2020 și a deciziei civile nr. 922/2020 din 28 iulie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.