ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1263/2020

Ședința publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, la data de 28 mai 2013, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtelor S.C. C. S.A. București și S.C. D. S.A. București la plata unor daune morale, daunelor materiale în valoare de 1.090.117,81 RON (contravaloarea sumei de 249.883,74 euro), ca urmare a încălcării de către pârâte a obligațiilor legale de coerență, informare și cooperare în executarea unor contracte de credit bancar însoțite de polițe de asigurare pentru riscul de deces al împrumutatei, autoarea reclamanților.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 și urm., art. 148 și urm. C. proc. civ., raportat la O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 269/2004, art. 969, 970, 977, 981, 982, 985 prin raportare la art. 998 și 999 C. civ.

La termenul din 27.09.2013, instanța a pus în vedere reclamanților să precizeze temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, având în vedere împrejurarea că reclamanții au indicat drept temei al răspunderii atât răspunderea civilă contractuală, cât și răspunderea civilă delictuală.

La termenul din 25.10.2013, reclamanții au precizat că în raport cu banca au invocat răspunderea civilă contractuală, iar în ceea ce privește asigurătorul, în funcție de poziția acestuia au invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală dacă există contractul de asigurare, și, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală. Mai arată că în răspunsul la întâmpinare au menționat faptul că nu înțeleg să formuleze un mixt în ceea ce privește răspunderea civilă contractuală și cea delictuală, arătând că ilicitul civil reclamat în raport de ambele pârâte, justifică menținerea temeiului, respectiv de principal și subsidiar.

Prin sentința civilă nr. 7086 din 9 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, au fost respinse excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâta S.C. D. S.A. ca neîntemeiate.

S-a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. și S.C. C. S.A. E. S.A., ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluții, instanța de fond a reținut în esență următoarele:

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta S.C. D. S.A. s-a avut în vedere că reclamanții au justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâtei S.C. D. S.A. în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, motivele de fapt și de drept ale acțiunii formulate în contradictoriu cu acesta.

Referitor la excepția prescripției, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât termenul de prescripție aplicabil este cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar momentul cert la care reclamanții au avut reprezentarea caracterului prejudiciabil al faptelor pârâtelor a fost cel al depunerii întâmpinărilor în cadrul dosarului nr. x/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, față de care termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit.

Pe fondul cauzei, referitor la prejudiciul nepatrimonial s-a reținut de către instanța de fond că reclamanții nu au precizat în concret care sunt valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor.

Referitor la pagubele materiale, s-a reținut că sunt neîntemeiate pretențiile reclamanților în măsura în care, așa cum în mod corect a susținut și pârâta C. S.A. E. S.A., încheierea asigurărilor de viață a fost privită de părțile contractelor de credit drept o garanție în favoarea băncii, banca având un drept de opțiune în ceea ce privește valorificarea acestor garanții în contul sumelor împrumutate.

Pe de altă parte, instanța de fond a luat act de faptul că reclamanții au acceptat moștenirea de pe urma defunctei F., din pasivul succesoral făcând parte suma de 90.149,69 Euro. Totodată, reclamanții și-au manifestat voința în mod liber și neviciat în sensul refinanțării cu privire la facilitățile acordate în temeiul contractului de credit nr. x/12.10.2007 și nr. x/05.06.2008, în acest sens perfectându-se contractul de credit nr. x/13.02.2013.

În raport cu aceste aspecte, în opinia tribunalului reclamanții nu puteau invoca producerea unui prejudiciu, raportat la valoarea refinanțată sau la valoarea soldurilor restante aferente celor 4 contracte de credit.

Tribunalul a reținut, totodată, că existența unor raporturi de asigurare perfectate cu D. S.A. a fost demonstrată numai în legătură cu contractele de credit nr. x/26.10.2007 în valoare de 46.000 Euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12.10.2007 și nr. x/12.10.2007 în valoare de 96.000 Euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12.10.2007.

În legătură cu creditul contractat prin convenția nr. x/25.10.2007 în valoare de 10.000 Euro, banca a susținut că acesta "a fost asigurat pentru daună de viață la societatea de asigurare G.", aspect confirmat prin adresa din data de 28.10.2009 emisă de G..

Prin această adresă societatea de asigurare a comunicat băncii că nu poate soluționa favorabil cererea de indemnizare în raport de prevederile art. 8.2 din Condițiile de asigurare de grup pentru asigurarea de viață.

