ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1009/2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 aprilie 2014 pe rolul Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, sub număr de dosar x/3/2014, reclamanta A Bank S.A., în contradictoriu cu pârâții B S.A., C S.R.L., prin lichidator judiciar D SPRL, a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: obligarea pârâtei de rang I (societatea de asigurare) la plata sumei de 148.180 euro (echivalent în lei la cursul BNR din ziua plății), către A Bank SA, reprezentând despăgubiri datorate în baza contractului de asigurare facultativă a vehiculelor CASCO pentru care s-a emis polița de asigurare seria AVA nr. (..); obligarea pârâtei de rang I, la plata dobânzii legale, aferentă sumei menționate în polița de asigurare, începând cu data înregistrării notificării nr. BN 11 (…)/01.11.2013 până la achitarea efectivă și integrală a despăgubirilor, precum și obligarea pârâtei de rang I la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 969 și urm. C. civ., art. 1073 vechiul C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 451 și urm. C. proc. civ., art. 2540 și urm. din Noul C. civ., precum și dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală.

Prin încheierea de ședință din 17 septembrie 2014, Tribunalul București a respins excepția lipsei calității procesuale active și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Prin sentința civilă nr. 1128 din 24 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2014, s-a respins „excepția nulității contractului de asigurare”, ca neîntemeiată; s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A Bank SA, în contradictoriu cu pârâtele B SA și C SRL, prin lichidator judiciar D SPRL, astfel cum a fost precizată, și s-a dispus obligarea pârâtei B SA să plătească reclamantei, echivalentul în lei, în funcție de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plății efective, al sumei de 148.180 euro, reprezentând despăgubiri datorate în baza contractului de asigurare facultativă a vehiculelor CASCO pentru care s-a emis polița de asigurare seria AVA nr. (..), precum și să plătească dobânda legală aferentă acestei despăgubiri, dobândă ce va fi calculată de la data de 01.11.2013 și până la data achitării efective a despăgubirii sus menționate. De asemenea, s-a dispus obligarea pârâtei B SA să plătească reclamantei suma de 11.964,83 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de ședință din 17 septembrie 2014, precum și împotriva sentinței civile nr. 1128 din 24 aprilie 2019 a declarat apel pârâta B SA, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale active și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, precum și respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub număr de dosar x/2/2020.

Prin decizia civilă nr. 248/2021 din 10 februarie 2021, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta B SA împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 și împotriva sentinței civile nr. 1128 din 24 aprilie 2019 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2014.

A schimbat în parte încheierea din 17 septembrie 2014 și în tot sentința civilă nr. 1128 din 24 aprilie 2019, în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca efect al prescripției dreptului material la acțiune; a menținut celelalte dispoziții ale încheierii din 17 septembrie 2014.

A obligat reclamanta la plata către pârâta B SA a sumei de 7.440 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; totodată, a obligat intimata A Bank SA la plata către apelantă a sumei de 8.702,35 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei civile nr. 248/2021 din 10 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă, atât reclamanta A BANK SA, cât și pârâta C SRL prin lichidator judiciar D SPRL, au formulat cereri de recurs.

Prin decizia civilă nr. 1510 din 15 iunie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă în dosarul nr. x/2/2020, au fost admise recursurile declarate de recurenta-reclamantă A Bank S.A. și recurenta-pârâtă C S.R.L., prin lichidator D S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 248 din 10 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 835 A din 23 mai 2023, pronunțată în dosarul nr. x/2/2020*, Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă a respins apelul formulat de apelanta B S.A. împotriva încheierii din 17 septembrie 2014 și a sentinței civile nr. 1128 din 24 aprilie 2019, ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/3/2014, ca nefondat; totodată, a obligat pe apelanta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 835 A din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VI-a Civilă. A solicitat admiterea recursului, cu consecința casării hotărârii atacate.

În argumentarea cererii de recurs s-a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat și aplicat greșit prevederile art. 953 și art. 960 C. civ., art. 5.1 și art. 5.3 din Condițiile de asigurare.

Astfel, a susținut că asiguratul, în mod voit, a ascuns sau a omis să aducă la cunoștința sa informații care erau de natură a determina asigurătorul să refuze încheierea contractului de asigurare, urmare a înlăturării caracterului aleatoriu, specific contractului de asigurare, sau încheierea contractului de asigurare în alte condiții, mai exigente față de circumstanțele evaluării riscului dacă ar fi cunoscut toate informațiile despre situația juridică a proprietarului bunului asigurat, precum și cu privire la starea bunului pe parcursul derulării contractului de asigurare.

