ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2322/2021

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față;

Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2015 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea acesteia la restituirea împrumutului de 366.122,50 RON, să se stabilească termenul de restituire a împrumutului la 3 luni de la pronunțarea hotărârii și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a arătat că a împrumutat societatea B. S.R.L. cu suma de 366.122,50 RON, în mai multe tranșe, astfel:

- 98.815 RON, la data de 27.02.2013, prin transfer bancar;

- 220.000 RON, la data de 05.04.2012, prin transfer bancar;

- 30.000 RON, la data de 25.04.2012, prin transfer bancar;

- 17.307,5 RON, în numerar, prin casieria societății, pe bază de chitanță;

Totodată, a menționat că suma împrumutată nu a fost restituită până la data formulării acțiunii, deși prin două notificări prealabile a solicitat acest lucru.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 2.162 alin. (1) și (3) din C. civ., art. 996 și următoarele din C. proc. civ.

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin sentința civilă nr. 2152 din 15 septembrie 2016, a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca fiind autoritate de lucru judecat.

Împotriva acestei sentințe, reclamantul A. a declarat apel, solicitând anularea ei și reținerea cauzei de către instanța de apel în vederea evocării fondului.

La termenul de judecată din 31 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a dispus rectificarea conceptului de citare, în sensul că au fost trecuți în calitate de apelanți C. și D., moștenitorii defunctului A..

Prin decizia civilă nr. 1147/2017 din 21 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2152/15.09.2016 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata B. S.R.L.; s-a anulat sentința apelată și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Prin sentința civilă nr. 3439/2017 din 15 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la restituirea sumei de 220.000 RON și a sumei de 30.000 RON; s-a respins cererea formulată de reclamanții A., C. și D., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., cu privire la suma de 220.000 RON și suma de 30.000 RON, ca fiind prescrisă; s-a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1425 din 27 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis apelul formulat de apelanții C. și D. împotriva sentinței civile nr. 3439 din 15 decembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata S.C. B. S.R.L.; s-a anulat în parte sentința atacată și, rejudecând cererea cu privire la sumele de 220.000 RON, respectiv de 30.000 RON, s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumei de 250.000 RON; s-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că pârâta a fost obligată și la restituirea sumei de 17.307,5 RON către reclamanți; s-au menținut restul dispozițiilor sentinței atacate; pârâta a fost obligată la plata sumei de 6.278,07 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate la fond (taxă judiciară de timbru) către reclamanți; intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 4.139 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, către apelanții-reclamanți; de asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata către expert a majorării de onorariu în cuantum de 2.000 RON.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 17 decembrie 2020.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și, rejudecând, respingerea apelului și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond; în subsidiar, a solicitat casarea în parte a deciziei civile recurate în ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., a anulării în parte a sentinței și a rejudecării cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON și de 30.000 RON, cu consecința respingerii apelului și menținerii sentinței civile în ceea ce privește admiterea prescripției dreptului material la acțiune cu privire la suma de 220.000 RON și suma de 30.000 RON; de asemenea, a solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod nelegal, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., ceea ce a determinat anularea în parte a sentinței tribunalului și rejudecarea cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON și de 30.000 RON.

În opinia recurentei-pârâte, pentru corecta dezlegare a chestiunii legate de eventuala incidență și aplicare în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ. este relevantă calitatea în care a acționat reclamantul A. atunci când, potrivit propriilor sale susțineri, a acordat cu titlu de împrumut sumele indicate în acțiunea principală către societatea B. S.R.L.

Pentru a decela această calitate în care a acționat reclamantul A., trebuie analizate, în primul rând, actele emanate de la acesta (indiferent dacă sub propria semnătură ori cea a unui reprezentant al său).

În acest sens, trebuie indicate următoarele:

- mențiunile din extrasul de cont, care preiau cele înscrise de ordonatorul plății A. în cuprinsul ordinelor de plată, potrivit cărora scopul transferului bancar îl constituie "împrumut de la asociați";

- mențiunile din acțiunea principală, notele scrise, motivele de apel și concluziile (orale și scrise) formulate atât în fața instanței de fond, cât și în fața instanței de apel (deci, în toată perioada de derulare a procesului), în cuprinsul cărora se face permanent referire la plățile efectuate de A. cu titlu de "împrumut acordat societății de asociatul A.".

Totodată, recurenta-pârâtă a făcut referire la concluziile prezentate de către expertul contabil, potrivit cărora mențiunile din documentele aferente sumelor în discuție sunt "împrumut asociat A.", concluzii care nu au fost niciodată contestate de acesta ori de reprezentantul său convențional.

De asemenea, înregistrările contabile efectuate de către actuala reclamantă C. în evidența contabilă a societății B. S.R.L. fac permanent referire la împrumuturi acordate de "asociatul A.".

