ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1834/2020

Ședința publică din data de 6 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. și C. a solicitat să se constate caracterul abuziv al art. 4.3, 4.4, 5.1 lit. c); 5.2; 8.1; 8.4; 8.6; 8.15 și 8.16 din contractul de facilitate de credit și garanție nr. 106653/30.06.2008 și anularea acestora; restituirea sumelor încasate de pârâte în temeiul clauzelor abuzive incriminate și a dobânzilor legale cuvenite la acestea, calculate de la momentul perceperii sumelor și până la plata integrală a sumei datorate; să se constate caracterul abuziv al tezei I a art. 6.1 și să se dispună adaptarea contractului de credit în vederea restabilirii echității acestuia raportat la obligațiile contractuale ale fiecărei părți; să se constate, raportat la contractul de credit, că reclamanta are libertatea de a încheia o poliță de asigurare de viață cu un asigurator ales de aceasta și că reclamanta nu are obligația de a încheia și o asigurare de invaliditate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 970 C. civ. 1864, art. 4 și urm. din Legea 193/2000; art. 3, 4, 5 și urm. din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, iar în dovedirea acesteia au fost depuse la dosar în copie: contract de credit, contract de ipotecă, ofertă de credit, plan de rambursare, adrese, răspuns ANPC, practică judiciară.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 392 din 09 februarie 2017, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele B. IFN S.A. și C. prin mandatar B. IFN S.A., a constatat caracterul abuziv și nulitatea următoarelor clauze din contract: art. 4.3, art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 5.2, art. 8.1, art. 8.4, art. 8.6, art. 8.15, art. 8.16; a obligat pârâtele să restituie reclamantei sumele încasate în baza clauzelor nule; să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumelor pe care trebuie să le restituie, de la momentul perceperii acestora și până la restituirea lor integrală; a respins, ca neîntemeiate, celelalte petite ale cererii și a obligat pârâtele să achite reclamantei suma de 2.000 RON,cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 226/2018 din 01 februarie 2018, a admis apelurile formulate de apelantele pârâte B. IFN S.A., C. și de apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 392/09.02.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă; a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.3, doar în ceea ce privește sintagma "creditorul va avea dreptul, fără a fi însă obligat în niciun fel"; a respins capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 4.4, art. 5.1 lit. c), art. 8.1, art. 8.6 și art. 8.15, precum și cererea subsidiară de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze și dobânda legală aferentă, ca neîntemeiate; a constatat că reclamanta are dreptul de a încheia polița de asigurare de viață (dacă e cazul) cu orice asigurător și nu are obligația de a încheia și o asigurare de invaliditate; a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate și a compensat cheltuielile de judecată, constând în taxa de timbru aferentă pretențiilor admise pentru apelantele pârâte și onorariul avocațial redus pentru apelanta reclamantă.

Împotriva deciziei nr. 226/2018 din 01 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea, în parte, a deciziei recurate, numai în ce privește soluția de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv și a nulității absolute a art. 4.3, 4.4, 5.1 lit. c), 8.1, 8.6, 8.15 și teza I a art. 6.1 din Contractul de credit nr. x/30.06.2008, a cererii de adaptare a contractului și a cererii de restituire a sumelor încasate în baza acestor clauze împreună cu dobânda legală aferentă, cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată Curții de Apel București.

În motivarea recursului, recurenta -reclamantă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contract, precum și al art. 4.3, 4.4, 8.1, 8.6, 8.15 și teza I a art. 6.1 din contractul de credit nr. x/30.06.2008 și adaptarea contractului de credit în vederea restabilirii echității acestuia.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 5.1 lit. c) din contract, recurenta arată că, deși instanța de apel a reținut că dispozițiile acestei clauze nu au fost negociate și pot fi supuse controlului legalității de către instanță, ulterior a reținut, în mod greșit, că această clauză este clară și inteligibilă și nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, recurenta susține că această clauză este neclară și neinteligibilă, întrucât nu se precizează pentru ce servicii se solicită comisionul de 0,15% și la ce se raportează acesta.

Mai departe, recurenta face referire la deciziile nr. 1393/2013 și nr. 310/2016 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în care s-a reținut caracterul neclar al acestei clauze.

