ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 292/2022

Ședința publică din data de 9 februarie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 28.01.2016, A., în numele S.C. B. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâții C., D., E., F. și G., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea contractului de preluare datorie autentificat sub nr. x/17.12.2015 de Biroul Individual Notarial H..

La 11.02.2016, reclamantul a formulat cerere modificatoare, prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâtă, și pe I., parte a contractului în dispută.

Prin notele depuse la 31.03.2016, reclamantul a îndreptat eroarea strecurată în cuprinsul cererii de chemare în judecată, arătând că formulează acțiunea în nume personal și că solicită introducerea în cauză a S.C. B. S.R.L., societate către care pretinde ca cererea să fie comunicată; în acest mod, S.C. B. S.R.L. a dobândit calitatea de pârâtă.

Prin sentința nr. 703/16.10.2018, pronunțată în al doilea ciclu procesual, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a anulat contractul de preluare de datorie autentificat sub nr. x/17.12.2015 de Biroul Individual Notarial H., a obligat pârâții la plata către reclamant a sumei de 6.754 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins cererea pârâților C., D., E. și F. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâții C., D., E. și F., pe de o parte, și G. și I., pe de altă parte, au declarat apel.

La 05.03.2019, apelantul G. a invocat excepția nelegalei compuneri a completului de judecată.

La 13.11.2019, același apelant a solicitat suspendarea judecății cauzei până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015 al Pachetului de pe lângă Tribunalul Buzău.

După ce la 26.02.2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a încuviințat declarația de abținere a Domnului Judecător J. de la soluționarea excepției de nelegală compunere a completului, prin încheierea de la același termen a calificat excepția nelegalei compuneri a completului ca excepție a nelegalei sale desemnări și a respins-o, pentru considerentele acolo indicate.

Totodată, printr-o încheiere distinctă, pronunțată la aceeași dată, a respins cererea de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Iar prin decizia nr. 95/05.03.2020, a admis excepția nulității apelului declarat de pârâții C., D., E. și F. pentru insuficientă timbrare și a constatat nul apelul acestora; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții G. și I..

Împotriva încheierilor pronunțate la 26.02.2020 și a deciziei, G. și I. au declarat recurs, solicitând casarea lor și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În susținerea nelegalității încheierii din 26.02.2020, prin care a fost respinsă excepția nelegalei compuneri a completului de judecată - după ce fusese calificată ca excepție a nelegalei desemnări a completului, recurenții au expus următoarele critici:

Instanța de apel a calificat excepția nelegalei compuneri a completului în cea a nelegalei sale desemnări (prin metoda repartizării ciclice, iar nu aleatorii), cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a principiilor disponibilității, contradictorialității și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9, 14 și 22 C. proc. civ., de vreme ce părților care nu au fost prezente la termenul din 26.02.2020 nu li s-a dat posibilitatea efectivă de a-și expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepției, fiindu-le cauzată o vătămare.

Nelegalitatea încheierii din 26.02.2020 și, pe cale de consecință, a deciziei recurate decurge, în opinia recurenților, din nemotivarea dispoziției de calificare a excepției și a dispoziției de respingere a excepției astfel calificate.

Astfel, recurenții au susținut că instanța de apel a respins excepția invocată fără a examina motivele expuse prin intermediul notei de ședință din 05.03.2019, curtea reținând doar că repartizarea cauzei a fost făcută în baza Hotărârilor nr. 35/27.11.2018 și nr. 36/29.11.2018 ale Colegiului de conducere al Curții de Apel Ploiești, precum și a Deciziei nr. 26/17.12.2018 emisă de președintele fostei Secții a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal, acte administrative ce nu au fost desființate. Totodată, recurenții au susținut că încheierea din 26.02.2020 a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 11 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, deoarece simpla schimbare a denumirii excepției invocate nu este în măsură a-i modifica natura și nici de a exonera completul de judecată de obligația analizării motivelor expuse în susținerea excepției.

În continuare, recurenții au reluat argumentele expuse deja în fața instanței de apel cu privire la excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, susținând în esență că repartizarea cauzei nu a fost aleatorie, în raport cu art. 11 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și că prin aceste norme nu se reglementează o altă metodă, de repartizare a dosarelor în sistem ciclic, iar dispozițiile din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești nu pot fi de plano derogatorii, întrucât ar sfida ierarhia constituțională a actelor normative din ansamblul dreptului pozitiv. În consecință, apreciind că instanța de prim control judiciar a fost compusă fără repartizare aleatorie, cu înfrângerea art. 11 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, recurenții au considerat că ea nu se poate bucura de aceleași garanții de imparțialitate pe care procedura repartizării aleatorii i-ar fi conferit-o. Din perspectivă convențională, au apreciat că procedura repartizării aleatorii în sistem informatizat a cauzelor constituie o garanție instituită prin legea procesuală națională în scopul apărării dreptului de acces la un tribunal stabilit de lege și imparțial, componentă esențială a sistemului de garanții al art. 6 alin. (1) al CEDO, pentru ca orice persoană să beneficieze de un proces echitabil.

