ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1661/2022

Prin cererea. înregistrată la 12 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a Civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâta C. S.A. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună constatarea nulității absolute a clauzelor contractuale prevăzute la art. 1.2, art. 1.3 lit. a), b) și c), art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3, 6.4 teza 1, art. 7.1 lit. h), m), n) și o), art. 7.2. și art. 9.12 din contractul de credit nr. x din 20.06.2007, eliminarea acestora din contract și obligarea pârâtei la modificarea scadențarului de plată, în sensul eliminării sumelor aferente clauzelor constatate nule, precum și obligarea pârâtei la restituirea comisionului de administrare achitat din noiembrie 2009 până la data introducerii cererii și, în continuare, până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile Legii nr. 296/2004, Legii nr. 193/2000, Legea nr. 363/2007, O.G. nr. 21/1992, art. 977 și art. 992-994 C. civ. de la 1864, Directiva nr. 93/13/CEE și practica CJUE.

Prin sentința civilă nr. 3320 din 30 mai 2016, pronunțată de Tribunalului București, secția a Vl-a Civilă, s-a admis în parte cererea și s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1 și 5.4 din contractul de credit nr. x din 20.06.2007 privind mențiunile "dobânda se poate modifica … conform deciziei băncii" (art. 5.1 teza a IV-a), "banca poate modifica dobânda în consecință, în orice moment, conform deciziei sale" (art. 5.1 teza a V-a) și "în cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale" (art. 5.4 teza a Il-a), precum și a clauzelor art. 7.1 lit. h), m) și o) din contractul de credit menționat. Totodată, s-au respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 2210/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanții-reclamanți și de apelanta-pârâtă împotriva sentinței civile nr. 3320 din 30.05.2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct, 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 2382 din 19 noiembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, cu majoritate, s-a admis recursul declarat de reclamanți, s-a casat, în parte, decizia recurată și s-a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanții A. și B. în privința clauzei prevăzute de art. 1.3 lit. a) privind comisionul de acordare din contractul de credit. Totodată, a menținut în rest celelalte dispoziții. Înalta Curte a reținut că sunt greșite argumentele instanței de apel privind posibilitatea prefigurării contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului de acordare. Din chiar denumirea acestuia rezultă că este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea procesării cererii de credit și acordării împrumutului, demersuri ce constau în informarea clientului, întocmirea dosarului de credit, analiza și decizia cu privire la cererea de credit, acordarea efectivă a creditului, operațiuni specifice fiecărui credit în parte. Totodată, având în vedere hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexate C-224/19 și C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. și, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020, Înalta Curte a constatat că instanța de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de acordare și dacă au determinat cheltuielile invocate de bancă.

Prin decizia civilă nr. 1886A din 3 noiembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în rejudecare după casare, s-a respins apelul formulat de reclamanții A. și B., în ceea ce privește comisionul de acordare.