Autoarea căii de atac a mai susținut faptul că raporturile dintre administratorul statutar și societate sunt guvernate de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege". Mandatul este cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului.

Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat cu persoana juridică.

Acest raport contractual de mandat vizează doar și numai actele săvârșite în această calitate de administrator al persoanei juridice.

În cazul în care, de exemplu, administratorul cumulează această calitate cu aceea de salariat al societății într-o funcție oarecare, răspunderea sa rămâne una derivată din mandatul reglementat de art. 72 din Legea nr. 31/1990 pentru actele și faptele legate de exercitarea calității de administrator și una derivată din raporturile de muncă, pentru actele și faptele săvârșite în realizarea contractului de muncă.

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că răspunderea aceleiași persoane este diferită după cum aceasta acționează în una sau alta dintre calitățile care se găsesc întrunite în persoana sa: răspunderea derivată din mandatul reglementat de art. 72 din Legea nr. 31/1990, respectiv răspunderea derivată din raporturile de muncă reglementate de Codul muncii.

Efectele și regimul juridic al actelor și faptelor săvârșite de o persoană în calitate de administrator al persoanei juridice se diferențiază de efectele și regimul juridic al actelor și faptelor săvârșite de aceeași persoană în calitate de salariat al aceleiași persoane juridice.

La fel se diferențiază efectele și regimul juridic al actelor și faptelor săvârșite de o persoană în calitate de administrator al persoanei juridice de efectele și regimul juridic al actelor și faptelor săvârșite de aceeași persoană în calitate de asociat al aceleiași persoane juridice.

Calitățile de administrator și de asociat al aceleiași societăți se pot reuni într-o singură persoană, însă fiecare dintre acestea dă naștere unor drepturi și obligații diferite, care sunt supuse unor reglementări normative diferite.

În speță, reclamantul A. a indicat expres, neechivoc și continuu pe toată durata de soluționare a cauzei calitatea de asociat ca fiind calitatea în care a dispus acele transferuri bancare cărora le-a atribuit caracterul de împrumuturi acordate societății B. S.R.L.

Prin urmare, regimul juridic al respectivelor operațiuni efectuate de asociatul A. este guvernat de normele referitoare la calitatea de asociat a acestuia în cadrul societății B. S.R.L. și, nicidecum, de calitatea sa de administrator al acestei societăți, ceea ce face ca prevederile cuprinse în art. 2.532 pct. 3 din C. civ. să nu fie aplicabile în cauză.

Articolul 2.532 pct. 3 din C. civ. reglementează un caz de strictă interpretare a neînceperii sau a suspendării curgerii termenului de prescripție, stabilind că "prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: [...] 3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate".

Analiza normei legale anterior evocate impune concluzia că aceasta este incidentă numai în ipoteza în care pretențiile deduse judecății derivă din calitatea de administrator a persoanei respective, neputând fi extinsă incidența acestui text de lege în cazul invocării unor pretenții care derivă din orice altă calitate a aceleiași persoane.

Interpretând per a contrario, rezultă că în cazul în care pretențiile deduse judecății nu derivă din contractul de administrare, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ. nu sunt aplicabile.

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat, în mod nelegal, că sunt incidente prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., întrucât în persoana reclamantului A. se reunesc ambele calități, respectiv cea de asociat și cea de administrator al societății B. S.R.L., fără să țină cont de calitatea în care acesta a săvârșit actul sau faptul dedus judecății.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel a extins incidența acestui text de lege de strictă aplicabilitate la toate actele și faptele săvârșite de asociatul și administratorul A., stabilind, în mod nelegal, că între acesta și societatea administrată prescripția nu începe să curgă, iar dacă a început, se suspendă până la realizarea descărcării de mandat, indiferent de calitatea în care acesta a săvârșit respectivele acte sau fapte juridice (asociat sau administrator) și de normele legale care reglementează regimul juridic al acestora.

Interpretarea dată de instanța de apel prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ. excede voinței legiuitorului, neechivoc transpusă în respectivul text de lege a cărui arie de reglementare se referă strict la eventuale pretenții născute din activitatea de administrare derulată de o persoană, iar nu la pretenții care s-ar putea naște din alte calități deținute ori activități derulate de aceeași persoană în cadrul aceleiași societăți.

Argumentul instanței de apel, potrivit căruia textul de lege nu ar distinge în raport de natura juridică a creanței, reprezintă dovada certă a nelegalității hotărârii astfel pronunțate, în condițiile în care, prin însăși termenii folosiți la redactarea textului art. 2.532 pct. 3 din C. civ., legiuitorul limitează incidența acestuia la creanțele născute între administrat și administrator, deci rezultate din activitatea de administrare.

În speță, așa cum s-a arătat, pretențiile își au izvorul în acte și fapte juridice săvârșite de reclamant în calitate de asociat al societății pârâte, iar nu în calitate de administrator, ceea ce impune concluzia că nu sunt aplicabile prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ.

