ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1687/2022

HOTĂRÂRE

21.09.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1687/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 21 septembrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă la 22.11.2021, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună recunoașterea stării de discriminare în care din punct de vedere salarial, în raport cu alți angajați din cadrul aceleiași familii ocupaționale "Justiție" din cadrul Curții de Apel Bacău, Curții de Apel București și Curții de Apel Târgu Mureș, care depășesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice care beneficiază de sporuri în procent de 45 %, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii și Justiției Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 și agreat de reprezentanții Curții de Conturi a României, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat și la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022, uniformizarea modului de caicul al salariilor pentru desfășurarea activității în aceleași condilii de vechime în muncă și în funcție, conform Deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, începând cu data de 01.01.2018, în ceea ce privește cuantumul sporurilor aplicate, în baza Legii nr. 153/2017; repararea prejudiciului produs, prin acțiunea pârâților, până la data încetării stării de discriminare, constând în plata diferenței dintre suma care i s-a plătit efectiv și suma care ar fi trebuit să i se plătească conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației brute lunare precum și a cuantumului sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidențialitate și a sporului pentru condiții deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite de Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel București și Curtea de Apel Mureș, instanțe care, potrivit Notei MMJS, au stabilit în mod corect drepturile salariale acordate angajaților; obligarea pârâților Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea la plata sumelor reprezentând aceste diferențe salariale începând cu 1 ianuarie 2018 la zi și până la 01.09.2019; actualizarea sumelor stabilite mai sus, indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanților (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor reclamanților) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior și obligarea pârâtului Tribunalul Vâlcea să emită adeverință tip de venituri începând cu 01.01.2019, în vederea stabilirii pensiei de serviciu, la zi, în raport de indemnizația brută lunară a unui judecător în activitate, în condiții identice de funcție, vechime și grad al instanței, cu luarea în considerare în procent a sporurilor intrate în baza de calcul la acordarea pensiei de serviciu având în vedere coeficienții de multiplicare prevăzuți la lit. a) pct. 6-13 din Anexa la O.U.G. nr. 27/2006.

Prin sentința civilă nr. 425/10.02.2022, pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosar nr. x/2021, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Dâmbovița, invocată din oficiu, și în consecință, a fost declinată competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Vâlcea.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Dâmbovița a reținut că potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competența instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, iar reclamanta din prezenta cauză domiciliază în orașul Horezu. Astfel, deși conform dispozițiilor art. 127 din C. proc. civ., dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea, Tribunalul Dâmbovița a reținut că ipotezele avute în vedere de legiuitor, nu vizează și situația în care reclamantul este judecător pensionar, desfășurându-și anterior activitatea în cadrul unei judecătorii (Judecătoria Horezu), instanță ierarhic inferioară celei căreia i-ar reveni în cauză, competența de soluționare a litigiului - tribunalul.

Prin urmare, instanța a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.

La termenul de judecată din 13 mai 2022, Tribunalul Vâlcea a invocat din oficiu excepția necompetenței sale teritoriale, pe care a admis-o prin sentința civilă nr. 1068/13.05.2022, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus trimiterea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În esență, Tribunalul Vâlcea a reținut că prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta A. a învestit Tribunalul Dâmbovița cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă, pârâți fiind Ministerul Justiției, Curtea de Apel Pitești și Tribunalul Vâlcea. A mai arătat că reclamanta a avut calitatea de judecător în cadrul Judecătoriei Horezu, iar competența aparține, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripție își au domiciliul sau locul de muncă.

De asemenea, a arătat că pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, va avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., care reglementează competența facultativă de soluționare a litigiilor în care instanța de judecată competentă potrivit normelor generale are calitatea de pârât. Astfel, în conformitate cu aceste dispoziții legale, în cazul cererii introduse împotriva unei instanțe de judecată, competența de soluționare aparține uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

În speță, Tribunalul Vâlcea are calitatea de pârât, prin urmare, este atrasă incidența art. 127 alin. (2) și (2

) C. proc. civ.

În consecință, Tribunalul Vâlcea a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmbovița competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că instanțele, respectiv Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul Vâlcea, s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Niciuna din instanțele aflate în conflict nu se consideră competentă din punct de vedere teritorial să judece cererea cu care a fost sesizată.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

Înalta Curte reține că instanțele au fost învestite cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect un litigiu de muncă, respectiv drepturi bănești, solicitate de reclamanta, în calitate de fost judecător în cadrul Judecătoriei Horezu.

Pentru a determina competența teritorială de soluționare a cauzei, instanța supremă va avea în vedere dispozițiile art. 127 alin. (2) și alin. (2)

C. proc. civ., dispoziții legale care reglementează competența facultativă de soluționare a litigiilor în care părțile au calitatea de judecător sau de instanță de judecată, fie că sunt reclamanți sau pârâți.

În conformitate cu aceste dispoziții legale, în cazul cererii introduse de către un judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau împotriva unei instanțe de judecată, competența de soluționare aparține uneia dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Astfel cum a statuat Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 290 din 26 aprilie 2018, "competența facultativă are caracter de noutate în legislația procesual civilă, neregăsindu-se în C. proc. civ. din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient și mai energic decât cel al strămutării procesului, legea creând un drept al părții de a proceda la alegerea unei alte instanțe pentru soluționarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanțe superioare spre a se pronunța asupra cererii de strămutare. Prevederile art. 127 C. proc. civ. au drept scop asigurarea climatului de imparțialitate și de obiectivitate necesar soluționării cauzelor în conformitate cu exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la "o instanță independentă și imparțială".

Prin dispozitivul aceleiași decizii a Curții Constituționale s-a stabilit că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. sunt constituționale în măsura în care privesc și instanța de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă, soluție care a fost reflectată în alin. (2)

al art. 127 din același cod, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018.

În prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Tribunalul Vâlcea, competent să soluționeze prezentul litigiu, astfel că instanța competentă să judece cauza se stabilește în raport de noțiunea extinsă pe care Curtea Constituțională a dat-o sintagmei de judecător din art. 127 C. proc. civ., incluzând și instanța de judecată, în scopul asigurării imparțialității obiective.

În temeiul textelor de lege mai sus menționate, competența teritorială de soluționare a cauzei revine Tribunalului Dâmbovița, instanță judecătorească de același grad cu Tribunalul Vâlcea, aflată în circumscripția Curții de Apel Ploiești, învecinată Curții de Apel Pitești.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.