În ceea ce privește creditul în valoare de 125.000 Euro acordat în temeiul contractului nr. x din data de 05.06.2008, nu s-a făcut dovada încheierii unei polițe de asigurare de viață de către reclamanți.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1252 din 17 decembrie 2014, a respins ca nefondate atât apelul declarat de apelanții-reclamanți A. și B., cât și apelul incident formulat de apelanta -pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinței civile nr. 7086 din 09 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. și B. au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Prin decizia nr. 1855/8.11.2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II -a civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1252 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Înalta Curte a subliniat că instanțele de fond au stabilit și nu s-a combătut prin motivele de recurs că fac obiectul cercetării răspunderii pârâtelor sub auspiciile reclamate prin acțiune numai contractele de credit nr. x/26.10.2007 și nr. x/12.10.2007, deoarece, aferent contractului nr. x/25.10.2007 s-a încheiat o poliță de asigurare cu o altă societate, G. S.A., iar pentru contractul nr. x/05.06.2008 nu a fost încheiată o poliță de asigurare.

La data de 12.10.2007, respectiv la 26.10.2007 s-au emis și predat împrumutatei certificatele pentru persoana asigurată, ca anexe la polița de asigurare de grup pentru credite ipotecare/imobiliare nr. x, aferentă creditelor de 96.000 euro și de 46.000 euro, polițe valabile începând cu data acordării creditului. În cuprinsul acelorași certificate s-a menționat că în garantarea creditului acordat, debitorul împrumutat va avea calitatea de asigurat în baza poliței de asigurare de viață de grup, încheiată cu D. S.A., de către banca creditoare.

Înalta Curte a apreciat fondate criticile formulate în cadrul motivelor de recurs referitoare la necesitatea lămuririi situației de fapt privind derularea raporturilor dintre părți, necesitatea analizei condițiilor răspunderii pentru daune, calificarea exactă a sensului dat de părți în contractele de credit cesiunii polițelor.

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, respinge ca nefondat atât apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7086 din 09.12.2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, cât și apelul incident declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiași sentințe. A obligat apelanții-reclamanți la plata sumei de 3019,57 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. BANK S.A.

În urma reevaluării materialului probator administrat în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Contractele de credit nr. x/26.10.2007 și nr. x/12.10.2007 nu au fost incluse în asigurarea de grup credit pe care o are încheiată C. S.A. E. S.A. la D. S.A. pentru clienții care beneficiază de un credit la această bancă. D. S.A. nu a încasat prime de asigurare pentru cele două credite și nu a purtat corespondență cu doamna F.. C. S.A. E. S.A. era plătitor al primelor de asigurare în contractele de grup credit, iar D. nu încasa banii direct de la asigurații acestor polițe.

Curtea a apreciat că în mod temeinic și legal prima instanță a reținut că reclamanții, pe de o parte, nu au precizat în concret care sunt valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor, iar pe de altă parte nu au administrat nici un fel de probe în dovedirea unor astfel de daune.

De asemenea, s-a considerat că, în mod temeinic și legal, prima instanță a reținut că neîntemeiat este și capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale, în considerarea următoarelor aspecte:

- încheierea asigurărilor de viață a avut scopul de a constitui o garanție în favoarea băncii, aceasta din urmă având drept de opțiune în ceea ce privește valorificarea acestor garanții în contul sumelor împrumutate. În calitate de beneficiar al asigurărilor de viață, drepturile rezultând din raportul de asigurare puteau fi valorificate exclusiv de către Banca, obligația de restituire a sumelor împrumutate subzistând independent de producerea cazului asigurat;

- reclamanții au acceptat moștenirea de pe urma defunctei F., din pasivul succesoral făcând parte și sumele de 90.149,69 Euro reprezentând soldul total în luna iunie 2010 al creditului contractat de defunctă de la C. S.A. E. S.A. conform contractului de credit nr. x/12.10.2007 și respectiv 42.324,56 Euro reprezentând soldul total în luna iunie 2010 al creditului contractat de defunctă de la C. S.A. E. S.A. conform contractului de credit nr. x/26.10.2007;

- în vederea refinanțării cu privire la facilitățile acordate în temeiul contractului de credit nr. x/12.10.2007 și nr. x/05.06.2008, succesorii doamnei F. au încheiat cu banca contractul de credit nr. x/13.02.2013 în valoare de 249.883,74 euro pentru o perioadă de 25 de ani.