Recurenții au mai invocat nelegalitatea încheierii din 26.02.2020, cu privire la dispoziția de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, susținând că nu a fost motivată și că instanța de apel a încălcat art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și art. 6 din CEDO, creând o vătămare procesuală, constând în lipsirea lor de un grad efectiv de jurisdicție.

Sub acest aspect, au arătat că instanța de apel nu a examinat în mod efectiv argumentele invocate în susținerea cererii și nici probatoriul administrat, din care reieșea că un litigiu similar celui dedus judecății în prezenta cauză, promovat de către intimatul-reclamant A., a fost suspendat până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Totodată, au mai afirmat că nelegalitatea încheierii din 26.02.2020 rezidă în soluția de respingere a cererii de suspendare a judecării cauzei cu motivarea că în speță nu ar fi îndeplinite condițiile instituite de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce privește decizia recurată, recurenții, după ce au expus situația de fapt, au susținut că instanța de apel în mod eronat a reținut incidența art. 214 și art. 215 alin. (1) C. civ., ca temei al anulării contractului de preluare a datoriei.

Sub acest aspect, au arătat că o atare cauză de nulitate nu poate fi incidentă în speța dedusă judecății, de vreme ce prin încheierea contractului de preluare a datoriei s-a menținut separația de patrimonii între cel al S.C. B. S.R.L. și al lor, întrucât părțile au convenit în mod expres ca recurenții-pârâți să rămână obligați față de societate, în calitate de debitori ai acesteia.

Astfel, s-au obligat față de noul lor creditor, S.C. B. S.R.L., să achite suma de 232.442 RON în termen de maximum 4 ani și 11 luni, calculat de la data autentificării contractului, 17.12.2015, fiind, de altfel, somați în luna noiembrie 2019 să achite suma datorată până la data scadenței, respectiv până în luna noiembrie 2020.

În concluzie, împrejurarea că obligația de plată s-a stins printr-o modalitate complexă, respectiv plată pentru parte din preț și compensație pentru o datorie concurentă a S.C. B. S.R.L. față de cumpărători, preluată de la recurenți, nu poate echivala cu fraudarea intereselor societății, deoarece datoria recurenților față de societate subzistă în componența elementelor bilanțiere de activ.

În continuare, recurenții au susținut că nu au fost încălcate prevederile art. 214 alin. (2) C. civ. și că, în contra celor reținute de curtea de apel, contractul de vânzare a fost încheiat de S.C. B. S.R.L. în scopul realizării obiectului său principal de activitate, societatea trecând în acea perioadă printr-o criză de lichidități, manifestată inclusiv prin imposibilitatea de a achita datoria în cuantum de 3.973.936,3 RON, în acest sens fiind administrat un amplu probatoriu care a fost ignorat de instanțele de fond.

Au mai afirmat că în realitate, contractul de preluare a datoriei a constituit ab initio un accesoriu al contractului de vânzare, fiind evident că în ipoteza în care părțile ar fi refuzat să încheie vânzarea, contractul de preluare a datoriei nu ar mai fi luat ființă. Altminteri, în situația în care ar fi existat, într-adevăr, intenția părților de a frauda interesele patrimoniale ale S.C. B. S.R.L., acestea nu ar mai fi făcut în cuprinsul respectivului contract, în mod expres, mențiunea că acesta constituie anexă la contractul de vânzare. Înstrăinarea imobilului s-a făcut în interesul societății, corespunzător obiectului său de activitate, iar nu în interesul recurenților, cum în mod eronat s-a reținut în considerentele deciziei recurate.

Recurenții au mai apreciat că în cauză au fost ignorate probele care atestă modalitatea în care s-au derulat raporturile contractuale între S.C. B. S.R.L. și S.C. K. S.R.L., în sensul că au fost încheiate și alte contracte ce au avut ca obiect darea în plată a imobilelor aflate în patrimoniu, ca modalitate de stingere a obligațiilor restante, fără a exista în prealabil un mandat dat de adunarea generală a asociaților.

