ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1618/2022

Ședința publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a Civilă sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C., a solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 4.3, 4.4, 5.1 lit. c), 5.2, 8.1, 8.4, 8.6, 8.15 și 8.16 din contractul de facilitate de credit și garanție nr. x/30.06.2008 și anularea acestora; restituirea sumelor încasate de pârâte în temeiul clauzelor abuzive incriminate și a dobânzilor legale cuvenite la acestea, calculate de la momentul perceperii sumelor și până la plata integrala a sumei datorate; să se constate caracterul abuziv al tezei I a art. 6.1 și să se dispună adaptarea contractului de credit în vederea restabilirii echității acestuia raportat la obligațiile contractuale ale fiecărei părți; să se constate, raportat la contractul de credit, că reclamanta are libertatea de a încheia o poliță de asigurare de viață cu un asigurător ales de aceasta și că reclamanta nu are obligația de a încheia și o asigurare de invaliditate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 970 C. civ. 1864, art. 4 și urm. din Legea 193/2000; art. 3,4, 5 și urm. din Directiva 93/13/CEE a Consiliului.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 392 din 9 februarie 2017 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. și C. prin mandatar B. S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea următoarelor clauze din contract: art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 5.2, art. 8.1, art. 8.4, art. 8.6, art. 8.15, art. 8.16; a obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele încasate în baza clauzelor nule; să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumelor pe care trebuie să le restituie, de la momentul perceperii acestora și până la restituirea lor integrală; a respins, ca neîntemeiate, celelalte petite ale cererii și a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 2.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelurile formulate de apelantele-pârâte B. S.A., C. și de apelanta-reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 392/09.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă; a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.3, doar în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel"; a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 8.1, art. 8.6 și art. 8.15, precum și cererea subsidiară de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze și dobânda legală aferentă, ca neîntemeiate; a constatat că reclamanta are dreptul de a încheia polița de asigurare de viață (dacă e cazul) cu orice asigurător și nu are obligația de a încheia și o asigurare de invaliditate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a compensat cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru aferentă pretențiilor admise pentru apelantele pârâte și onorariul avocațial redus pentru apelanta reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 1834 din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Prin decizia civilă nr. 1086/A din 10 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în rejudecare au fost admise apelurile formulate de apelantele-pârâte B. S.A. și C., precum și de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 392 din 9 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.3 doar în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel".

Au fost respinse capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 8.1, art. 8.6 și art. 8.15, precum și cererea subsidiară de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze și dobânda legală aferentă, ca neîntemeiate.

S-a constatat că reclamanta are dreptul de a încheia polița de asigurare de viață (dacă e cazul) cu orice asigurător și nu are obligația de a încheia și o asigurare de invaliditate.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Au fost compensate cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru aferentă pretențiilor admise pentru apelantele pârâte și onorariul avocațial redus pentru apelanta reclamantă.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, respectiv a soluției de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv si a nulității absolute a art. 5.1 lit. c) din Contractul de Credit nr. x/30.06.2008 și a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestei clauze împreună cu dobânda legală aferentă și, în rejudecare să fie menținute dispozițiile sentinței de fond, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, cu ocazia rejudecării, Curtea de Apel București a încălcat norma de procedură prevăzută de art. 501 C. proc. civ., ce reglementează limitele judecații apelului după casare, respectiv Curtea nu a respectat dezlegările date de instanța supremă cu ocazia casării deciziei sale. In acest sens, instanța de apel a repus în discuție aspecte asupra cărora s-a pronunțat înalta Curte și chiar a statuat în contra celor stabilite de instanța supremă, pronunțând astfel o decizie lovită de sancțiunea nulității.

În cauză, contractul de credit, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit în cuantum de 0,15%, nu precizează la ce se raportează acest procent și nici modalitatea de calcul.

Din aplicarea în speță a clarificărilor aduse de decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 a CJUE, rezultă că, în mod nelegal a reținut instanța inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților (...).