Așadar, față de toate aceste aspecte, Curtea nu a putut reține producerea unui prejudiciu material în patrimoniul reclamanților prin raportare la valoarea refinanțată sau la valoarea soldurilor restante aferente celor 2 contracte de credit.

La data de 3 august 2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În cadrul primei critici recurenții au arătat că instanța de apel nu a cercetat în mod real starea de fapt și nu a procedat la administrarea probatoriului necesar pentru îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, după cum i-a fost indicat de către Înalta Curte prin decizia de casare. În susținerea acestei critici au fost aduse următoarele argumente:

S-a susținut că obiectul cercetării instanței de apel îl reprezenta conduita celor două intimate, pe fondul existenței polițelor de asigurare pentru cele două contracte de credit, iar această concluzie este enunțată clar în considerentele deciziei de casare, unde Înalta Curte a trasat în concret obligațiile ce revin instanței de apel în a evalua pozițiile procesuale expuse de părți în apelul după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Sub aspect probator, instanța a pus în vedere celor două intimate-pârâte să depună înscrisuri și precizări prin care să răspundă liniilor directoare trasate de către Înalta Curte prin decizia de casare, iar la solicitarea recurenților, a fost încuviințată propunerea de probe.

Din această perspectivă s-a învederat că nicio pârâtă nu a depus documente suplimentare în susținerea apărărilor formulate, ci s-au limitat la a preciza anumite puncte de vedere față de cele indicate de instanța de apel.

Prin urmare, s-a subliniat că niciuna dintre condițiile evidențiate de către Înalta Curte prin decizia de casare nu a fost verificată în cauză, iar considerentele deciziei din apel se referă doar la analiza prejudiciului și a caracterului dovedit al daunelor morale sau materiale, cu toate că instanța de apel a pus în vedere ambelor intimate să depună documente suplimentare, însă probatoriul nu a fost completat.

Recurenții-reclamanți au criticat decizia atacată și cu privire la modul în care instanța de apel a realizat interpretarea dispozițiilor legale privind proba daunelor morale.

Astfel, din această perspectivă, s-a susținut că, în mod incorect, instanța de apel a interpretat că daunele morale nu sunt dovedite în cauză, suferința recurenților fiind de natură să atragă justețea acordării acestor daune ca urmare a faptelor ilicite ale celor doua intimate. Consecințele nefaste ale neutilizării asigurărilor de viață pentru acoperirea creditelor restante au cauzat recurenților numeroase suferințe, de vreme ce aceștia au fost nevoiți ca, pe lângă suferința pricinuită de decesul unei rude apropiate, să compenseze sumele restante printr-un nou credit, cu o valoare exorbitantă.

Așadar, în temeiul faptelor ilicite referitoare la modul în care banca și asigurătorul au tratat situația consumatoarei care a încheiat contractele de credit și care avea reprezentarea legitimă a contractării polițelor de asigurare, rezultă, în accepțiunea recurenților, și producerea prejudiciului către persoana împrumutată, în cazul încălcării obligațiilor de informare, cooperare și coerență. Aceste încălcări s-au repercutat asupra rudelor sale, care au fost nevoite să suporte, pe lângă decesul intempestiv și circumstanța neașteptată a achitării unor credite pe care nu le-au contractat și despre care aveau reprezentarea că sunt acoperite de asigurarea de viață.

O altă critică invocată de recurenți vizează nelegalitatea deciziei cu privire la modul în care instanța de apel a realizat interpretarea dispozițiilor legale privind proba daunelor materiale. S-a învederat că instanța de apel a înlăturat complet argumentele recurenților cu privire la necesitatea reparării prejudiciului material cauzat prin faptele ilicite ale intimatelor, considerând că aceștia nu dovedesc survenirea acestor daune materiale, de vreme ce au acceptat succesiunea și, oricum, banca ar fi avut un drept de opțiune pe care putea să și-l exercite cu privire la îndestularea din asigurările de viață ale defunctei.

Sub acest aspect, recurenții au subliniat că la momentul acceptării succesiunii nu aveau reprezentarea faptului că asigurările de viață contractate de defuncta F. nu erau valide, dat fiind că la acel moment existau certificatele de asigurare emise de către bancă pe numele defunctei pentru cele două contracte de credit în discuție care creau aparența validității polițelor.

Reclamanții au învederat că validitatea polițelor de asigurare după data de 27.06.2008, dată la care D. pretinde că a informat contractantul (banca) cu privire la faptul că defuncta nu mai este acceptată în asigurarea de grup nu fost verificată în etapa apelului, după rejudecare.