În concluzie, recurenții au solicitat să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile edictate de art. 214 alin. (2) C. civ., nefiind necesară obținerea autorizației prealabile a adunării generale a asociaților a S.C. B. S.R.L., în vederea încheierii valabile a contractului de preluare a datoriei.

În dezvoltarea criticii vizând aplicarea greșită a art. 215 C. civ. și pretinsa cauză ilicită a contractului de preluare a datoriei, recurenții au susținut că instanța de apel nu a administrat un probatoriu concludent sub acest aspect și că probele relevă că prin încheierea contractului de preluare a datoriei și ulterior a contractului de vânzare, cumpărătorii nu au urmărit să producă recurenților vreun avantaj patrimonial sau să fraudeze interesele S.C B. S.R.L., ci să dobândească imobilul pentru care deja achitaseră o parte din preț.

În ceea ce privește informațiile referitoare la numele asociaților și cotele de participare la capitalul social al S.C. B. S.R.L., acestea nu trebuiau să fie cunoscute de terții cocontractanți la momentul încheierii actului atacat, neexistând în acest sens vreo obligație legală în sarcina cumpărătorului. Împrejurarea că aceștia nu au examinat hotărârea adunării generale a asociaților din 09.07.2015, aflată la dosarul notarial anterior încheierii convenției de vânzare, pentru a verifica îndeplinirea condițiilor legale pentru existența mandatului, în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L., nu le poate fi imputată și nici nu este aptă să răstoarne prezumția bunei-credințe de care aceștia beneficiază, deoarece, pe de o parte, intimații-pârâți nu au pregătire juridică, iar pe de altă parte, o atare verificare cade în sarcina notarului public instrumentator.

Mai mult, recurenții au susținut că intimații-pârâți au avut reprezentarea că cele două societăți ar aparține recurentului-pârât G., astfel încât nu au mai considerat necesare efectuarea unor verificări sub aspectul calității în care acționează recurentul-pârât în relația cu S.C. B. S.R.L., nefiind incidente prevederile art. 215 alin. (1) C. civ., iar simpla împrejurare că ambele contracte au fost semnate de recurentul-pârât atât în calitate de debitor, cât și de administrator nu este aptă să conducă la concluzia că terții cocontractanți ar fi trebuit să cunoască eventualul interes al recurentului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la semnarea actului au fost prezenți ambii administratori ai societății, nu doar recurentul-pârât.

În drept, recurenții au invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna dintre părți nu și-a prezentat punctul de vedere.

În ședința de la 07.04.2021, completul de filtru a admis în principiu recursul și a dispus citarea părților pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Încheierea pronunțată la 26.02.2020, prin care a fost respinsă excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, după ce a fost calificată ca excepție a nelegalei lui desemnări, a fost criticată din perspectiva pretinsei nesocotiri a principiilor disponibilității, contradictorialității și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementate de art. 9, 14 și 22 C. proc. civ., autorii căii de atac afirmând că nu li s-a dat posibilitatea de a-și expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepției, dar și din perspectiva nemotivării dispoziției de calificare a excepției și a celei de respingere a excepției astfel calificate; de asemenea, critica vizează și fondul soluției adoptate.

Sub primul aspect, Înalta Curte subliniază că în condițiile în care, deși citați, recurenții nu au fost prezenți la termenul la care a fost dezbătută excepția pe care o invocaseră, în sarcina instanței nu poate să fie identificată vreo obligație legală de a-i fi invitat, din nou, pentru a-și expune punctul de vedere cu privire la calificarea excepției.

Atât timp cât procedura de citare este legal îndeplinită, părțile sunt cele care aleg conduita procesuală pe care o consideră cea mai adecvată protejării propriilor lor drepturi; opțiunea lor de a nu participa la ședință este îngăduită de lege, însă într-un astfel de caz, își asumă riscul de a nu-și expune punctul de vedere asupra chestiunilor aflate în dezbatere. De altfel, recurenții nici nu au indicat vreun text de lege care să fi obligat instanța de apel să procedeze la o nouă amânare a cauzei, pentru a li se acorda posibilitatea de a-și prezenta punctul de vedere, iar referirile lor la principiile reglementate de art. 9, 14 și 22 C. proc. civ. nu justifică o concluzie în sens contrar.

Toate aceste principii, dintre care cel al contradictorialității pare a fi cel mai aproape de critica recurenților, instituie drepturi ale părților (de a sesiza instanța și de a stabili limitele sesizării, de a pune capăt procesului, de a fi citat sau prezent, de a cunoaște poziția procesuală a adversarului ori de a dezbate orice chestiune de drept discutată).

