ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1632/2022

Ședința publică din data de 21 iulie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 24 iulie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Buceș a solicitat instanței să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal si dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data scadenței 9 mai 2016 și până la data plății integrale, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 772/CA din 21 octombrie 2020, Tribunalul Hunedoara, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Buceș la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal și la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la data de 31 martie 2017 și până la data plății integrale. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6105 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Buceș împotriva sentinței nr. 772/CA din 21 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosar nr. x/2018.

Împotriva acestei decizii, pârâta Parohia Ortodoxă Buceș a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că atât în expunerea motivelor de apel cât și în motivarea cu privire la acestea, instanța de apel a omis că s-a invocat "faptul că temeiul juridic invocat de reclamantă, respectiv art. 1178 și art. 1469 alin. (2) C. civ. este eronat, deoarece din modul în care este formulată cererea de chemare în judecată rezultă că suntem în prezența unei răspunderi contractuale (art. 1350 C. civ. izvorâtă dintr-o cesiune de creanță (art. 1566 C. civ.) "acest aspect fiind invocat și prin întâmpinarea depusă în primă instanță".

Dacă prima instanță a reținut în considerente că " . . . . . . . . . .dispozițiile legale incidente în cauză (art. 1566 alin 1, art. 1568 alin. (1) și art. 1578 alin. (1) C. civ.)", instanța de apel reține că "prevederile art. 1516 C. civ. sunt pe deplin aplicabile, contrar susținerilor apelantei".

În acest context, se susține că a fost schimbat temeiul juridic, respectiv art. 1178 și art. 1469 alin. (2) C. civ., invocat de către reclamantă, fără ca noul temei juridic să fie pus în discuția contradictorie a părților, aspect ce atrage casarea hotărârii, deoarece au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 22 alin. (4) și (5) din același Cod.

Astfel, principiul contradictorialității implică dreptul părților de a discuta și argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanță din oficiu, în vederea valorificării acestui drept, Codul impunând în sarcina instanței obligația de a supune discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.

Prin urmare, probele, excepțiile procesuale, diversele incidente procesuale, precum și orice alte chestiuni de drept procesual sau substanțial ori de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanță în discuția contradictorie a părților, în caz contrar hotărârea judecătorească pronunțată putând fi schimbată sau casată în căile de atac, potrivit legii.

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., respectiv alin. (4) și (5), acestea trebuie interpretate în mod corelat. Astfel, textele au în vedere dreptul și totodată, obligația judecătorului de a da calificarea (în ipoteza în care partea nu a procedat ea însăși la calificare) sau de a restabili calificarea (în ipoteza în care partea a calificat greșit) actelor și faptelor juridice deduse judecății, prin acestea din urmă înțelegându-sc nu numai actele de procedură, ci și actele și faptele juridice ca izvoare de drept substanțial.

Astfel, părțile pot limita calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora poartă dezbaterile numai prin acordul lor expres, în cazul în care pot dispune de drepturile și obligațiile deduse judecății.

Cu atât mai mult, invocarea greșită a unui text de lege de către o parte nu impietează asupra dreptului judecătorului de a stabili și aplica textul corect situației de fapt expuse de către parte.

Prin urmare, ca regulă, denumirea unor acte sau fapte deduse judecății și textul legal nu sunt chestiuni de natură să țină judecătorul la pronunțarea soluției, decât în măsura în care este incident art. 22 alin. (5) C. proc. civ., care trebuie interpretat și aplicat în mod strict, limitarea dezbaterilor asupra unei anumite calificări juridice fiind posibilă doar cu respectarea condițiilor prevăzute de acest text, întrucât art. 22 alin. (5) C. proc. civ. constituie o excepție, concepută în mod restrictiv față de regimul de drept comun instituit de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care se coroborează pe deplin cu principiul enunțat în art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În practica judiciară s-a apreciat că nerespectarea principiilor ce guvernează dreptul procesual civil produce o vătămare a drepturilor pârtilor și se sancționează cu nulitatea actelor de procedură îndeplinite. Nulitățile decurgând din nesocotirea acestor principii (principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul disponibilității și principiul oralității dezbaterilor) sunt nulități virtuale și operează fără ca partea care le invocă să fie obligată să facă dovada vătămării.

Având în vedere că prin hotărârea atacată au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil a căror respectare constituie o îndatorire nu numai pentru părți, ci și pentru instanța de judecată, aceasta este lovită de nulitate.

În acest sens, art. 20 C. proc. civ. stipulează că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege, iar în cazul nerespectării principiilor fundamentale ale procesului civil de către judecător hotărârea atacată este susceptibilă de a fi desființată prin exercitarea căilor de atac, în condițiile legii.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 februarie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 7 aprilie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUCEȘ împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă și a acordat termen la data de 23 iunie 2022, ora 09:00, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ BUCEȘ și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., motiv de casare potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri când instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli fiind și cele referitoare la temeiul acțiunii și la principiile de drept ce guvernează procesul civil.

Recurenta-pârâtă critică decizia sub aspectul schimbării temeiului juridic al acțiunii invocat de reclamantă (art. 1178 și art. 1496 alin. (2) C. civ.), deoarece instanța de apel a reținut că sunt aplicabile în cauză prevederile art. 1516 C. civ., fără ca noul temei să fie pus în discuția contradictorie a părților, cu încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) din același cod.

Dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. prevăd:

"(5) Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate"; "(6) Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Interpretând dispozițiile legale mai sus citate, rezultă că, în procesul civil, contradictorialitatea îngăduie părților în litigiu să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea și dovedirea drepturilor lor în cursul desfășurării judecării cauzei, acestea având dreptul de a discuta și combate susținerile și dovezile făcute de fiecare dintre ele, precum și de a-și expune punctele de vedere asupra inițiativei instanței în scopul stabilirii adevărului și al pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Mai mult, din perspectiva art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, Înalta Curte reține, cât privește stabilirea cadrului procesual, că, într-adevăr, instanța de judecată "dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire", conform alin. (4) al articolului menționat, însă această atribuție este subordonată poziției procesuale a părților litigante în măsura în care acestea au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

Calificarea unui act juridic intră în atribuțiile instanței de judecată, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ., fără să fie necesară o solicitare expresă în acest sens din partea părților, reprezentând tocmai o manifestare, iar nu o încălcare, a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Concepția legiuitorului în acest sens, rezultată, fără echivoc, din textul de lege indicat, este consecința firească a împrejurării că raționamentul instanței trebuie să pornească de la premisa unei calificări corecte a actelor și faptelor deduse judecății, în absența căreia însăși soluția finală pronunțată în litigiul respectiv ar fi afectată de viciul erorii. Ca atare, revine judecătorului sarcina de a proceda la calificarea exactă a chestiunilor deduse judecății.

Conform principiului disponibilității părților, care guvernează procesul civil, reglementat de art. 9 C. proc. civ., obiectul și limitele litigiului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. În respectarea acestui principiu, obligație care revine instanței de judecată potrivit art. 20 C. proc. civ., aceasta trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele de învestire (art. 22 alin. (6) din același cod).

Alineatul 5 al art. 22 C. proc. civ. prevede următoarele:

"Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

Având în vedere aceste aspecte teoretice, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei-pârâte, constată ca fiind neîntemeiată critica referitoare la nesocotirea de către instanță a temeiului de drept invocat de reclamantă.

Instanța în mod corect a constatat că prin acțiunea dedusă judecății, reclamanta A.(cesionar) a solicitat obligarea Pârâtei Parohia Ortodoxă Română Buceș (debitor cedat) la plata sumei de 240.000 RON reprezentând debit principal (contravaloarea facturii nr. x/04.05.2016 emisă în temeiul contractului nr. x din 11.10.2012) și dobânda legală aferentă debitului principal calculată de la data scadenței 9 mai 2016 și până la data plății integrale, creanță cedată reclamantei de către B. S.R.L. (cedent) prin contractul de cesiune nr. x/09.05.2016.

În condițiile în care este vorba de o acțiune prin care s-a solicitat plata creanței care face obiectul contractului de cesiune de creanță, curtea de apel a constatat cu justețe că examinarea cauzei în primă instanță din perspectiva dispozițiilor art. 1566 alin. (1), art. 1568 alin. (1) și art. 1578 alin. (1) C. civ. a fost corectă.

De altfel, au fost corect analizate toate elementele de fapt și de drept ale cauzei, fiind stabilită situația de fapt cu privire la raporturile de ansamblu dintre părți, care nu au putut fi ignorate în raport de apărările formulate de pârâtă pe parcursul judecății.

Susținerile recurentei-pârâte conform cărora, fiind vorba de o acțiune în răspundere contractuală (art. 1350 C. civ.) izvorâtă dintr-o cesiune de creanță (art. 1566 C. civ.) ar fi trebuit să i se acorde un termen de plată a debitului, să fie pusă în întârziere cu privire la plata facturii, astfel cum prevede art. 1522 C. civ., în mod legal au fost respinse ca neîntemeiate de către instanța de apel.

Instanța de apel a reținut cu justețe, pe baza probatoriului care nu mai poate fi reevaluat în calea extraordinară de atac a recursului, că recurenta-pârâtă a fost notificată cu privire la necesitatea efectuării plății prin adresa nr. x/27.12.2016 care poartă viza și ștampila pârâtei și face dovada comunicării, astfel că nu se mai impunea efectuarea notificării prin executor judecătoresc.

Totodată, s-a constatat că de la data introducerii cererii de chemare în judecată, recurenta-pârâtă a beneficiat de un termen rezonabil pentru efectuarea plății și, cu toate acestea, nu și-a respectat obligația contractuală.

În acest context, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel nu a schimbat temeiul juridic al acțiunii, ci a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 1516 C. civ. care permit creditorului să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său, ca răspuns la criticile pârâtei.

Ca urmare, nu poate fi validată susținerea recurentei potrivit căreia, instanța în virtutea rolului activ ar fi trebuit să pună în discuția părților dispoziția legală mai sus evocată, de vreme ce, prin reglementarea acestui principiu, legiuitorul nu și-a propus să transforme pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți, acesta neputând iniția cereri pe seama părților în litigiu, ci doar de a le da calificarea corectă, cu atât mai mult cu cât pârâta a beneficiat pe parcursul procesului de asistență de specialitate printr-un avocat ales.

Susținerile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea acestor principii sunt nefondate, cât timp prima instanță a constatat că se impune analiza și sub alte aspecte a pricinii, cercetând probele în raport de dispozițiile legale incidente față de obiectul și cauza pretențiilor deduse judecății, dar și față de apărările invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, iar instanța de apel a menținut în mod corespunzător sentința pronunțată în aceste condiții.

Cât privește concluzia la care a ajuns curtea de apel în raport de situația de fapt stabilită, această chestiune reprezintă un aspect de temeinicie a hotărârii, necenzurabil în recurs.

Față de considerentele prezentate, reținând că nu sunt întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Parohia Ortodoxă Română Buceș împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă ca nefondat.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. Deva din cadrul întâmpinării de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu s-au depus la dosar documente care să facă dovada existenței și întinderii lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ BUCEȘ împotriva deciziei nr. 240/2021 din 20 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. DEVA.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. DEVA, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iulie 2022.