Contractul de credit semnat de părți nu cuprinde, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferite costuri pe care acesta din urma le presupune si alte servicii prestate de pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege consecințele juridice si economice pe care le implica perceperea unui comision de administrare in cuantum de 0,15% a considerat a fi clară și inteligibilă această clauză, care precizează doar procentul și denumirea costului fără a indica metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează acest procent.

Astfel, prin decizia pronunțată, obligatorie conform art. 501 C. proc. civ., înalta Curte a constatat că art. 5.1 lit. c) din Contract privind comisionul de administrare nu reprezintă o clauză clară și inteligibilă, întrucât nu precizează la ce se raportează procentul de 0,15%, precum și modalitate de calcul și cauzează un dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, aprecierea contrară fiind nelegală.

În condițiile în care instanța de apel nu a respectat cu ocazia rejudecării cauzei dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la analiza caracterului abuziv a art. 5.1 lit. c) din Contract, respectiv concluziile că această clauză nu este clară și inteligibilă, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar consumatorul nu poate verifica pentru ce se percepe acest comision si dacă exista o suprapunere între diferite costuri pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de pârâtă în baza contractului, în speță fiind încălcate dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și devine astfel incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor Legii 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE a Consiliului, în ceea ce privește soluția de respingere a capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. c) din Contractul de credit, precum si a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestei clauze și a dobânzii legale aferente.

În opinia recurentei, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000 și dispozițiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la clauza contractuală atacată, reținând în mod eronat că această clauză nu este abuzivă, aspect care a condus la încălcarea și aplicarea greșit a dispozițiilor legale evocate.

Mai susține recurenta că, instanța supremă a reținut că instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege consecințele juridice si economice pe care le implica perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,15% a considerat a fi clară și inteligibilă această clauză, care precizează doar procentul și denumirea costului fără a indica metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează acest procent.

Având în vedere că din conținutul art. 5.1 lit. c) nu reiese pentru ce se percepe acest comision și prin raportare la ce se calculează, clauza în discuție nu îndeplinește cerințele de claritate, conform celor stabilite în Cauzele C-26/13 și C-621/17 în interpretarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În măsura în care comisionul de administrare s-ar percepe pentru operațiunile de monitorizare a creditului, comisionul de administrare trebuia să fie același pe toată durata contractuală și nicidecum să varieze în funcție de soldul creditului, operațiunile de monitorizare fiind în fapt aceleași indiferent de valoarea soldului pe toată durata contractului.

Or, în speță comisionul de administrare variază în funcție de soldul creditului, deși operațiunile bancare pentru monitorizarea și administrarea creditului nu diferă cu nimic de-a lungul timpului. Acest fapt dovedește că nu se cunoaște în concret pentru ce se percepe comisionul și care sunt prestațiile băncii în schimbul prețului primit, chiar mai mult, modificarea valorii acestui comision în funcție de soldul creditului dovedește că acest comision nu se plătește pentru servicii de administrare, ci are alt scop, întrucât prețul acestor servicii nu variază în funcție de soldul creditului.

Contrar celor reținute de instanța de apel arată că împrejurarea că acest comision se raportează similar dobânzii la soldul creditului dovedește faptul că acest comision nu se percepe pentru operațiuni de administrare. Dacă acest comision s-ar fi perceput pentru operațiunile de administrare efectuate atunci în speță trebuia să se reglementeze un comision fix care nu se schimba de-a lungul executării contractului în funcție de soldul creditului similar dobânzii, întrucât operațiunile de monitorizare a creditului sunt aceleași pe toată durata contractului.

Dezechilibrul rezultă din faptul că acest comision se plătește lunar de-a lungul derulării contractului, dublând practic dobânda. Sub acest aspect, această clauză reprezintă un al doilea cost al creditului, cost care nu are o justificare într-o contraprestației din partea băncii, până în prezent cuantumul comisionului de administrare plătit fiind similar soldului de credit rambursat.