Ca reglementare de principiu, art. 14 alin. (1) C. proc. civ. impune instanței interdicția de a hotărî asupra unei cereri în condițiile în care părțile nu sunt citate sau nu se înfățișează.

Utilizarea, în cuprinsul textului evocat, a conjuncției "sau" relevă că intenția legiuitorului a fost aceea de a nu interzice instanței să hotărască asupra unei cereri în cazul în care părțile nu se înfățișează, fiind suficient ca, în regulă generală, ele să fie numai citate. Aceasta deoarece actul procedural al citării este cel care permite părții să fie înștiințată în mod efectiv despre proces, despre locul și data la care are loc, legea îngăduind părților, după cum s-a arătat și în precedent, să aleagă dacă participă sau nu la dezbateri.

În cheia de interpretare expusă mai sus, trebuie înțelese dispozițiile regăsite, spre exemplu, în art. 14 alin. (5), art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ. astfel, obligația instanței de a pune în dezbaterea părților chestiunile de drept este îndeplinită chiar și atunci când părțile lipsesc de la dezbateri, însă fuseseră citate; într-o asemenea ipoteză, niciunul dintre principiile evocate de recurenți nu este încălcat dacă, deși citate, părțile aleg să lipsească de la termenul la care au loc dezbaterile.

Următoarea critică, îndreptată împotriva aceleiași încheieri, vizează pretinsa nemotivare a dispoziției de calificare a excepției și a celei de respingere a excepției astfel calificate.

Nici această critică nu este fondată, practicaua și considerentele încheierii atacate cuprinzând argumentele care, chiar dacă sunt succinte, îngăduie părților să înțeleagă raționamentul judiciar adoptat.

Astfel, notând că recurenții au invocat excepția nelegalei compuneri a completului și văzând motivarea adusă acestei excepții - care, în esență, critica modalitatea de repartizare a dosarului - în mod legal, dând eficiență rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., instanța de apel a procedat la calificarea excepției ca fiind cea a nelegalei desemnări a completului; de altfel, schimbarea denumirii excepției nu i-a modificat acesteia natura. De asemenea, și dispoziția de respingere a excepției astfel calificate este motivată, instanța de prim control judiciar indicând actele administrative în baza cărora dosarul a fost repartizat ciclic și subliniind că ele nu au fost desființate.

Pe fondul soluției date excepției, recurenții au susținut că repartizarea cauzei nu a fost aleatorie, în raport cu art. 11 și art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, însă o atare critică se cuvine înlăturată, instanța supremă atrăgând atenția părților asupra faptului că repartizarea ciclică este o formă a repartizării aleatorii.

Analiza dispozițiilor art. 101 și urm. din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 a Consiliului Superior al Magistraturii, relevă că repartizarea aleatorie se poate realiza, ca regulă, în sistem informatic și, în anumite situații, prin aplicarea metodei ciclice. Așadar, aplicarea oricăreia dintre metode (informatic ori ciclic, în cazurile prevăzute de Regulament) este o expresie a realizării unei repartizări aleatorii.

În art. 101 alin. (5) din Regulament se prevede că pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an și se numerotează pe instanță sau, după caz, pe secții, ținându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor și de stadiul procesual în care se află cauzele.

Iar potrivit art. 103 alin. (2), "Prin metoda sistemului ciclic dosarele sunt preluate de persoana sau persoanele desemnate potrivit alin. (1), care repartizează câte un dosar, în ordine, completelor de judecată competente, stabilite conform art. 101 alin. (5)". De asemenea, dispozițiile art. 104 alin. (1)-(3) stabilesc că "Ori de câte ori se impune aplicarea metodei de repartizare ciclică a dosarelor, acestea se atribuie, în funcție de data înregistrării la instanța respectivă, către completele de judecată competente, în ordinea numerotării acestora. În cazul unei noi operațiuni de repartizare ciclică alocarea dosarelor se va realiza începând cu completul cu numărul următor celui căruia i-a fost atribuit ultimul dosar la repartizarea ciclică precedentă. În situația desființării unui complet, toate cauzele repartizate acestuia, inclusiv cele suspendate, vor fi repartizate prin sistemul ciclic, conform hotărârii colegiului de conducere".

Dosarul de apel a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 10.12.2018 și, așa cum rezultă din fișa dosarului regăsită la dosar, a fost repartizat aleatoriu completului 26 COM A.