Totodată, recurenta apreciază că acesta este un comision de risc redenumit, ce nu își găsește nicio justificare atât timp cât debitorul a încheiat un contract de ipotecă în vederea garantării creditului primit.

Mai susține recurenta, contrar reținerilor instanței de apel, că, în speță, este respectată și cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților pentru a se putea constata caracterul abuziv al comisionului de administrare. Arată că împrejurarea că acest comision se raportează, similar dobânzii, la soldul creditului, dovedește faptul că acest comision nu se percepe pentru activități de administrare, fiind, în realitate, o dobândă mascată.

Cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului prin raportare la caracterul abuziv al art. 4.3, 4.4, 8.1, 8.6 și 8.15 din Contractul de credit, recurenta susține că acestea sunt clauze abuzive, ce nu au fost negociate cu consumatorul, nu sunt clare și inteligibile și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În ce privește clauza prevăzută în art. 4.3 din contract, arată că instanța de apel a reținut în mod corect că această clauză nu face parte din obiectul principal al contractului și nu a fost negociată, sens în care aceasta poate fi analizată din perspectiva îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 193/2000 și Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului, dar a reținut, în mod greșit, că restul articolului este clar și inteligibil și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților.

Caracterul abuziv al articolului este evidențiat de conținutul următoarei teze, arată recurenta:

"în cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral creditul, dobânda și orice alte sume datorate, creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă". Astfel, arată recurenta, deși în mod aparent reclamanta se poate opune modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă, în fapt, prin textul citat anterior, pârâtele au pus reclamanta în imposibilitatea de a se opune noii dobânzi stabilite de acestea, situație ce încalcă în mod indirect principiul echității, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, coroborat cu faptul că această clauză nu este clară și inteligibilă și nu a fost negociată de părți, astfel că se impune constatarea caracterului abuziv al acesteia prin raportare la Legea nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului, contrar celor reținute de curtea de apel.

Referitor la art. 8.1 și art. 8.6 din contract, întrucât aceste articole nu au fost negociate și au fost impuse reclamantei în completarea art. 4.3 și a art. 5.2, reglementându-se astfel prin contract că banca stabilește unilateral rata dobânzii, ratele de credit și pe cale de consecință modifică unilateral graficul de rambursare, recurenta arată că au caracterul abuziv.

În ceea ce privește caracterul abuziv al art. 4.4 din contract, arată că, în speță, nu se impune reglementarea unei dobânzi penalizatoare majorate în cazul în care se întârzie plata creditului, având în vedere că banca percepe deja o dobândă la un sold mai mare decât cel din graficul de plată, situație ce implică perceperea de către bancă a unor sume suplimentare față de cele prevăzute la scadență.

Mai arată că majorarea împrumutului cu 10% p.a. este abuzivă cu atât mai mult cu cât prezentul articol menționează că prin dobânda astfel percepută se poate depăși cuantumul creditului acordat.

În ce privește reținerile instanței de apel referitor la faptul că, în speță, nu este îndeplinită cerința existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe, arată recurenta că acestea nu pot fi primite, în condițiile în care banca majorează dobânda percepută aferentă creditului contractat cu 10% p.a., deși reclamanta s-a obligat deja la plata unei dobânzi.

De asemenea, recurenta apreciază că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale la care a făcut trimitere atunci când a susținut că raportul juridic dedus judecății este unul comercial iar nu civil și a aplicat, totodată, eronat, dispozițiile legale dintre profesioniști.

Referitor la caracterul abuziv al art. 8.15 din contract, arată recurenta că, în cadrul acestui articol se prevede că neîndeplinirea obligațiilor contractuale ale împrumutatului față de creditor, la termenele și în condițiile contractului de credit, constituie caz de culpă, iar la apariția unui caz de culpă, creditorul va declara toate obligațiile scadente și exigibile, trecând la executarea silită.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta arată că, în cadrul acestui articol, nu se prevede clar nerespectarea căror obligații contractuale dau dreptul băncii să declare creditul exigibil anticipat, astfel că nu este respectată cerința caracterului clar a articolului iar, sub un alt aspect, o astfel de reglementare contractuală creează posibilitatea ca banca să comită abuzuri, aceasta putând declara exigibil anticipat întregul credit pentru cea mai mică culpă din partea împrumutatului.