Cu ocazia încheierii contractului de asigurare din 27 mai 2011, după pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii generale a insolvenței din 22 decembrie 2010, în dosarul nr. x/112/2010, asiguratul în mod voit nu i-a comunicat faptul că se află în procedura insolvenței cu încălcarea dispozițiilor sus menționate, astfel că la stabilirea riscurilor și condițiilor de asigurare nu a avut toate informațiile, în ceea ce privește evaluarea riscului și stabilirea primei de asigurare.

Totodată, cu ocazia completării de către asigurat a cererii chestionar, înscris în baza căruia se încheie contractul de asigurare și raportul de inspecție de risc, întocmite în momentul preluării bunului în asigurare, asiguratul a ascuns/omis, din nou, să comunice că se află în procedura insolvenței de cel puțin 5 luni.

Considerentele instanței de apel încalcă în mod evident prevederile legale sus menționate, în condițiile în care vicierea consimțământului recurentei este analizat pe aproape tot parcursul hotărârii doar din perspectiva neîndeplinirii de către asigurat a obligațiilor prevăzute în contractul de asigurare, adică ulterior formării actului juridic.

Instanța de apel a apreciat că omisiunea asiguratului de a aduce la cunoștința asigurătorului, anterior semnării contractului de asigurare, faptul că asiguratul se află în procedura de insolvență, nu poate fi considerată doi determinant, în ceea ce privește încheierea contractului de asigurare, întrucât probabilitatea producerii riscului asigurat - furtul autovehiculului - nu este mai mare în situația în care asiguratul se afla în procedura de insolvență, iar cuantumul primei de asigurare nu trebuie stabilit după cum debitorul obligației este sau nu în procedura insolvenței.

În opinia recurentei, o astfel de apreciere denotă o interpretare vădit greșită a clauzelor contractului de asigurare, în condițiile în care starea de insolvență este generată de dificultăți de ordin financiar, ce nu mai permiteau asiguratului să întrețină corespunzător bunul din punct de vedere tehnic (revizii, reparații etc), respectiv să asigure paza corespunzătoare a bunului asigurat și să ia masurile necesare pentru prevenirea riscului asigurat -furt- prin asigurarea pazei bunului într-un spațiu de parcare adecvat.

În cauză sunt incidente dispozițiile art. 5.1 din Condițiile de asigurare referitoare la obligațiile asiguratului potrivit cu care la încheierea poliței de asigurare, acesta trebuie să furnizeze asigurătorului informații complete, corecte și detaliate, referitoare la toți factorii ce ar putea influența producerea unui risc asigurat, factori în baza cărora recurenta putea decide dacă preia în asigurare riscul sau îi acceptă numai în baza unor înțelegeri sau recomandări speciale.

Astfel, dispozițiile art. 5.1 și art. 5.3 din Condițiile de asigurare au menirea tocmai de a proteja asigurătorul de reaua-credință a partenerului contractual care îi ascunde cu știință date relevante pentru luarea deciziei, mecanism juridic care cu atât mai mult trebuie să își producă efectele în condițiile în care inducerea în eroare este generată chiar de persoana care beneficiază contractul de asigurare respectiv.

De altfel, potrivit prevederilor Codului civil, părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe parcursul executării acestuia. Contrar susținerilor instanței de apel, mai susține recurenta, ele nu pot înlătura sau limita această obligație.

Temeinicia acțiunii decurge în mod evident din validitatea contractului, prin urmare eventuala încălcare a dispozițiilor contractuale de către reclamant, încălcare care fundamentează refuzul despăgubirii, nu poale fi analizată în afara convenției părților, astfel încât aceasta era obligatoriu să fie examinată în prezenta cauza.

Față de aceste dispoziții legale/contractuale și față de starea de fapt reținută și necontestată de părți, se constată că nu a fost valabil exprimat consimțământul recurentei la încheierea contractului de asigurare, fiind afectat de omisiunea voită a asiguratului, constând în falsa reprezentare asupra situației juridice a celui din urmă.

Este evident că în condițiile asigurării bunului unei societăți aflate în insolvență, riscul de furt ar fi crescut exponențial, ceea ce ar fi condus la încheierea poliței în condiții diferite, decât cele specificate în contractul de asigurare.