Cum însă prin Hotărârea nr. 834/26.09.2018 secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat reorganizarea, începând din 07.01.2019, a secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Ploiești prin înființarea a două secții distincte, respectiv secția a II-a Civilă, specializată în soluționarea cauzelor de insolvență și a celor cu profesioniști și secția de contencios administrativ și fiscal, specializată în judecarea cauzelor de contencios administrativ și fiscal, Președintele fostei Secții a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a emis decizia nr. 26/17.12.2018, prin care a dispus repartizarea ciclică, la aceeași dată, a dosarelor între completurile secțiilor nou înființate, potrivit obiectului și stadiului lor procesual.

În urma repartizării astfel realizate, dosarul de apel a revenit, spre judecată, completului 2 A LPI, din cadrul secției a II-a Civile.

O asemenea modalitate de atribuire a cauzei se circumscrie ipotezei pe care o descrie dispoziția regulamentară din art. 104 alin. (3), citată mai sus, deoarece o dată cu reorganizarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal, s-a produs desființarea tuturor completurilor care funcționau în cadrul său.

Impunând, așadar, părților concluzia că repartizarea ciclică este o formă a repartizării aleatorii, iar nu o procedură contrară acesteia - care, în concret, este numai repartizarea manuală -, Înalta Curte constată, în considerarea celor expuse mai sus, că nici criticile aduse de recurenți fondului excepției nu sunt fondate.

Luând act că în dosarul curții de apel se regăsesc două încheieri pronunțate la aceeași dată, 26.02.2020 - a căror existență se justifică prin faptul că unul dintre membrii completului, Dl. judecător J., a declarat că se abține doar de la soluționarea excepției de nelegală compunere a completului (cerere admisă în considerarea calității sale de emitent al deciziei nr. 26/17.12.2018, menționată în cele ce preced), iar ulterior calificării și respingerii excepției, completul a revenit în compunerea lui inițială -, instanța supremă constată că recurenții au atacat și cea de-a doua încheiere din 26.02.2020, prin care a fost respinsă cererea de suspendare a judecății, până la soluționarea dosarului nr. x/2015 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, măsură pe care au criticat-o atât dintr-o dublă perspectivă.

Sub un prim aspect, au arătat că dispoziția adoptată nu a fost motivată, însă analiza încheierii contrazice susținerea autorilor căii de atac.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când ea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 223 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., încheierea trebuie să cuprindă, între altele, soluția dată și măsurile luate de instanță, cu arătarea motivelor, în fapt și în drept.

Procesul civil finalizat prin hotărârea asupra fondului, cu garanțiile oferite de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, înglobează dreptul părților de a fi "ascultate", adică examinate în mod real de către instanța sesizată.

Motivarea unei hotărâri este un silogism, care nu presupune prezentarea unui răspuns tuturor argumentelor aduse de părți - desigur, nici ignorarea lor -, dar care impune cu necesitate un răspuns la cele fundamentale, susceptibile prin conținutul lor să influențeze soluția.

Or, instanța de apel a reținut că față de obiectul prezentei cauze și de faptele cercetate de organele de urmărire penală, soluția care urmează să se pronunțe în dosarul înregistrat la Parchet nu are o înrâurire hotărâtoare asupra pricinii de față; de aceea, a apreciat că nu sunt îndeplinite cerințele impuse de art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

O asemenea motivare satisface cerințele impuse de art. 223 alin. (1) lit. j) C. proc. civ., așa încât nu este fondată nici critica prin care recurenții au afirmat nemotivarea dispoziției de respingere a cererii de suspendare a judecății cauzei, adoptată de instanța de apel prin cea de-a doua încheiere dată la 26.02.2020.

În continuare, recurenții au susținut și că soluția de respingere a cererii de suspendare este, în sine, nefondată, dar o asemenea critică se cuvine a fi înlăturată, întrucât ea aduce în dezbatere modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra oportunității întreruperii cursului procesului, aspect circumscris unei eventuale netemeinicii a măsurii. Însă recursul, așa cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile; prin urmare, această cale de atac, extraordinară și nedevolutivă, nu poate fi utilizată pentru ca părțile să obțină reevaluarea temeiniciei cererilor lor.

Pe fondul deciziei, recurenții au formulat mai multe critici, pe care au înțeles să le încadreze motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia au invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 214 și 215 C. civ.

Situația de fapt care a generat litigiul de față derivă din încheierea între părți a unor contracte succesive și ea a fost reținută în etapele devolutive ale procesului; pe scurt, pentru ca raționamentul expus în continuare să fie facil de urmărit, Înalta Curte va relua aspectele pe care instanțele de fond le-au stabilit deja.

Astfel, prin antecontractul de vânzare autentificat sub nr. x/17.12.2013 de Biroul Individual Notarial H., intimații C. și D., în calitate de promitenți-cumpărători, au agreat cu S.C. L. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, administrată de către recurentul G., asupra vânzării unui apartament situat în Buzău, într-un imobil care urma a fi edificat de către societate; acești intimați au achitat societății menționate suma de 100.000 RON.