În continuare, recurenta arată că reținerile instanței de apel, în sensul că nerespectarea unei obligații ce nu este esențială ar justifica declararea scadenței anticipate a creditului, nu pot fi primite, în condițiile în care pentru cea mai mică nerespectare a obligațiilor contractuale banca poate să ia o măsură vădit disproporționată, în sensul declarării exigibilității anticipate a creditului.

Recurenta arată că și clauza 6.1. trebuie să îndeplinească cerințele impuse de Legea nr. 193/2000 și ale Directivei 93/13/CEE a Consiliului, sens în care precizează că nu a fost negociată, nu este clară și inteligibilă, întrucât, față de calitatea băncii de profesionist și a reclamantei de consumator, se impunea explicarea de către bancă, la momentul contractării creditului, a efectelor pe care le poate avea o astfel de clauză, respectiv că împrumutatul își asumă niște riscuri cu privire la modificarea cursului valutar în urma căruia suma datorată inițial poate să crească în mod considerabil în timpul desfășurării contractului.

În ceea ce privește susținerile instanței de apel precum că această clauză este exceptată de la controlul caracterului abuziv întrucât aceasta ar fi prevăzută în temeiul altor acte normative - respectiv în temeiul principiului nominalismului monetar consacrat de C. civ., recurenta apreciază că această teză este greșită, deoarece susține că o astfel de clauză poate face obiectul controlului instanței, în măsura în care clauza face parte dintr-un contract încheiat între un profesionist cu un consumator iar clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, situație întâlnită în cauză. Menționează că această idee este reținută și de ÎCCJ în decizia nr. 3864/04.12.2014.

Totodată, recurenta arată că este incidentă și teoria impreviziunii, ca urmare a intervenirii unui eveniment neprevăzut ce a creat un dezechilibru semnificativ între obligațiile părților contractante, în speță fiind incidente dispozițiile art. 970 C. civ. de la 1864. Având în vedere că obligațiile împrumutatului au devenit excesiv de oneroase ca urmare a creșterii cursului valutar, raportat și la dispozițiile C. civ. privind echitatea între obligațiile părților și caracterul abuziv al clauzei art. 6.1, recurenta apreciază că instanța are dreptul și posibilitatea de a readapta contractul în vederea restabilirii echilibrului între prestațiile părților, avut în vedere de acestea la momentul contractării.

Arată recurenta că dezechilibrul a apărut în decursul timpului, după momentul contractării creditului, din cauza creșterii cursului valutar euro-leu, situație față de care obligațiile reclamantei au crescut cu aproximativ 24% în timp ce obligațiile băncii au rămas aceleași. Față de acest aspect, arată că a solicitat ajustarea prestațiilor reclamantei la momentul încheierii convenției, moment la care obligațiile și drepturile părților erau echilibrate, sens în care consideră că instanța de apel a respins în mod neîntemeiat acest petit.

Pentru motivele de mai sus, a solicitat admiterea recursului cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea de recurs a fost comunicată către intimatele-pârâte B. IFN S.A. și C..

În termen de 30 de zile de la data comunicării cererii de recurs intimatele-pârâte B. IFN S.A. și C., prin întâmpinarea depusă la dosar, au invocat inadmisibilitatea recursului, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției inadmisibilității și a apărărilor invocate de intimatele-pârâte.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 octombrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 21 mai 2019, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

La 28.07.2020, recurenta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor relative la modalitatea de determinare a dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit, declararea scadenței anticipate a creditului, aplicarea dobânzii penalizatoare și rambursarea ratelor în moneda creditului, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Cu titlu preliminar, în ce privește clauza 4.3. din contractul de credit, instanța supremă reține că sintagma "creditorul va avea dreptul, fără însă a fi obligat în niciun fel" a fost constatată ca fiind abuzivă, în primă instanță, soluție menținută în apel, astfel încât, pentru analiza din recurs se va avea în vedere conținutul clauzei exceptând partea considerată abuzivă.

