ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2268/2021

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 194-199 C. proc. civ., art. 2223-2226 C. civ., art. 15, art. 49-51, art. 54 din Legea nr. 136/1995, art. 26, 29, 34, 36-38, 43-46 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

Prin sentința civilă nr. 567 din 16 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantă, a fost obligată pârâta la plata sumei 50.000 de RON cu titlu de daune morale și de 2.013 RON cu titlu de daune materiale și a fost respins capătul de cerere referitor la actualizarea debitului cu rata inflației.

De asemenea, pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă, la 05 februarie 2018, iar prin decizia civilă nr. 813 din 15 martie 2018, pronunțată de această instanță, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

La data de 29 mai 2018, intimata B. S.A. prin lichidator D. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat suspendarea judecății în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea din 24 octombrie 2018, instanța de apel a suspendat judecata cauzei în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, având în vedere că societatea de asigurare a intrat în procedura falimentului.

Prin rezoluția din 23 decembrie 2019, Curtea a dispus citarea părților pentru termenul din 18 martie 2020 și ulterior pentru data de 17 iunie 2020, termen la care a pus în discuție aplicabilitatea art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Prin decizia civilă nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, s-a luat act de încetarea acțiunii în cauza, având ca obiect apelul formulat de reclamanta A. și s-a anulat sentința atacată.

Recurenta a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a dispus anularea sentinței primei instanțe în temeiul dispozițiile art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, reținând că acțiunile judiciare sau extrajudiciare încetează la momentul definitivării soluției deschiderii procedurii față de societatea de asigurare.

Astfel, recurenta a arătat că instanța de apel, prin soluția pronunțată, îi încalcă inclusiv dreptul de a spera că va obține vreodată o creanță împotriva asigurătorului conform prevederilor art. 1357 si art. 1358 C. civ.

În aceste condiții, a susținut recurenta că instanța de apel, dispunând anularea sentinței primei instanțe, pronunțate anterior intrării în faliment a societății de asigurări, o privează de dreptul de a-și valorifica un drept câștigat.

În ceea ce privește suspendarea cererii de apel în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, recurenta a arătat că legiuitorul a introdus, în mod expres, și excepții de la această suspendare de plano a tuturor acțiunilor judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, excepții care sunt cuprinse la art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

În consecință, susține recurenta că atât timp cât legea însăși permite obținerea acestui titlu executoriu, încetarea de drept a acțiunii prin anularea sentinței primei instanțe nu se justifică în fapt și în drept.

Potrivit recurentei, prevederile art. 75 și art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu trebuie interpretate separat, ci trebuie avut în vedere, pe de o parte, art. 262 în integralitatea sa și, pe de altă parte, întreg cadrul legislativ în materie, respectiv, art. 242 din același act normativ, potrivit căruia prevederile capitolului I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurări, cu derogările prevăzute în acest capitol.

A arătat recurenta că din interpretarea dispozițiilor art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, care reglementează înscrierea în tabelul creditorilor a creanțelor de asigurări, constatate prin titluri executorii obținute ulterior momentului pronunțării hotărârii de faliment, rezultă că art. 262 alin. (4) din același act normativ nu are în vedere și suspendarea căilor de atac, permițându-se astfel obținerea de titluri executorii ulterior deschiderii procedurii.

Recurenta a invocat și prevederile art. 6 din CEDO care consacră liberul acces la justiție, susținând că prin decizia pronunțată i-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

În considerarea celor evocate, recurenta susține că instanța trebuia să soluționeze procesul în temeiul art. 262 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta menționează că în lipsa unei recunoașteri a creanței sale, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantul, participant la procedura insolvenței, nu ar putea veni la masa credală și nu ar beneficia de întreaga procedură având în vedere și atribuțiile judecătorului sindic, care potrivit art. 45 din Legea nr. 85/2014 nu are posibilitatea de a stabili existența și întinderea unui drept de creanță, care nu este constatat prin niciun înscris.

La 11 ianuarie 2021, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea recursului, având în vedere că, potrivit art. 497 C. proc. civ., instanța supremă nu poate pronunța o hotărâre de casare cu reținere și rejudecare a fondului cauzei, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 14 septembrie 2021, Înalta Curte a reținut că inadmisibilitatea invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare vizează solicitarea recurentei-reclamante de admitere a recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre rejudecare de instanța de recurs, astfel că aceasta nu este o veritabilă excepție ci o apărare, care urmează a fi analizată în soluționarea pe fond a recursului.

Totodată, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. și a stabilit termen de judecată la data de 02 noiembrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei privind soluția dispusă de instanța de apel referitoare la anularea sentinței primei instanțe sunt fondate.