Iar prin antecontractul de vânzare autentificat sub nr. x/17.12.2013 de Biroul Individual Notarial H., intimații F. și E., în calitate de promitenți-cumpărători, au agreat cu S.C. L. S.R.L., în calitate de promitent-vânzător, administrată de recurentul G., asupra vânzării unui apartament situat în Buzău, într-un imobil ce urma a fi edificat de societate, căreia acești din urmă intimați i-au achitat suma de 60.150 RON.

Rezultă, așadar, că prin încheierea acestor antecontracte și prin plățile pe care le-au efectuat, intimații C., D., F. și E. dețineau propriile creanțe asupra S.C. L. S.R.L.

Prin acte adiționale, părțile contractante au convenit să încheie contractele de vânzare până la 31.12.2014.

Instanțele anterioare au mai notat că cele două contracte de vânzare nu au mai fost încheiate, S.C. L. S.R.L. fiind supusă procedurii insolvenței, în baza sentinței nr. 1110/06.11.2014 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Ulterior, prin contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din data de 02.04.2015 de Biroul Individual Notarial H., G. și I. au preluat obligațiile ce cădeau în sarcina societății L. S.R.L. de a restitui suma totală de 160.150 RON intimaților-pârâți, la care se adaugă accesoriile în cuantum total de 13.000 euro; ca preț al cesiunii, recurenții G. și I. s-au obligat să transfere către intimații C., D., F. și E., cel mai târziu până la 31.01.2016, dreptul de proprietate asupra unui imobil-apartament situat în Buzău.

Instanțele devolutive au subliniat că la momentul încheierii contractului de cesiune de creanță, respectivul imobil nu aparținea recurenților G. și I., ci S.C. B. S.R.L. și că la aceeași dată, recurentul G. dobândise deja, încă din 12.02.2014, calitatea de administrator (dar și de asociat) al respectivei societăți, pe care o exercita în comun cu administratorul neasociat M..

Prezentând, în continuare, contractele intervenite între părți, instanțele de fond au notat că la 17.12.2015, recurenții G. și I. au încheiat cu S.C. B. S.R.L., reprezentată de G. și M., contractul de preluare de datorie autentificat sub nr. x de către Biroul Individual Notarial H. - a cărui nulitate este supusă analizei în prezenta cauză -, prin care S.C. B. S.R.L. a preluat "obligația de plată a debitorului inițial G. și I., având ca obiect suma de 232.442,84 RON (...), pe care G. și I. s-au obligat să o achite către C., D., F. și E. în temeiul contractului de cesiune de creanță nr. x/02.04.2015", societatea devenind noul creditor al recurenților, care urmau a-i achita acesteia suma în maxim 4 ani și 11 luni de la data autentificării contractului. De asemenea, părțile au stabilit că actul de preluare a datoriei va constitui anexă a contractului de vânzare care va fi încheiat între S.C. B. S.R.L. și intimații C., D., F. și E..

În aceeași zi, S.C. B. S.R.L. a încheiat cu intimații C., D., F. și E. contractul de vânzare autentificat de B.I.N. H. sub nr. x/17.12.2015, prin care a transmis acestora dreptul de proprietate asupra imobilului-apartament evocat anterior.

Curtea de apel a confirmat sentința primei instanțe, care a admis cererea de anulare a contractului de preluare de datorie, reținând că acesta a fost doar mijlocul juridic prin care S.C. B. S.R.L. a satisfăcut creanța inițială a intimaților C., D., F. și E. deținută asupra S.C. L. S.R.L., creanță cesionată recurenților, permițând societății B. S.R.L. să preia o datorie inexistentă a recurenților, pe care să o stingă prin transmiterea proprietății unui bun al său. Ca urmare, a apreciat că recurenții au avut un interes personal în încheierea actului contestat, constând în stingerea unei creanțe pe altă cale decât cea reglementată de legea insolvenței și pentru care administratorului îi putea fi, eventual, atrasă răspunderea patrimonială. Așa fiind, a apreciat că la încheierea contractului de preluare a datoriei, a fost încălcat art. 214 C. civ., întrucât recurentul (care a semnat contractul în nume propriu, ca reprezentant convențional al lui I. și ca reprezentant legal al S.C. B. S.R.L.) nu a asigurat separația dintre patrimoniul său și cel al societății.

Recurenții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 214 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 214 C. civ., "membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu. Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz, bunurile persoanei juridice ori informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei care i-au numit".