Prejudiciul produs ca urmare a faptelor ilicite ale celor două intimate îl reprezintă lipsa de eficacitate a asigurărilor, iar contravaloarea sa a fost exprimată de reclamanți prin raportare la soldurile restante la data decesului pentru cele două contracte, respectiv la suma de 43.745,56 euro pentru contractul de credit nr. x/26.10.2007 și la suma de 92.384,76 euro pentru contractul de credit nr. x/12.10.2007.

Recurenții au mai învederat că, în speță, conduita asigurătorului de a notifica banca nu este opozabilă consumatorului.

S-a precizat sub acest aspect că mențiunile D. din întâmpinarea din apel arată că societatea de asigurări ar fi notificat C. prin e-mail la data de 27 iunie 2008 cu privire la imposibilitatea preluării în contractul de asigurare de grup a riscului aferent creditelor 1 și 2, din cauza netrimiterii chestionarelor medicale.

Reclamanții au arătat că, deși asigurătorul cunoștea faptul că împrumutata accesase încă două facilități de credit în octombrie 2007, abia prin emailul din 27 iunie 2008 se face vorbire de finalizarea deconturilor primite de la C. pentru cele două semestre ale anului 2007 și se anunță că anumiți clienți nu au fost preluați în asigurarea de grup.

Prin urmare, s-a arătat că asigurătorul nu a respectat termenele prevăzute prin condițiile generale și nu a anunțat banca referitor la faptul că nu va include persoana împrumutată în asigurarea de grup în lipsa anumitor informații pe care asigurătorul le-a considerat necesare. Cu toate acestea, informarea consumatorului cu privire la aceste aspecte nu a fost realizată, astfel încât informarea realizată de asigurător către bancă nu poate fi opozabilă împrumutatului din contractele de credit.

O altă critică formulată de recurenți vizează faptul că refinanțarea creditelor nu exclude prejudiciul recurenților.

Astfel, s-a arătat, chiar dacă recurenții au procedat la refinanțarea celor două credite, această circumstanță este ulterioară momentului la care prejudiciul material s-a produs, prin neacceptarea de către bancă și de către asigurător a asigurării de viață care, în reprezentarea defunctei și a moștenitorilor săi, fuseseră încheiate de către defunctă. Refinanțarea reprezenta doar o modalitate de a reduce prejudiciul pe care oricum recurenții trebuie să îl suporte.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanța de apel nici nu a analizat contribuția fiecărei intimate la producerea acestui prejudiciu, analiza sa limitându-se la conduita băncii. Or, de vreme ce recurenții au chemat în judecată atât banca, cât și asigurătorul, consideră recurenții că instanța de apel trebuia să analizeze conduita fiecărei părți față de succesorii defunctei.

Recurenții-reclamanți au mai susținut că existența faptelor ilicite și a vinovăției intimatelor nu au fost analizate de către instanța de apel în cadrul deciziei recurate.

În acest sens, s-a învederat că obligațiile de cooperare și de coerență în conduita profesională decurg cu necesitate din obligația de informare, care a fost încălcată atât de bancă, cât și de asigurător, aspecte nereținute de instanța de apel în aprecierea culpei acestor entități.

Decizia atacată a mai fost criticată și din perspectiva neîndeplinirii obligațiilor de informare, cooperare și coerență de către bancă.

Recurenții au susținut că, în mod eronat, instanța de apel a reținut, din administrarea întregului probatoriu, că nu există fapte ilicite constând în încălcarea obligațiilor de informare, de cooperare și de coerență în conduita intimatelor sau vinovăția cu care acestea au acționat.

Având în vedere calitatea de consumator a debitoarei, ar fi trebuit în mod legal informată în mod clar și precis de evenimentele exterioare ce determină presupusa neîncheiere a poliței de asigurare, dat fiind că înmânarea certificatelor de asigurare creează în mod rezonabil prezumția susținută chiar de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 136/1995.

Decizia recurată a fost criticată și pentru neîndeplinirea obligațiilor de informare, cooperare și coerență de către asigurător, care este reglementată de art. 24

1

alin. (2) din Legea nr. 32/2000 și de Ordinul nr. 3111/2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informațiile pe care asigurătorii și intermediarii in asigurări trebuie să le furnizeze clienților.