În sensul susținerilor sale asupra importanței și consecințelor netransmiterii tuturor informațiilor necesare și cunoscute la momentul încheierii poliței în vederea evaluării riscului de preluat în asigurare, noul Cod civil reglementează expres situația mai sus-amintită aplicabilă contractului de asigurare, prin art. 2.204 - Declarațiile inexacte sau reticența privind riscul.

Practic, legiuitorul a recunoscut importanța acestei chestiuni prin reglementare expresă stabilind două ipoteze aplicabile, respectiv, nulitatea contractului de asigurare, dacă declarația inexactă sau reticența privind riscul a fost comisă de asigurat cu rea-credință sau adaptarea contractului de asigurare în sensul plății unei despăgubiri proporționale cu rata de primă ce ar fi trebuit achitată în condițiile comunicării exacte a riscului, dacă nu s-a probat că declarația inexactă sau reticența privind riscul a fost comisă cu rea-credință.

Legiuitorul a înțeles să sancționeze chiar și declarația inexactă sau reticența comisă fără rea-credință tocmai în considerarea importanței acestei chestiuni asupra încheierii contractului de asigurare în deplină cunoștință de cauză asupra riscului asigurat.

Necomunicarea de către asigurat a informației privind starea de insolvență este o informație esențială în evaluarea riscului și încheierea contractului de asigurare deoarece un asigurat în stare de insolvență prezintă un risc substanțial mai mare în privința producerii riscului; intrarea în insolvență și lipsa fondurilor privind achitarea ratelor restante, după cum s-a și întâmplat în fapt, a generat acest risc majorat de producere a unui eveniment asigurat.

Instanța de apel nu a analizat chestiunea nulității contractului de asigurare prin raportare la prevederile Codului Civil.

Astfel, în situația în care la momentul încheierii contractului asiguratul i-ar fi adus la cunoștință starea de insolvență a societății, prima de asigurare ar fi fost în cuantum de 6.460.5 lei, în loc de 4.307 lei, cum este menționată în polița în litigiu.

De altfel, este evident că instanța de apel nu ține cont de faptul că despăgubirea se impunea a fi ajustată/diminuată obligatoriu conform raportului dintre prima menționată în polița 4.307 lei și cea pe care ar fi trebuit să o stabilească pentru situația în care asiguratul ar fi declarat la încheierea poliței că se află în procedura insolvenței.

Sub un ultim aspect, mai arată recurenta, instanța de apel nu a analizat dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 2539 din noul C. civ. pentru a se reține că la data formulării cererii de chemare în judecată care face obiectul prezentei cauze, termenul de prescripție nu era împlinit.

Intimata-reclamantă A Bank SA a depus, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din camera de consiliu de 5 martie 2024, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, cu mențiunea că acestea pot depune puncte de vedere la raportul întocmit în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raportul întocmit.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A Bank SA prin întâmpinare, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.: „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat”.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., „mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității”, iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, „sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu alte cuvinte, prin exercitarea recursului se urmărește realizarea controlului de legalitate al hotărârii recurate, astfel că, spre deosebire de calea ordinară de atac, care este devolutivă, în recurs părțile sunt obligate a-și conforma conduita procesuală dispozițiilor imperative anterior invocate.

În acest sens sunt și prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora: „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Se constată că recurenta-pârâtă a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct.1-8 ale textului de lege anterior menționat.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., prin cererea de recurs, criticându-se decizia atacată din perspectiva greșitei aplicări a legii raportat la probele administrate, la situația de fapt, la conduita contractuală a părților și evaluarea comportamentului acestora.

Chestiunile referitoare la consimțământ, la dolul determinant, reținut de instanță în ceea ce privește încheierea contractului de asigurare, la necomunicarea de către asigurat a informației privind starea de insolvență, precum și cele vizând reaua-credință, pe care le aduce în discuție recurenta, reprezintă aspecte de fapt, care aparțin în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Prin argumentele expuse, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Totodată, recursul nu se poate limita la o redare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

Prin urmare, faptul că se fac trimiteri la anumite dispoziții legale (ex: art. 953 și art. 960 C. civ., art. 2539 din noul C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

De altfel, sub pretextul încălcării normelor de drept material, recurenții critică evaluarea probelor în apel și modul de soluționare a litigiului în raport cu situația de fapt, exprimându-și nemulțumirea cu privire la soluția pronunțată în calea de atac devolutivă, iar nu cu privire la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale indicate.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recursul declarat de pârâta B S.A. împotriva deciziei civile nr. 835 A din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Anulează recursul declarat de pârâta B S.A. împotriva deciziei civile nr. 835 A din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a VI-a Civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.