Succesiunea actelor intervenite între părți a condus instanțele devolutive către concluzia că, de vreme ce recurenții au dobândit, prin cesiune, creanța pe care intimații C., D., F. și E. o deținuseră asupra S.C. L. S.R.L., societatea B. S.R.L. nu putea prelua, de la recurenți, datoria de plată a aceleiași creanțe către intimații evocați - căci recurenții înșiși nu aveau o astfel de datorie, ci, dimpotrivă, o creanță. Reținând că acesta a fost obiectul contractului de preluare de datorie, instanțele anterioare au considerat că a fost încălcat art. 214 C. civ., care protejează separația patrimoniului membrilor organelor de administrare de cel al persoanei juridice.

Înalta Curte notează însă că cesiunea de datorie nu a fost una cu titlu gratuit, ci a fost cu titlu oneros; astfel, o dată cu dobândirea creanței deținute de intimații C., D., F. și E. asupra S.C. L. S.R.L., recurenții s-au obligat să le achite acestora prețul cesiunii, care a constat în transmiterea proprietății unui imobil care aparținea, la acel moment, S.C. B. S.R.L.

Așadar, în patrimoniul recurenților nu se regăsea, într-adevăr, o obligație de plată către intimații-pârâți a creanței pe care o dobândiseră chiar de la aceștia; în schimb, putea fi identificată obligația corelativă de plată a prețului cesiunii, iar această datorie putea fi preluată, în condițiile art. 1.599 lit. a) și art. 1.605 C. civ.

Consacrată legislativ doar în noul C. civ. și utilizată, în concret, sub imperiul C. civ. de la 1864 prin apelare la formula novației cu schimbare de debitor, preluarea de datorie este operațiunea juridică prin care o obligație (în speță, cea de plată a prețului cesiunii) este transmisă din patrimoniul debitorului (în speță, al recurenților) în cel al unei alte persoane (în speță, al S.C. B. S.R.L.), în baza acordului de voință între debitorul inițial și noul debitor și cu consimțământul creditorului.

Cu toate acestea, în contractul în litigiu părțile au agreat ca B. S.R.L. să preia "obligația de plată a debitorului inițial G. și I., având ca obiect plata sumei de 232.442 RON" pe care aceștia din urmă se obligaseră să o achite către C., D., F. și E., în temeiul contractului de cesiune de creanță.

O atare mențiune, coroborat cu transmiterea, în aceeași zi, de către S.C. B. S.R.L. către C., D., F. și E. a dreptului de proprietate asupra unui imobil din Buzău, relevă că, dincolo de modalitatea defectuoasă și lipsită de rigoare juridică a contractului, obiectul acestuia îl constituise preluarea de către societate a obligației de plată a prețului cesiunii, care, după cum s-a arătat mai sus, revenea recurenților.

În aceste condiții, susținerea instanțelor anterioare privind incidența art. 214 C. civ. este eronată și lipsită de fundament legal, căci confuziunea de patrimonii prohibită de acest text legal nu s-a produs, S.C. B. S.R.L. devenind, potrivit mențiunilor din actul în dezbatere, noul creditor al recurenților.

În continuare, instanța de apel a înlăturat susținerile expuse de către G. și I., privind pretinsele datorii restante ale societății B. S.R.L. ori privind existența interesului ei de a vinde imobile în cadrul activității sale și de a obține lichidități și a reținut nesocotirea art. 215 C. civ., context în care a înlăturat afirmațiile autorilor căii de atac, care, încercând să dovedească lipsa fraudei intereselor persoanei juridice, au criticat faptul că declarației martorului M. și înscrisurilor privind existența creanței recurentului față de S.C. B. S.R.L. nu li s-a acordat vreo semnificație probatorie, au apreciat ca neprobată cauza ilicită a contractului și au combătut modalitatea în care a fost răsturnată prezumția bunei-credințe de care se bucurau intimații-pârâți C., D., F. și E.. Reținând întreaga conduită a acestora din urmă, curtea de apel a apreciat că intimații menționați, având un interes personal în încheierea contractului de preluare de datorie, nu s-au asigurat că cedarea proprietății bunului de către societate reprezintă voința ei reală, iar nu doar a administratorului care își asumase această obligație anterior, așa încât a apreciat că a fost nesocotite art. 215 alin. (1) C. civ. În egală măsură, instanța de apel a apreciat că autorul căii de atac ar fi trebuit să înștiințeze și asociatul majoritar, în temeiul art. 215 alin. (2) C. civ., că preluarea de datorie viza datoria sa personală și să se abțină de la orice decizie referitoare la încheierea contractului, situație în care devenea incidentă necesitatea adoptării unei hotărâri în acest sens de către asociați, conform actului constitutiv.