Această împrejurare determină, la rândul său, concluzia că s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune cu privire la sumele de 220.000 RON și de 30.000 RON anterior înregistrării acțiunii ce formează obiectul dosarului de față.

În plus, trebuie observat că potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei și a celor reținute în considerentele hotărârii pronunțate, la data de 20 aprilie 2020 reclamantul A. a fost revocat din funcția de administrator al societății pârâte B. S.R.L., ceea ce înseamnă că la 25 aprilie 2012, când a virat suma de 30.000 RON, acesta nu mai deținea calitatea de administrator al pârâtei.

Așadar, cu privire la suma de 30.000 RON nu poate fi primit acel raționament al instanței de apel în baza căruia aceasta a reținut incidența în cauză a prevederilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., astfel încât este indiscutabil că s-a împlinit termenul de prescripție a dreptului material la acțiune în privința sumei de 30.000 RON.

O altă critică supusă analizei se referă la faptul că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei și că a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2158 din C. civ.

S-a arătat că instanța de apel a înfățișat un raționament pentru stabilirea termenului de la care a început să curgă prescripția, raționament care cuprinde motive absolut străine de natura cauzei.

În acest sens, recurenta-pârâtă a redat următoarele fragmente din hotărârea instanței de apel:

a. "... Curtea constată că nu este contestată împrejurarea că părțile nu au stabilit un termen de restituire pentru împrumuturile respective" (pag. 6, alin. (6);

b. "... cât timp ambele părți sunt de acord că scadența obligației de restituire este dată de momentul încheierii împrumuturilor ..." (pag. 6, alin. (11);

De asemenea, în cuprinsul memoriului de recurs, se menționează că societatea pârâtă B. S.R.L. a învederat de la bun început și pe parcursul soluționării cauzei, în mod constant, că nu a împrumutat sumele respective de la reclamantul A., astfel încât nu există nicio obligație de restituire cu care pârâta să fie de acord.

În acest context, ceea ce a reținut instanța de apel este contrar susținerilor și apărărilor formulate de pârâtă pe parcursul derulării litigiului.

Argumentele invocate de pârâtă au vizat, în esență, faptul că nu există absolut niciun document care să demonstreze manifestarea pozitivă a voinței societății, exprimate prin vocea organului său suprem de conducere - Adunarea Generală a Asociaților - de a contracta împrumuturile în cauză, respectiv de a primi sumele respective și de a se angaja la restituirea lor.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți C. și D. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, admiterea excepției nulității cererii de recurs și anularea recursului, ca insuficient timbrat. În subsidiar, intimații-reclamanți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinare recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea excepției nulității cererii de recurs pentru motivul insuficientei timbrări.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 30 septembrie 2021 s-a respins excepția nulității recursului invocată de către intimații-reclamanți C. și D. și s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. S.R.L., stabilindu-se termen la data de 4 noiembrie 2021, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, raportat la criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În mod prioritar, se cuvine menționat că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

De asemenea, cu titlu preliminar, instanța supremă observă că recurenta-pârâtă B. S.R.L. a solicitat, în principal, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea apelului și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond, nesocotind că, în situația recursurilor judecate la Înalta Curte, noul Cod nu prevede soluția casării cu reținere, ci doar pe aceea a casării cu trimitere, după cum rezultă din art. 497, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, care nu sunt însă aplicabile în cauză, potrivit art. 25 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a indicat, în mod expres, motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Analiza motivelor de recurs relevă că nu au fost formulate critici concrete împotriva deciziei din apel, care să poată fi circumscrise cazul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat ipoteza referitoare la existența unor motive străine de natura pricinii, arătând și că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 2158 din C. civ.

Înalta Curte constată însă că, sub aparența incidenței acestui motiv de recurs și invocarea lui formală, autoarea căii de atac a urmărit să pună în dezbatere chestiuni ce țin de evaluarea situației de fapt de către instanța de apel în raport cu probele administrate.

Totodată, se cuvine a fi menționat că exigențele art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. impun ca motivele oferite de instanța de apel să fie în totalitate străine de natura pricinii ori să fie contradictorii dispozitivului ori dezlegările succesiv stabilite prin acestea să fie, consecutiv, incompatibile.

Or, recurenta-pârâtă nu a susținut faptul că hotărârea recurată ar fi afectată de aceste vicii de nelegalitate, ci faptul că instanța de apel, la pagina 6 din decizie, a înfățișat un raționament pentru stabilirea termenului de la care a început să curgă prescripția, raționament care cuprinde motive absolut străine de natura cauzei.

Aceste elemente nu se circumscriu motivului de recurs invocat, ci tind să repună în dezbatere starea de fapt ca rezultat al evaluării probelor sau să sublinieze că instanța de apel nu a dat un răspuns exhaustiv argumentelor părții.