Înalta Curte constată că prima instanță, prin sentința pronunțată, a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei 50.000 de RON cu titlu de daune morale și suma de 2.013 RON cu titlu de daune materiale și a respins capătul de cerere referitor la actualizarea debitului cu rata inflației.

Împotriva acestei hotarari a formulat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul majorării daunelor morale și actualizării debitului cu rata inflației.

Prin urmare, Înalta Curte constată că pretențiile admise de prima instanță, nefiind contestate de către pârâtă, au dobândit autoritate de lucru judecat iar instanța de apel a fost învestită cu calea de atac exercitată de reclamantă, prin care a solicitat majorarea cuntumului despăgubirilor morale și actualizarea debitului cu rata inflației.

În cauză, instanța de apel prin hotărârea pronunțată a luat act de încetarea acțiunii în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 și a anulat sentința atacată.

Înalta Curte constată că, deși instanța de apel a fost învestită cu solicitarea reclamantei de a schimba în parte hotătârea primei instanțe, aceasta în mod nelegal a anulat în integralitate sentința atacată cu încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, tantum devolutum quantum appellatum, respectiv a dispozițiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept cu care a fost învestită prima instanță, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Așadar, și în calea de atac a apelului este incident principiul disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., astfel încât efectul devolutiv al apelului poate fi limitat prin voința reclamantei, care poate relua pretențiile solicitate în prima instanță doar parțial.

Potrivit dispozițiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel va proceda la judecata apelului în limitele stabilite expres sau implicit de apelantă, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Înalta Curte constată că în cauză, pe de o parte, apelanta-reclamantă a stabilit în mod clar limitele judecății în apel, precizând în mod expres în cuprinsul motivelor de apel că solicită schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul majorării daunelor morale și actualizării debitului cu rata inflației iar, pe de altă parte, instanța de apel anulând în întregime hotărârea atacată a încălcat în mod evident limitele judecății în apel și principiul disponibilității.

De altfel, instanța de apel prin anularea hotărârii atacate a încălcat și principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac prevăzut la art. 481 C. proc. civ., potrivit căruia "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege".

Or, instanța de apel prin anularea sentinței primei instanțe i-a creat apelantei-reclamante în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată, întrucât a pierdut și drepturile la despăgubirile acordate de tribunal.

Prin urmare, Înalta Curte constată că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prin hotărârea recurată s-au încălcat regulile de procedură menționate, care atrag sancțiunea nulității acesteia.

Critica recurentei subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. privind anularea sentinței atacate de către instanța de apel urmare a aplicării greșite a dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 85/2014, este fondată.

Potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, "la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează." Aceste dispoziții legale sunt aplicabile și în cazul procedurii insolvenței societăților de asigurare/reasigurare, potrivit normei de trimitere cuprinse în art. 242 din același act normativ, conform căreia "prevederile cap. I, cu excepția celor cuprinse în secțiunea a 6-a, se vor aplica în mod corespunzător procedurii falimentului societăților de asigurare/reasigurare, cu derogările prevăzute în acest capitol".

Totodată, potrivit art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, "hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acțiunilor judiciare sau extrajudiciare și măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societății de asigurare/reasigurare".

Prin urmare, măsura suspendării judecății este limitată în timp până la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, când acțiunea judiciară încetează potrivit art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, aplicabil potrivit art. 242 din aceeași lege.

Așadar, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, s-au produs efectele suspendării, de la acel moment intervine încetarea acțiunii judiciare.

În cauză, se constată că apelul a fost suspendat prin încheierea din 24 octombrie 2018, în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 iar prin decizia atacată, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din același act normativ, s-a luat act de încetarea acțiunii și s-a anulat sentința atacată.

Instanța de apel în mod corect a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, însă în mod greșit a dispus anularea sentinței primei instanțe, în condițiile în care dispozițiile legale amintite nu prevăd o astfel de soluție iar judecătorul nu poate adăuga la lege potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Înalta Curte constată că litigiul se afla în calea de atac a apelui, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare și pentru a da eficiență dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 se impunea ca instanța de apel să aplice soluția încetării judecății apelului, fără însă a dispune și anularea sentinței atacate.

În consecință, se constată că instanța de apel în mod greșit a anulat sentința primei instanțe în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Referitor la criticile recurentei privind suspendarea în mod greșit a apelui în temeiul dispozițiilor art. 262 alin. (4) din Legea 85/2014, Înalta Curte constată că aceasta nu a formulat recurs împotriva încheierii din 24 octombrie 2018, prin care a fost suspendată judecata apelului, în temeiul dispozițiilor menționate, astfel că aceste critici nu vor fi analizate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ. raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, cu consecința casării acesteia și a trimiterii cauzei spre o nouă judecată la aceeași instanță, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 535 din 17 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 noiembrie 2021.