În ceea ce privește restituirea sumelor încasate în baza acestei clauze, precum și a dobânzii legale aferente, recurenta susține că în urma declarării clauzei ca fiind nulă, sumele plătite în temeiul acesteia sunt nedatorate, motiv pentru care se impune restituirea acestora împreună cu dobânda legală calculată de la momentul perceperii sumelor nedatorate.

Prin întâmpinarea depusă la 10 decembrie 2021, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat și menținerea deciziei atacate ca legală și temeinică.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 februarie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere prin care a achiesat la concluziile raportului întocmit în cauză.

Prin încheierea din 5 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1086/A din 10 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. și C. PRIN MANDATAR B. S.A. și a acordat termen la data de 23 iunie 2022, ora 10:00, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., care vizează situațiile când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, în rejudecare, instanța de apel nu a respectat dezlegările date prin decizia de casare în sensul că această clauză de la art. 5.1 lit. c) din Contract privind comisionul de administrare nu este clară și inteligibilă și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, consumatorul neavând posibilitatea de a verifica pentru ce se percepe acest comision și dacă există o suprapunere între diferite costuri pe care acesta le presupune și alte servicii prestate de bancă în baza contractului, încălcând astfel prevederile art. 501 C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În legătură cu această critică de nelegalitate se reține că, prin decizia civilă nr. 1834 din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care a casat-o, trimițând cauza spre rejudecare instanței de apel, pentru a relua analiza caracterului abuziv al clauzei din art. 5.1. lit. c) din contractul de credit dedus judecății, urmând a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

Prin decizia de casare s-a mai reținut că instanța de apel, în primul ciclu procesual, în acord cu jurispudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17) în mod corect a statuat că "Banca-intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său. Prin urmare, criticile recurentei-reclamante relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision au fost apreciate ca nefondate."

Cu privire la limitele rejudecării, instanța de casare a constatat că instanța de apel nu a efectuat o analiză completă în ceea ce privește respectarea cerinței de bună-credință și de echilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,15% a considerat a fi clară și inteligibilă această clauză, care precizează doar procentul și denumirea costului fără a indica metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează acest procent.

Totodată, s-a reținut că, în decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea fiind menționate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În rejudecare, instanța de apel, ca un preambul, a reiterat aspectele dezlegate de către instanța de casare, punctând pe scurt ceea ce a intrat în puterea lucrului judecat, respectiv chestiunea referitoare la modalitatea de negociere, reținându-se totodată mențiunile din decizia de casare referitoare la clarificarea chestiunii vizând elementele concrete care trebuie examinate în ceea ce privește respectarea cerinței de bună-credință și de echilibru între drepturile și obligațiile părților, pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil.

În mod corect a stabilit instanța de apel că art. 6.1 din contract aduce lămuriri cu privire la metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează procentul de 0.15%, iar graficul de rambursare este parte integrantă din contractul de credit, în cuprinsul acestuia fiind specificat cuantumul fiecărei rate lunare reprezentând comision de administrare. Așadar, încă de la momentul încheierii contractului de credit, consumatorul cunoștea valoarea globală a comisionului, metoda de calcul și cuantumul lunar al acestuia, având reprezentarea asupra consecințelor patrimoniale ale acestui comision, putând deduce natura serviciilor furnizate în schimbul perceperii acestuia.

Prin urmare, în cauză nu au fost încălcate prevederile art. 501 C. proc. civ., deoarece în rejudecare, instanța de apel a efectuat analiza cu privire la aspectele tranșate prin decizia de casare, în limitele și în funcție de reperele stabilite de instanța de recurs.

Art. 501 alin. (3) C. proc. civ. prevede că "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată". În raport cu aceste dispoziții legale, rezultă că în cauză instanța de apel nu a încălcat limitele casării, ci, dimpotrivă, s-a conformat îndrumărilor obligatorii și dezlegărilor în drept ale instanței de recurs.