O hotărâre nu poate fi casată în recurs dacă, pe lângă motive adecvate, care explica sistematic și logic raționamentul instanței care a pronunțat soluția, aceasta cuprinde aprecieri de circumstanță care nu reprezintă cauza principală sau relevantă a hotărârii prin care s-a soluționat procesul.

Nu reprezintă motive străine de natura pricinii acele considerente ale instanței de apel care, fundamentându-se pe probele administrate, exprimă concluziile proprii ale instanței asupra faptelor, reținând că:

a. "... Curtea constată că nu este contestată împrejurarea că părțile nu au stabilit un termen de restituire pentru împrumuturile respective";

b. "... cât timp ambele părți sunt de acord că scadența obligației de restituire este dată de momentul încheierii împrumuturilor ...";

În realitate, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Argumentele prezentate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., sunt critici de netemeinicie, prin prisma cărora urmărește să demonstreze faptul că nu există absolut niciun document care să demonstreze manifestarea pozitivă a voinței societății, exprimate prin vocea organului său suprem de conducere - Adunarea Generală a Asociaților - de a contracta împrumuturile în cauză, respectiv de a primi sumele respective și de a se angaja la restituirea lor.

Temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului și, pe cale de consecință, Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate astfel formulat nu se circumscrie și nu poate fi analizat din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive străine de natura pricinii de către instanța de apel.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a mai susținut faptul că au fost aplicate greșit prevederile art. 2.158 din C. civ., având următorul conținut:

"(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.

(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare".

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că nu este proprie recursului și nu reprezintă motiv apt să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Astfel, instanța supremă reține că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Invocarea aplicării greșite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei legată de soluția recurată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înalta Curte de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Este nefondată susținerea recurentei-pârâte, conform căreia instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod nelegal, prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., ceea ce a determinat anularea în parte a sentinței tribunalului și rejudecarea cauzei pe fond cu privire la sumele de 220.000 RON și de 30.000 RON.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a invocat faptul că nu sunt aplicabile în cauză prevederile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., deoarece pretențiile deduse judecății nu derivă din calitatea de administrator a reclamantului A..

Întreaga construcție juridică a recurentei are la bază calitatea de asociat a reclamantului A., calitate în care acesta a dispus acele transferuri bancare cărora le-a atribuit caracterul de împrumuturi acordate societății B. S.R.L.

Așadar, recurenta-pârâtă consideră că hotărârea recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor art. 2.532 pct. 3 din C. civ., indiferent de calitatea în care reclamantul a săvârșit actul sau faptul dedus judecății.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte reține că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare corectă a textului de lege în discuție, atâta timp cât legiuitorul a instituit două condiții cumulative pentru suspendarea cursului prescripției extinctive:

"administrarea nu a încetat" și "socotelile nu au fost date și aprobate".

Din interpretarea dispozițiilor art. 2.532 pct. 3 C. civ., rezultă că suspendarea cursului prescripției extinctive durează până când administratorul - persoană fizică sau persoană juridică - este descărcat de gestiune, adică până când "socotelile sunt date și aprobate".

Descărcarea juridică de gestiune a fostului administrator la încetarea raporturilor de administrare este obligatorie, dispozițiile art. 850 alin. (1) și (3) din C. civ. având caracter imperativ.

În speță, "socotelile au fost date și aprobate" între societatea recurentă-pârâtă și fostul administrator A. la data de 26 februarie 2013, când a fost adoptată Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților S.C. B. S.R.L. nr. 3.

La art. 3 din Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Asociaților S.C. B. S.R.L. nr. 3/26.02.2013 se precizează faptul că:

"se aprobă descărcarea de gestiune a fostului administrator al societății, d-l A., având datele de identificare mai sus menționate".

Cauza de suspendare a cursului prescripției extinctive, instituită prin dispozițiile art. 2.532 pct. 3 din C. civ., a încetat la data de 26 februarie 2013.

Înalta Curte constată că soluția pronunțată de Curtea de Apel București se dovedește a fi legală, întrucât a existat un impediment de ordin juridic și moral până la data la care fostul administrator A. a fost descărcat de gestiune, astfel încât acesta nu putea să-și exercite dreptul material la acțiune împotriva societății pârâte, în vederea obligarea acesteia la restituirea sumelor de bani împrumutate.

Prin urmare, față de momentul la care a încetat suspendarea cursului prescripției extinctive (26 februarie 2013), termenul general de prescripție de 3 ani nu era împlinit la 9 decembrie 2015, data introducerii cererii de chemare în judecată de către fostul administrator.

Întrucât decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate de parte motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, soluție care înglobează și respingerea cererii accesorii a recurentei-pârâte B. S.R.L. referitoare la obligarea intimaților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată efectuate în calea de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1425 din 27 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2021.