Sub un prim aspect, se impune a arăta că toate actele normative din domeniul protecției consumatorului, chiar și cele anterioare momentului în care România a devenit membru al Uniunii Europene, au fost adoptate pentru implementarea și, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive. Astfel, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziții se solicită a fi aplicate pe calea prezentului recurs, este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligației de transpunere integrală a aquis-ului comunitar în legislația românească până la momentul aderării. În consecință, interpretarea prevederilor acestei legi se impune a fi realizată prin filtrul Directivei 93/13/CEE și al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) în materie.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate", iar potrivit art. 4 alin. (1) din aceeași lege, "o clauză contractuală care nu a fost negociată cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

În acest context, instanța supremă reține că o parte a criticilor recurentei privesc încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit perfectat de părți, care reglementează modalitatea de determinare a dobânzii pe parcursul derulării contractului de credit (art. 4.3), declararea scadenței anticipate și modificarea graficelor de rambursare (art. 8.15, art. 8.1 și art. 8.6) și dobânda penalizatoare (art. 4.4).

Această cerință de transparență, potrivit jurisprudenței CJUE, impune nu numai ca o clauză contractuală să fie inteligibilă pentru consumator pe plan gramatical, ci și ca acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care decurg pentru el din respectiva clauză (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C/348/14).

Însă, pe baza unei analize pertinente a conținutului concret al clauzelor în discuție, instanța de apel a statuat că dispozițiile contractuale vizate îi permit recurentei consumatoare să evalueze consecințele economice care decurgeau din acestea. Astfel, a reținut că aceste clauze sunt clare, fără echivoc, pentru înțelegerea lor nefiind necesare cunoștințe de specialitate.

Contrar opiniei recurentei, instanța supremă reține că, pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, nu este suficient ca aceasta să nu fie negociată, ci art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE, impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor stipulate. Or, o atare analiză a clauzelor în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, a fost în mod real și efectiv realizată de către instanța de apel, constatându-se că nu sunt îndeplinite cerințele privind existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Totodată, raportat la data încheierii contractului, 30.06.2008, contrar opiniei recurentei, instanța supremă reține, în acord cu opinia instanței de apel, că natura juridică a litigiului este una comercială, potrivit art. 3 Codul comercial, raportat la Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 aprobată prin Legea nr. 227/2007, respectiv art. 56 Codul comercial, contractul de credit fiind încheiat între bancă, în calitate de comerciant, cu un necomerciant, astfel încât litigiul urmează să fie supus legii comerciale.

Referitor la soluția dată capătului de cerere în constatare caracter abuziv al clauzei de restituire a împrumutului în moneda în care a fost acordat (Euro), recurenta a invocat greșita aplicare a normelor de drept material prevăzute în Legea nr. 193/2000 și a Directivei 93/13/CEE, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența CJUE (Cauza Arpad Kasler împotriva OTP, C-26/13).

Această critică de nelegalitate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92-11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertries, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și normele supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva Băncii Transilvania, C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza prevăzută de art. 6.1 din contractul de facilitate de credit și de garanție nr. 106653 din 30 iunie 2008 reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864 și că, prin urmare această clauză ce transpune în plan contractual o normă legală supletivă, este exclusă de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

În ce privește motivul de recurs referitor la greșita aplicare a normelor de drept material ce instituie impreviziunea contractuală, subscris de parte prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că este nefondat.

În primul rând, recurenta-reclamantă nu a formulat critici propriu-zise împotriva raționamentului logico juridic pe baza căruia instanța de apel a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a se putea dispune adaptarea contractului. Astfel, instanța de prim control judiciar a apreciat că în executarea contractului de credit perfectat de părți nu a intervenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și că, dimpotrivă, creșterea cursului de schimb Leu/Euro este un risc inerent, asumat în mod voluntar de reclamantul-consumator.

Pe lângă faptul că analiza îndeplinirii condițiilor impreviziunii presupune o evaluare a unor împrejurări de fapt, pe baza cărora să se stabilească existența condiției riscului supra-adăugat, și că o reevaluare a acestor temeiuri de fapt nu este compatibilă cu etapa recursului, în cadrul căreia se verifică doar aspecte de nelegalitate, instanța supremă constată și inexistența oricăror critici concrete în recursul de față. Astfel, evocarea dispozițiilor art. 970 din C. civ. de la 1864 nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât nu se arată, în concret, modalitatea în care instanța de prim control judiciar a nesocotit această dispoziție legală și nu se precizează eventualele greșeli săvârșite de instanța de apel în legătură cu dispozițiile legale menționate, instanța de recurs neputându-se substitui părții, în sensul de a completa deductiv argumentația căii de atac.