În consecință, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 193/2000 și Directivei 93/13/CEE, în examinarea caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de administrare este nefondată.

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunțate a fost realizată de instanța de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu situația specifică a contractului, cu respectarea îndrumărilor date prin decizia de recurs, pentru a se decela, raportat la speță, aspecte importante referitoare la buna-credință și la dezechilibrul semnificativ al prestațiilor.

Această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzei contractuale privind comisionul de administrare credit este în consens cu jurisprudența constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, relevant fiind în acest sens considerentul nr. 44 al Hotărârii din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva D., Emil Kiss și Gyula Kiss, în care s-au reținut că "instanța de trimitere trebuie să examineze dacă această situație se regăsește și în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci și publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 205, Matei, C-143/13, EU:C:2015:127, punctul 75)".

Sub aspectul respectării cerinței de redactare clară și inteligibilă a clauzei contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva D.., emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) și articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Așadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În rejudecare, instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit și a reținut, în mod legal, că acesta a fost redactat într-un limbaj clar și inteligibil ținând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerința de transparență a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanței trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

În mod corect instanța de apel a reținut că art. 6.1 din contract aduce lămuriri cu privire la metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează procentul de 0,15%, astfel că în contract este prevăzut nu doar cuantumul procentual al comisionului de administrare, ci și suma la care se aplică acesta, respectiv la soldul creditului, începând cu luna a 13-a.

De asemenea, curtea de apel a constatat că recurenta-reclamantă a depus la dosar oferta de credit înmânată de către bancă anterior semnării contractului de credit, precum și un grafic de rambursare înmânat la aceeași dată în care se menționează comisionul de administrare lunară de 0,15% plătibil începând cu rata a 13-a. În graficul de rambursare există o rubrică distinctă în care este evidențiat comisionul de administrare, în mod separat de sold și de dobândă. Din grafic rezultă cu claritate că în primele 12 luni de contract comisionul de administrare este 0 iar, începând cu rata a 13-a acesta este de 97,50 Euro și scade progresiv, până la valoarea de 0,50 Euro în luna 360 de contract.

Din perspectiva acestei abordări, cerința de transparență sus-arătată se regăsește în clauza în discuție.

Prin urmare, față de conținutul clauzei referitoare la comisionul de administrare credit, transparența unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice și juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler și Rabai, C-26/13).

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impunea profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Mai mult, nicio dispoziție în vigoare la momentul încheierii contractului părților nu interzicea perceperea comisioanelor denumite generic de către recurentă "de administrare" pe lângă dobânda aferentă creditului, comisionul de administrare incluzând costul acelor activități de monitorizare a creditului.

Așadar, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulațiile contractuale, recurenta-reclamantă fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicațiile juridice și economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi privește. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente întrucât rezultă din însăși denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă. Comisionul de administrare nu disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosință a sumei puse la dispoziția clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componența dobânzii, ca preț al împrumutului.

Obligația de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligația de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziție a creditului și folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operațiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare.

Așadar, clauzele contractuale mai sus evocate conțin date relevante pentru a determina întinderea obligației de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care este definit și determinat comisionul de administrare fiind accesibil și prefigurând contraprestațiile băncii.

Rezumând, este de subliniat că dispozițiile contractuale care reglementează comisionul de administrare credit îndeplinesc criteriile legale de transparență, clauzele fiind clare și inteligibile, redactate în acord cu cerințele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui astfel de comision.

În concluzie, este de relevat faptul că instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil și anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistența unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În acest context, se reține că instanța de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar și inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare credit, în acord cu limitele stabilite prin decizia de casare și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1086/A din 10 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei-pârâte B. S.A. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 1.655,30 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1086/A din 10 iunie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A. și C. PRIN MANDATAR B. S.A.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 1.655,30 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 iunie 2022.