Recurenții au invocat nelegalitatea deciziei atacate, invocând, în esență, că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea greșită și a art. 215 C. civ., text legal potrivit căruia "este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau descendenții lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru. Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe, trebuie să înștiințeze persoana juridică și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar fi putut obține majoritatea cerută".

În dezvoltarea acestei critici, recurenții au afirmat că probele administrate relevă că prin încheierea contractului de preluare a datoriei și ulterior a contractului de vânzare, cumpărătorii nu au urmărit să le producă vreun avantaj patrimonial sau să fraudeze interesele S.C B. S.R.L., ci doar să dobândească imobilul pentru care deja achitaseră o parte din preț. Astfel, ei au criticat faptul că unei depoziției martorului M. și înscrisurilor financiar-contabile aferente perioadei 2015-2016 nu li s-a acordat valența doveditoare adecvată, din care instanța ar trebui să tragă concluzia că recurentul deținea o creanță asupra S.C. B. S.R.L. În ceea ce privește cauza ilicită a contractului, au arătat că probele administrate nu susțin o asemenea concluzie, context în care au apreciat că terții cocontractanți nu trebuiau să cunoască informațiile referitoare la numele asociaților și cotele de participare la capitalul social al S.C. B. S.R.L. Împrejurarea că aceștia nu au examinat hotărârea adunării generale a asociaților din 09.07.2015, aflată la dosarul notarial anterior încheierii convenției de vânzare, nu le poate fi imputată intimaților-pârâți, au mai susținut recurenții, și nu este aptă să răstoarne prezumția bunei-credințe de care beneficiază intimații-pârâți, lipsiți de pregătire juridică, cu atât mai mult cu cât o atare verificare cade în sarcina notarului public instrumentator. Recurenții au susținut și că intimații-pârâți au avut reprezentarea că cele două societăți ar aparține recurentului-pârât G., astfel încât nu au mai considerat necesare efectuarea unor verificări sub aspectul calității în care acționează recurentul în relația cu S.C. B. S.R.L., nefiind incidente prevederile art. 215 alin. (1) C. civ., iar simpla împrejurare că ambele contracte au fost semnate de recurentul-pârât atât în calitate de debitor, cât și de administrator nu este aptă să conducă la concluzia că terții cocontractanți ar fi trebuit să cunoască eventualul interes al recurentului. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât la semnarea actului au fost prezenți ambii administratori ai societății, nu doar recurentul.

Examinarea de detaliu a memoriului de recurs relevă că toate criticile expuse la adresa soluției date fondului pricinii, din perspectiva aplicării art. 215 C. civ., sunt unele de netemeinicie, prin intermediul cărora autorii căii de atac pretind instanței de recurs reevaluarea situației de fapt, prin reinterpretarea materialului probator administrat. Astfel, ei aduc în dezbatere faptul că unei probe testimoniale și unor înscrisuri nu li s-a acordat valența doveditoare adecvată și prezintă ample considerații asupra conduitei pe care au urmat-o intimații-pârâți C., D., F. și E., care, în opinia lor, ar trebui reanalizate.

Or, o asemenea analiză nu mai poate fi făcută în etapa procesuală de față, față de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care, indicând că recursul urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, îi consacră acestei căi de atac natura nedevolutivă; așa fiind, reevaluarea situației de fapt și a probelor deja administrate nu mai poate fi supusă cenzurii și în recurs, deoarece sistemul național de drept nu recunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar nu și al treilea grad devolutiv.

Sintetizând, Înalta Curte reține că instanța de apel a apreciat că se impune păstrarea hotărârii primei instanțe, în baza a două temeiuri de drept - art. 214 și art. 215 C. civ. -, care au justificat dispoziția de anulare a contractului; în recurs a fost demonstrată nelegalitatea aplicării doar a art. 214 C. civ., însă considerentele care au fost expuse în precedent au fost de natură să conducă spre concluzia că modul în care au fost aplicate, în etapele anterioare ale procesului, dispozițiile art. 215 C. civ. nu a fost afectat de vreun viciu de legalitate, recurenții formulând exclusiv critici de netemeinicie la adresa acestui aspect.

Întrucât incidența fie și doar a unuia dintre cele două temeiuri legale justifică dispoziția de anulare a contractului, decizia atacată este legală, motiv pentru care, în baza art. 4x alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți G. și I. împotriva încheierilor din 26.02.2020 și deciziei nr. 95/05.03.2020, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 februarie 2022.