Împotriva acestei decizii, la 8 decembrie 2021, reclamanții A. și B. au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care au solicitat casarea deciziei recurate și reținerea spre rejudecare a cauzei. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal întrucât recurenții nu au menționat nicio critică în dezvoltarea acestuia. În privința criticii întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că deși au precizat motivele pentru care au apreciat ca fiind abuzivă clauza contractuală privind comisionul de acordare, instanța de apel a respins cererea reclamanților reținând că acesta nu exclude dreptul băncii de a percepe un comision de acordare a creditului, care să acopere cheltuielile suportate de bancă pentru serviciile prestate altor persoane. Potrivit recurenților, instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile dispozițiilor art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 privind cererea de constatare a nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare. De asemenea, instanța de apel în mod greșit a reținut că prin clauza referitoare la comisionul de acordare nu s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor, aceștia fiind puși într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare. Mai arată recurenții că din examinarea clauzei privind comisionul de acordare se constată că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de legiuitor pentru a fi constatat caracterul abuziv, deoarece banca deși percepe dobândă și comision de administrare, comisionul de acordare a creditului reprezintă în realitate o dobândă mascată. În continuare, recurenții susțin că perceperea de către bancă a unei sume de bani consistente fără a fi necesară, provoacă un dubiu puternic în sensul justificării unui asemenea cost, dubiu care nu poate fi interpretat decât în folosul consumatorului, conform art. 1 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000. Recurenții consideră că acest comision nu are nici o justificare reală pentru a fi analizat ca un comision necesar întocmirii sau verificării documentației de creditare. Stabilirea ca procent din plafonul de credit acordat este nejustificată în condițiile în care nu s-a făcut dovada că activitățile prestate în vederea acordării creditului depind de cuantumul sumei împrumutate, astfel încât o suma mai mare să justifice un comision proporțional. De asemenea, recurenții susțin că în situația în care comisionul de acordare era format dintr-o sumă fixă si rezonabilă atunci ar fi fost legal, întrucât pentru întocmirea dosarului de creditare, pentru același tip de credit, timpul alocat de bancă este relativ același indiferent de suma creditată. În acest sens recurenții invocă prevederile art. 36 alin. (2) din O.U.G. nr. 50/2010. La 17 februarie 2022 intimata-părâtă C. S.A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 10 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept. În cauză, s-a fixat termen de judecată la data de 20 septembrie 2020. Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului în conformitate cu prevederile art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 C. proc. civ., asupra căreia a reținut următoarele: Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Conform dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alin. (3) al aceluiași articol stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenții formulează critici de nelegalitate ale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, iar autorul acestuia trebuie să invoce motivele în tiparele prestabilite de lege. Se constată că recurenții-reclamanți au indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., fără a dezvolta în mod concret critici de nelegalitate specifice acestor motive de casare. Astfel, Înalta Curte constată că întreaga construcție a recursului vizează o succesiune de fapte, afirmații și aspecte teoretice, parte dintre acestea referitoare la obligația de motivare a hotărârii și dreptul la un proces echitabil, cererea de recurs nefiind însă structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține, critici susceptibile de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs. Recurenții-reclamanți au indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Invocarea motivului de recurs s-a făcut pur formal, fără argumente care să conducă la concluzia lipsei motivării sau a unei motivări contradictorii ori numai străine de natura cauzei, neputându-se identifica critici ce ar putea fi subsumate acestui caz de nelegalitate. Nici invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material. În realitate, recurenții pun în discuție, prin argumentația expusă, modul în care instanța de apel a analizat caracterul abuziv al contractului de credit nr. x din 20 iunie 2007, a cărui constatare nulitate absolută au solicitat-o, cu referire la comisionul de acordare a creditului, afirmându-se că această clauză nu a fost negociată și că banca nu i-a informat asupra consecințelor economice, context în care raportul juridic a fost analizat superficial, prin raportare la situația de fapt și probele administrate. Totodată, recurenții s-au limitat la formularea unor critici referitoare la modul în care instanța de apel a aplicat prevederile Legii nr. 193/2000, fără o dezvoltare punctuală a modului în care s-a încălcat ori aplicat greșit o dispoziție normativă cuprinsă în această lege. Sub aparența greșitei analize a cerințelor referitoare la caracterul abuziv din perspectiva Legii nr. 193/2000, recurenții au reiterat susținerile expuse în fața instanțelor de fond cu privire la lipsa negocierii comisionului de acordare, fără a arăta în concret în ce constă dezechilibrul semnificiativ dintre drepturile și obligațiile părților și fără a critica dezlegările instanței de apel sub aceste aspecte. După prezentarea argumentelor cu privire la comisionul de acordare, recurenții au evocat dispozițiile art. 4 alin. (1), (2) și 3 din Legea nr. 193/2000, concluzionând că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legiuitor pentru a se considera această clauză ca fiind abuzivă, nefiind însă detaliate argumentele care să conducă la această concluzie. De asemenea, referitor la comisionului de acordare, se constată că recurenții nu au criticat considerentele reținute de instanța de prim control judiciar în soluționarea apelului privind lipsa unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor și justificarea de către bancă a faptului că acest comision corespunde unor servicii furnizate și a unor cheltuieli pe care le-a efectuat. Reiterarea prin recurs a aspectelor de fapt invocate prin acțiune și apel privind derularea raporturilor contractuale, relevanța în cauză a calității de profesionist și consumator, necesitatea restabilirii echilibrului contractual în raport cu situația financiară de la data încheierii convenției, cuantumul vădit disproporționat al comisionului de acordare raportat la prejudiciul suferit de reclamanți, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., întrucât nu sunt relevate criticile de nelegalitate punctuale ale hotărârii atacate, prin evocarea greșelilor de judecată săvârșite de instanța de apel, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare. Astfel, criticile expuse cu privire la comisionul de acordare a creditului nu conduc spre concluzia că decizia ar fi nelegală, în condițiile în care chestiunile puse în discuție relevă nemulțumirea părților cu privire la constatarea caracterului abuziv a contractului de credit nr. x din 20.06.2007, din perspectiva comisionului de acordare, față situația de fapt și de probele administrate. Înalta Curte reține că, toate aceste chestiuni vizează aspecte de temeinicie și care nu mai pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate. Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural. Analiza memoriului de recurs relevă că recurenții nu au expus veritabile critici de nelegalitate împotriva deciziei din apel care să poată fi circumscrise celor două motive de recurs invocate, ci au urmărit să obțină o nouă evaluare a fondului pretențiilor și a materialului probator, incompatibilă cu natura nedevolutivă a căii de atac exercitate. În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac. În lipsa dezvoltării unor argumente corespunzătoare criticilor formulate potrivit motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanța de recurs nu este posibilă, din cuprinsul susținerilor recurenților-reclamanți neputând fi desprinse elemente relevante, care să permită verificarea legalității deciziei recurate. Înalta Curte, reamintește că, stabilirea situației de fapt și verificarea modului de îndreptare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie și nu în acea a controlului de nelegalitate prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greșit, potrivit motivului de casare invocat, cu consecința că în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. examinarea deciziei din perspectiva acestor critici este exclusă în calea de atac a recursului. Totodată, având în vedere că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în cauză se impune a fi aplicată sancțiunea nulității recursului. Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1886A din 3 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.