La data de 12 octombrie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanții A. și B. și menținerea deciziei instanței de apel, ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a respectat limitele trasate prin considerentele deciziei de casare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, administrând un probatoriu suficient pentru a răspunde la aspectele indicate în mod expres de instanța de recurs.

Astfel, s-a apreciat că, în mod corect, instanța de apel a reținut că reclamanții au învestit instanța cu o acțiune de obligare a pârâtelor, în principal, la plata daunelor morale, iar, în subsidiar, la plata daunelor materiale.

Intimata-pârâtă a mai învederat că materialul probator administrat în cauză conduce la concluzia că pârâtei D. S.A., în calitate de asigurător, nu i se poate imputa încălcarea unor obligații legale sau contractuale care să fi condus la situația de fapt din care izvorăsc pretențiile reclamanților, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce privește cele doua credite, D. S.A. nu a confirmat luarea în asigurare a acestora, arătând expres ca nu sunt îndeplinite condițiile pentru încheierea polițelor și nu a încasat prime de asigurare.

La data de 22 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În opinia intimatei-pârâte, precizările depuse în rejudecare nu conduc la o confirmare a pretențiilor recurenților, această confirmare există doar în accepțiunea reclamanților, fără a avea însă suport de facto sau de jure. Consideră pârâta că faptul ca reclamanții nu sunt mulțumiți de soluția pronunțata în cauză, nu înseamnă că instanța de apel nu a făcut o analiză completă a probatoriului și a temeiului de drept aplicabil, sens în care intimata-pârâtă a apreciat că singura soluție pe care o poate pronunța instanța de recurs este respingerea caii extraordinare de atac, ca nefondată.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. și a admis în principiu recursul declarat de A. și B., împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluției existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluționarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Pentru început se impune precizarea că recursul este o cale de atac de reformare prin care se poate realiza exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, în virtutea dispozițiilor din decizia de casare.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reține că instanța de recurs are obligația de a verifica dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Prin urmare, în măsura în care se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară a recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanța de fond, Înalta Curte nu poate realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenții-reclamanți își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea hotărârii când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Contrar susținerilor recurenților, judecata a avut loc în limitele prevăzute de art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., pornind de la constatarea instanței de casare privind existența unor legături contractuale între părți, astfel încât s-a avut în vedere, în mod corect, în analiza apelului reclamanților doar premisa răspunderii derivând din neexecutarea unei obligații contractuale și nu regimul răspunderii civile delictuale.

În cauza de față, recurenții-reclamanți au învestit instanța de fond cu o acțiune în despăgubiri morale/materiale pentru nerespectarea clauzelor contractuale din contractul de credit bancar, privind încheierea unei asigurări de viață pe numele debitoarei împrumutate (autoarea decedată a reclamanților- succesori), fiind invocat un temei al răspunderii alternativ contractual/delictual.

Printre statuările în drept ale instanței de recurs, care a admis calea de atac extraordinară a recurenților-reclamanți și a trimis pentru o nouă judecată apelul acestora, se numără și constatarea că pentru cele două contracte de credit care formează obiectul cercetării răspunderii pârâtelor-intimate și anume contractul de credit nr. x din 26 octombrie 2007, precum și contractul de credit nr. x din 12 octombrie 2007, s-au emis și predat polițe de asigurare de viață valabile, începând cu data acordării creditelor respective.

Ceea ce s-a stabilit în sarcina instanței de apel a fost lămurirea situației de fapt în legătură cu menținerea valabilității acestor polițe după data de 27 iunie 2008, când societatea de asigurare-intimata D. S.A. a informat creditoarea cocontractantă-intimata C. S.A. că persoana asigurată (autoarea recurenților-reclamanți) nu mai era acceptată în asigurarea de grup convenită, concluzia instanței de apel fiind în sensul ineficacității polițelor respective.

Astfel cum a fost formulată cererea de chemare în judecată, obligațiile a căror încălcare era invocată în vederea angajării răspunderii, respectiv obligațiile de informare, cooperare și coerență în executarea contractului nu erau, în această situație, obligații legale generale, cum se susține, ci obligații concrete izvorâte din raporturile contractuale preexistente, încheiate între subiectele răspunderii.

Răspunderea civilă delictuală alcătuiește dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.

Răspunderea civilă fiind determinată în cauză de pretinsa încălcare a obligațiilor născute din contractele de credit bancar încheiate de autoarea reclamanților-reclamanți, nu era cazul unei opțiuni a acestora din urmă între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală împotriva creditoarei care a acordat împrumuturile, neputându-se prefera acțiunea în responsabilitate delictuală și nici combina, în cadrul unei acțiuni cu temeiuri mixte, regulile aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale.