Nu în ultimul rând, instanța constată că recurenta-reclamantă nu a învestit instanțele de fond, în principal, cu o acțiune vizând executarea contractului de credit și adaptarea acestuia, ci cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile legislației privind protecția consumatorului. Or, solicitându-se constatarea caracterului abuziv și nulitatea absolută a unor clauze contractuale, au fost supuse analizei împrejurări anterioare și concomitente datei încheierii contractului de credit, și nu ulterioare acestei date.

Impreviziunea presupune un contract valabil încheiat, în timp ce clauzele abuzive sunt sancționate cu nulitatea. Mai mult, impreviziunea produce efecte doar pentru viitor, nu are drept scop revenirea la prestațiile ad-quo, astfel încât pe calea unei astfel de cereri, nu se pot dispune soluții de stabilizare a cursului de schimb Euro - Ron de la momentul acordării creditului, astfel cum a solicitat recurenta-reclamantă. Altfel spus, cererea reclamantei, de înghețare a cursului de schimb Leu/Euro la valoarea de la data încheierii contractului, nu se putea întemeia, ab intio, pe instituția juridică a impreviziunii.

Cu privire la clauza prevăzută de art. 5.1 lit. c), recurenta-reclamantă invocă încălcarea, de către instanța de apel, a normelor legale care impun standarde de transparență a clauzelor contractuale din contractul de credit, câtă vreme, pe de o parte, nu sunt detaliate în contractul respectiv toate serviciile furnizate în schimbul comisionului de administrare, iar, pe de altă parte, nu se precizează prin raportare la ce se calculează comisionul de 0,15%, clauza având astfel caracter echivoc și neclar.

Se reține că, prin clauza prevăzută la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit nr. x/30.06.2008 s-a stipulat că împrumutatul va plăti un "comision de administrare lunar: 0,15% plătibil începând cu scadența a 13-a", fără a se menționa vreo explicație suplimentară privind modalitatea de calcul.

În privința criticilor invocate, Înalta Curte reține că, în cauză, instanța de apel a efectuat o analiză incompletă a caracterului abuziv al clauzei contestate, întrucât, din perspectiva caracterului clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare din convenția de credit în discuție, analiza din faza de apel a constatat că:

"așa cum rezultă din însăși denumirea sa și din sensul său uzual, comisionul de administrare este perceput pentru demersurile efectuate de bancă în vederea monitorizării utilizării/rambursării creditului și îndeplinirii oricăror alte obligații asumate în baza contractului" dar și că "valoarea comisionului de administrare, modalitatea de calcul și scadența au fost stipulate foarte clar".

Instanța supremă reține că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților".

Astfel, una dintre condițiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în analiza acestei condiții prezentând relevanță obligația profesioniștilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar și inteligibil al clauzei contestate din convenția de credit, instanța supremă reține efectul obligatoriu al interpretării realizate de CJUE în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. și alții).

În cauza menționată au fost dezlegate chestiuni similare celor din cauza dedusă judecății, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit și comisionul de administrare, CJUE statuând că:

"art. 4 alin. (2) și art. 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerința nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cel în discuție în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunțată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiție a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar și inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înțeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Se reține că instanța de prim control judiciar, în acord cu jurisprudența recentă a CJUE (Cauza C-621/17 precizată mai sus), în mod corect a statuat că Banca-intimată nu era obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul comisionului de administrare, fiind suficient ca natura acestor contraprestații să poată fi în mod rezonabil înțeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său. Prin urmare, criticile recurentei-reclamante relative la neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision sunt nefondate.

Puterea de lucru judecat este reglementată de art. 1201 C. civ. de la 1864, aplicabil față de data încheierii contractului, ca o prezumție absolută și de art. 166 C. proc. civ. de la 1865 ca excepție de fond absolută, care poate fi invocată oricând și de orice parte interesată, presupunând întrunirea triplei identități de părți, obiect și cauză. Pe cale de consecință, nu poate fi reținută, în speță, puterea de lucru judecat a deciziilor nr. 177/2015 și nr. 302/2014 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât au fost pronunțate în litigii privind alte părți decât cele din prezenta cauză.