De asemenea, având în vedere și dezlegările instanței de casare, care erau în sensul existenței unei răspunderi contractuale în raport cu societatea de asigurare, nu se mai ridica problema unei răspunderi extracontractuale, pe temei delictual.

Nu s-a stabilit în sarcina instanței de apel necesitatea administrării unui anumit probatoriu, ci s-au trasat reperele analizei în cadrul judecății din nou a cauzei. Acestea au fost avute în vedere la motivarea soluției pronunțate, iar în legătură cu lipsa unor probe suplimentare după formularea punctelor de vedere și a precizărilor solicitate părților în litigiu, criticile nu sunt fondate, întrucât instanța de apel, din acest punct de vedere, avea plenitudine de apreciere, fiind suverană în a decide asupra oportunității administrării probatoriului în proces, din perspectiva utilității, a concludenței și pertinenței acestuia.

Recurenții invocă și nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modul în care instanța de apel a realizat interpretarea dispozițiilor legale privind proba daunelor morale, precum și a daunelor materiale. În susținerea acestui motiv, nu se indică normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit în soluționarea apelului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sunt redate extrase din jurisprudență privind criteriile de acordare și de cuantificare a daunelor morale, la care, de altfel, face referire și instanța de apel în cuprinsul considerentelor și sunt criticate prin recurs argumentele care au stat la baza soluției de respingere a apelului ca nefondat.

Acțiunea a avut ca obiect despăgubirea reclamanților prin acordarea daunelor morale, iar în subsidiar a daunelor materiale, fără a fi cazul unei continuări a unui demers procesual pornit de autoarea acestora, în legătură cu modul de executare a obligațiilor pârâtelor.

Instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe, în sensul că prin cererea de chemare în judecată, actul de procedură prin care se stabilesc obiectul cauzei și limitele învestirii, reclamanții nu au precizat valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor, iar despăgubirile morale solicitate erau corespunzătoare ratelor restante din contractele de credit, deci unui prejudiciu patrimonial.

Înalta Curte reține ca daunele morale rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, caracterul personal al acestora manifestându-se prin faptul că nu se transmit pe cale succesorală. Reclamanții-recurenți ar fi trebuit ca distinct și anterior determinării reparației pretinse prin plata daunelor-interese să indice, prin cererea de chemare în judecată, în ce constau particularitățile și întinderea urmărilor vătămătoare directe ale faptelor ilicite ale pârâtelor, în caz contrar lipsind una dintre premisele realizării răspunderii.

Instanța nu putea stabili, în această situație, în raport de caracterul compensatoriu al daunelor morale, criteriile de acordare a acestora.

Totodată, criticile privind dovedirea daunelor morale sau materiale nu pot fi reținute, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu se poate cenzura aprecierea dată de instanță mijloacelor de probă, în sensul devoluării fondului, neputându-se realiza în recurs o verificare a temeiniciei ori o reevaluare a situației de fapt, cum se solicită, în realitate, de către recurenți.

Astfel, argumentele privind dovedirea conduitei ilicite a pârâtelor-intimate în executarea obligațiilor contractuale, cu referire la obligațiile de informare și de cooperare față de autoarea reclamanților și față de aceștia, în calitate de succesori, care ar fi determinat lipsa de eficacitate a polițelor de asigurare, nu reprezintă altceva decât o reiterare a aspectelor de fapt invocate și la instanțele devolutive privind existența răspunderii și vizează interpretarea greșită a probelor administrate în cauză, fără a se dezvolta o argumentație juridică raportată la dispozițiile legale, în sensul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de strictă interpretare.

În legătură cu neacordarea despăgubirilor materiale, recurenții-reclamanți nu formulează critici, în sensul unei încălcări sau aplicări greșite a normelor de drept material aplicabile în ipotezele limitative ale prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, pe care și-au fundamentat, în subsidiar, pretențiile.

Contrar alegațiilor recurenților, instanța de apel nu a reținut în cauză incidența unei cauze exoneratoare de răspundere, ci inexistența condițiilor legale ale răspunderii.

Pretențiile recurenților-reclamanți au format obiectul unei acțiuni în răspundere, prin care s-a valorificat dreptul de a pretinde și de a obține de la debitoare (intimatele-pârâte) echivalentul prejudiciului suferit, urmare a faptei ilicite constând în neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligației asumate prin convenție, cu alte cuvinte o executare indirectă (prin echivalent) a obligațiilor contractuale.

Reclamanții și-au fundamentat acțiunea pe interdependența principiilor privind forța obligatorie pe care o are contractul față de părțile contractante (art. 969 din C. civ. de la 1864), pe de o parte și buna-credință în executarea acestuia (art. 970 din C. civ. de la 1864), pe de altă parte.

S-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor calculate prin raportare directă la soldurile restante la data decesului debitoarei, respectiv la suma de 43.745,56 euro pentru contractul de credit nr. x din 26 octombrie 2007 și la suma de 92.384,76 euro pentru contractul de credit nr. x din 12 octombrie 2007, ce au format obiectul contractului de credit și refinanțare nr. x din 13 februarie 2013 încheiat ulterior cu intimata-pârâtă C. S.A., în valoare de 249.883,74 euro.

Astfel, compensațiile bănești ale prejudiciului de ordin moral/material având cauza derivată din răspunderea contractuală, rezultă că reclamanților le revenea obligația de a dovedi îndeplinirea condițiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtelor, respectiv calitatea proprie de creditori contractuali care au suferit un prejudiciu prin neexecutarea în sens larg a unor obligații determinate, asumate de către debitoarele obligațiilor respective, prin încheierea contractului de credit, respectiv a poliței de asigurare.

Instanța de apel nu era obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea motivelor de nelegalitate și netemeinicie, atunci când exista un element comun determinant pentru gruparea și, totodată, respingerea lor laolaltă, instanța fiind autorizată să le trateze prin considerente comune.

Deși succintă, motivarea instanței de apel conține analiza reperelor fundamentale pentru soluționarea apelului reclamanților, în raport cu îndrumările instanței de recurs, privind analiza raporturilor juridice contractuale, a elementelor de fapt ale cauzei, în special a funcției polițelor, de asigurare a creditului, astfel cum rezultă din convențiile de credit, cu consecința inexistenței obligației de dezdăunare în sarcina pârâtelor, în raport și cu natura despăgubirilor pretinse pârâtelor.

Constatările instanței de apel în sensul că reclamanții au acceptat succesiunea și au încheiat convenția de refinanțare pentru soldurile creditelor contractate de autoarea acestora fundamentează concluzia că prejudiciul determinat de lipsa creșterii patrimoniale pe care ar fi dobândit-o, în absența elementelor respective din pasivul succesoral, nu avea legătură cauzală directă cu faptele ilicite deduse judecății, respectiv cu neexecutarea obligației de informare în legătură cu exercitarea unui drept al creditoarei și, deci, nu intra în domeniul de incidență al răspunderii civile, motivarea deciziei atacate nefiind contradictorie, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat corespunzător raporturile juridice dintre părți, pornind de la beneficiul asigurării de viață ce forma obiectul polițelor, concluzionând corect că nu erau întrunite condițiile răspunderii pârâtelor.

Instanța de apel a avut în vedere rațiunea încheierii asigurărilor, în termenii contractelor de creditare care le-au condiționat și le-au făcut posibile și anume, imposibilitatea acoperirii creditului restant, în ipoteza decesului debitorului împrumutat.

Un element important al raportului de credit este promisiunea de rambursare, care presupune riscuri și necesită angajarea unor garanții. Prin hotărârea atacată s-a reținut corect că, potrivit clauzelor din convențiile de credit, polițele de asigurare de viață cesionate în favoarea băncii, ca beneficiar al indemnizației de asigurare, constituiau una dintre garanțiile pentru riscul de nerambursare constituite de către împrumutat în favoarea băncii, pe toată perioada creditelor banca având dreptul să încheie ori să prelungească în numele și pe seama împrumutatului contractele de asigurare menționate anterior.

Astfel, aprecierea asupra acestei necesități, a prelungirii și în final a opțiunii de valorificare a posibilităților de acoperire a creditului restant, potrivit convenției părților, aparțineau creditorului din contractele de credit, cel care era și beneficiarul asigurării si care deținea originalul polițelor de asigurare.

Indemnizația de asigurare reprezenta soldul contractului de credit neachitat, înregistrat la data scadenței, subsecvent producerii evenimentului asigurat.

Ca efect al stipulației pentru altul, beneficiarul era cel care ar fi dobândit un drept direct ce trecea în patrimoniul său, în virtutea polițelor respective.