Cu privire la pretinsa aplicare greșită de către instanța de apel a normelor legale naționale și a jurisprudenței relevante a CJUE relative la cerința de transparență a clauzei contractuale ce instituie în sarcina consumatorului plata comisionului de administrare, recurenta a invocat și prevederile art. 18 din O.G. nr. 21/1992.

În primul rând, instanța de recurs constată, în acord cu cele reținute de judecătorii din apel, că textele de lege pretins încălcate nu se referă la cerința de transparență a clauzelor contractuale scrise, ci la obligația de informare a consumatorului în faza precontractuală, a negocierii convenției. Conform acestei norme legale, consumatorii au dreptul de a fi informați, în mod complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor, inclusiv ale serviciilor financiare, oferite de operatorii economici, astfel încât să aibă posibilitatea de a face o alegere rațională între produsele și serviciile oferite, în conformitate cu intesele lor economice și de altă natură și să fie în măsură să le utilizeze, potrivit destinației acestora, în deplină siguranță și securitate.

În al doilea rând, publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o asemenea analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 3 din Directiva 93/13/CEE. Or, o atare analiză a clauzei în litigiu, în sensul respectării cerinței de bună-credință și de echilibru, nu a fost în mod complet efectuată, așa cum vom arăta mai jos.

Instanța supremă constată că, în cauză, contractul de credit, în legătură cu clauza privind comisionul de administrare credit în cuantum de 0,15%, nu precizează la ce se raportează acest procent și nici modalitatea de calcul.

Se observă că examenul instanței de apel cu privire la caracterul clar și inteligibil al clauzei privind comisionul de administrare s-a limitat la existența, în conținutul clauzei reclamate pentru nelegalitate, a procentului comisionului și a periodicității acestuia, fiind considerat că este suficientă existența unui grafic de rambursare care să stabilească suma lunară percepută reclamantei, cu titlu de comision de administrare.

Din aplicarea în speță a clarificărilor aduse de decizia preliminară pronunțată în cauza C-621/17 a CJUE, rezultă că, în mod nelegal a reținut instanța inexistența unui dezechilibru semnificativ între drepurile și obligațiile părților, întrucât analiza referitoare la clauza din art. 5.1. lit. c) din contractul de credit a avut un caracter incomplet, prin raportare la elemente de fapt insuficient lămurite.

Instanța de apel nu a raportat analiza sa tuturor elementelor specifice necesare, potrivit deciziei preliminare, pentru stabilirea caracterului clar și inteligibil al clauzei care prevede comisionul de administrare și nu a realizat, în funcție de rezultatul unui asemenea examen, o verificare corelativă a producerii, în detrimentul recurentei-reclamante, a unui posibil dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în contradicție cu cerința bunei-credințe.

Contractul de credit semnat de părți nu cuprinde, în legătura cu clauza privind comisionul de administrare credit, nici precizări din care să poată fi verificată o eventuală suprapunere între diferite costuri contractuale și comisionul de administrare sau între serviciile pe care acesta din urmă le presupune și alte servicii prestate de pârâtă în baza contractului.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a procedat greșit atunci când, în aprecierea sa asupra posibilității consumatorului de a înțelege consecințele juridice și economice pe care le implică perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,15% a considerat a fi clară și inteligibilă această clauză, care precizează doar procentul și denumirea costului fără a indica metoda de calcul, respectiv baza la care se raportează acest procent.

În consecință, în speță s-a reținut în mod nelegal inaplicabilitatea prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu caracterul incomplet al analizei efectuate de instanța de apel.

Pentru aceste considerente, sub aspectul analizat, se constată întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la caracterul abuziv al clauzei 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu consecința admiterii recursului și casării deciziei atacate, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată.

În rejudecare, instanța de apel urmează a ține seama de interpretarea dată de Curtea de Justiție a Curții Europene, prin decizia preliminară în Cauza 621/17, asupra criteriilor pe care instanțele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de administrare credit.

În temeiul art. 501 din C. proc. civ., la rejudecarea cauzei vor fi avute în vedere îndrumările date prin decizia de recurs cu privire la motivul de casare constatat a fi întemeiat.

Totodată, instanța de apel se va pronunța și asupra cheltuielilor de judecată solicitate în recurs, care vor fi avute în vedere în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei, prin stabilirea la finalul procesului, a părții care a pierdut procesul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 226/2018 din 1 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2020.