Dat fiind specificul materiei protecției consumatorului, care pune accent pe obligația de informare a consumatorului cu privire la consecințele încheierii contractului, în aplicarea principiului general stabilit de art. 970 din C. civ. de la 1864, în cauză s-a susținut că împrumutatul (consumator), care deținea și calitatea de asigurat, s-ar fi angajat în necunoștință de cauză să execute contractul de credit, însă nu ca urmare a unei executări necorespunzătoare a obligației de informare în etapa precontractuală, cu privire la o clauză potențial prejudiciantă, impusă prin contractul de adeziune, ci în etapa ulterioară, a executării contractului de credit.

Privind obligația de informare, comunicarea asiguratului cu societatea de asigurare nu se realiza direct, ci prin mijlocirea creditoarei (intermediarul asigurării) care asigura gestiunea polițelor, iar potrivit convențiilor de credit (art. 5 teza finală), împrumutatul (consumator) era de acord ca aceasta să valorifice garanțiile "fără vreo altă înștiințare sau formalitate, cu excepția celor menționate expres în contract".

Executarea indirectă a obligației pe care se întemeiază pretențiile recurenților înseamnă dreptul creditorului de a pretinde și de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului suferit, urmare a neexecutării obligației asumate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că reclamanții, succesori ai împrumutatului, au solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru nevalabilitatea polițelor de asigurare de viață, corespunzătoare ratelor restante din credit, deși acestea din urmă constituiau creanța băncii față de creditorii-reclamanți.

În temeiul art. 969 C. civ. de la 1864, potrivit convențiilor de credit (art. 6.2.3), în situația producerii cazului asigurat în contractul de asigurare de viață, doar în situația ipotetică în care indemnizația ar fi depășit valoarea celorlalte sume aferente datorate, eventuala diferență s-ar fi cuvenit moștenitorilor împrumutatului, aceștia nefiind implicați în aceste raporturi juridice decât după producerea riscului asigurat și doar în limitele menționate anterior.

Beneficiul asigurării nu putea fi, deci, o obligație contractuală a cărei neexecutare să o poată pretinde succesorii persoanei asigurate nici în ipoteza valabilității polițelor la data producerii riscului asigurat și cu atât mai puțin în situația ineficacității polițelor, precum și a încheierii unei convenții ulterioare de refinanțare, ca prejudiciu pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligației de informare, cooperare și transparență după decesul autoarei.

Cu privire la societatea de asigurare, față de raporturile juridice din contractul-cadru încheiat cu banca, privind asigurările de grup, recurenții-reclamanți erau terți, aceștia nefiind, de altfel, părți nici în contractele de asigurare. În lipsa unui drept subiectiv al creditorului contractual, nu se puteau invoca drept izvor al prejudiciului neexecutarea obligațiilor de coerență, loialitate și cooperare și nici dolul prin reticență.

În discuție era dezdăunarea reclamanților (succesori ai împrumutatului) pentru prejudiciul cauzat indirect de exercitarea unui drept al creditorului din convenția de credit, situație care nu conferă un drept de reparație decât în ipoteza exercitării abuzive, prin încălcarea principiilor exercitării sale.

Prin urmare, în această situație, abuzul presupunea existența cumulativă a elementului subiectiv - reaua-credință și a elementului obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, ipoteze nedovedite în care nu se încadrau comportamentul neglijent și culpa creditorului-beneficiar în gestionarea polițelor de asigurare de viață.

Chiar dacă doar o parte dintre contractele de credit ale debitorului asigurat au fost preluate efectiv în asigurarea de grup convenită de pârâte, instanța de apel constatând, în această privință, că în speță nu a fost cazul perceperii de către societatea de asigurare a unor costuri cu polițele de asigurare ori al unei aparente prelungiri a valabilității acestora, nu era nici cazul unei intenții frauduloase, urmând a fi înlăturate criticile recurenților.

Pentru rațiunile înfățișate, criticile recurenților nefiind fondate, niciuna dintre ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu a fost demonstrată.

Constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

Cu privire la solicitarea intimatei-pârâte C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, câtă vreme nu s-a făcut dovada în sensul art. 453 alin. (1) și art. 452 C. proc. civ., întrucât factura și documentul privind plata nu conțin mențiunile corespunzătoare privind contractul de asistență juridică menționat în cuprinsul delegației avocațiale ori numărul dosarului de recurs, Înalta Curte va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea intimatei C. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 7 iulie 2020.