ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 150/2022

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursurilor de față și luând act, cu prioritate, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la 31.03.2020, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a chemat în judecată pârâtele S.C. A., S.C. B. S.A. și S.C. C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să le oblige să-i plătească în solidar suma de 557.476,25 RON, reprezentând penalități de întârziere, actualizată la data plății.

Prin sentința nr. 885/15.09.2020, Tribunalul Prahova, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 557.476,25 RON, actualizată până la data plății efective, reprezentând penalități calculate conform clauzei 21.1. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/09.05.2003, modificat și completat prin acte adiționale ulterioare și convenția semnată la data de 27.12.2006 și a respins în rest acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, toate pârâtele au declarat apel.

Prin decizia nr. 74/02.03.2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins ca lipsit de interes apelul declarat de S.C. C. S.R.L. și a respins ca nefondate apelurile promovate de către S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. au declarat recurs, solicitând casarea ei, reținerea cauzei pentru o nouă judecată și, pe fond, respingerea acțiunii.

Prin memoriul său, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a arătat că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 978, 983, 1066, 1073 și ale art. 1.082 C. civ., precum și clauzele contractuale.

În motivare, a afirmat că în privința contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/09.05.2003, instanța de prim control judiciar a reținut o situație diferită față de cea de la data emiterii de către intimata-reclamantă a adreselor nr. x/04.12.2018 și nr. y/05.02.2019.

Astfel, a susținut că prin adresa nr. x/06.02.2013, intimata-reclamantă a confirmat îndeplinirea de către autoarele căii de atac a obligațiilor esențiale din contract, pentru care părțile agreaseră în contract termene de realizare și un regim sancționator distinct.

Din această perspectivă, a apreciat că pentru celelalte obligații contractuale care nu au avut un termen de executare, îndeplinirea lor a fost confirmată odată cu confirmarea realizării obligațiilor esențiale.

A mai afirmat că în momentul încheierii convenției de menținere în vigoare a contractului, era evident că obligațiile esențiale ale contractului erau în derulare, astfel că această convenție era importantă prin sancțiunea pe care o prevedea în art. 3 și era esențială prin raportare la obiectul contractului.

Astfel, a subliniat că o dată cu emiterea adresei de confirmare a îndeplinirii obligațiilor contractuale principale, de esența contractului nu mai rămăsese decât art. 2 din convenția încheiată în anul 2006.

De asemenea, autoarea acestei căi de atac a arătat că din anul 2013 și până în anul 2018 intimata-reclamantă nu a transmis nicio solicitare, ci abia în anul 2018, când a solicitat ridicarea gajului instituit asupra acțiunilor deținute la S.C. D. S.A., intimata a sesizat că S.C. A. și-a schimbat denumirea și a înțeles să solicite documente pentru a vedea modalitatea în care părțile au înțeles să respecte prevederile contractului.

Mai mult, contrar celor reținute de instanța de apel, dezinteresul intimatei-reclamante în ceea ce privește executarea contractului rezultă și din faptul că verificarea îndeplinirii obligațiilor asumate s-a realizat doar printr-o declarație pe proprie răspundere dată de reprezentantul legal al societății.

În continuare, autoarea căii de atac a subliniat că intimata-reclamantă a fost informată cu privire la modificările intervenite la S.C. E. S.A., dar și cu privire la acționarii acesteia.

De asemenea, a susținut că prin înregistrarea modificărilor în registrul comerțului acestea au devenit opozabile erga omnes de la data înscrierii lor, potrivit art. 50 din Legea nr. 31/1990 și art. 5 din Legea nr. 26/1990 și că momentul de la care începe să curgă termenul de 10 zile prevăzut de art. 19.6 din contract a fost stabilit în mod arbitrar de către instanța de prim control judiciar, în condițiile în care clauza era imperfectă sub acest aspect, asupra datei de la care termenul menționat începea să curgă existând trei posibilități: data inițierii procedurilor de divizare și schimbare a denumirii, data adoptării hotărârilor adunării generale a asociaților și data operării lor în registrul comerțului.

Or, în lipsa unei date certe, a apreciat că stabilirea momentului de la care termenul de 10 zile a început să curgă nu se putea efectua decât prin aplicarea principiului in dubio pro reo.

În continuare, evocând dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de prim control judiciar a interpretat greșit dispozițiile legale în ce privește sarcina probei prejudiciului, având în vedere că executarea obligațiilor esențiale din contract au fost confirmate de intimata-reclamantă prin adresa x/06.02.2013.

De aceea, a apreciat că raționamentul instanței de prim control judiciar sub acest aspect era justificat numai în măsura în care intimata-reclamantă ar fi probat că an de an s-a preocupat de modul de derulare a contractului de privatizare.

A mai afirmat că una dintre rațiunile pentru care a fost prevăzută clauza 19.6 din contract a fost de a se evita o eventuală eschivare a cumpărătorului de la îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Mai mult, a susținut că din interpretarea corectă a dispozițiilor legale, raportat la situația de fapt expusă mai sus, rezultă că daunele pretinse puteau fi datorate numai în momentul întrunirii condițiilor răspunderii civile contractuale, inclusiv cea a existenței prejudiciului.

Conchizând, a arătat că lipsa probei prejudiciului sub aspectul existenței sale contravine înseși naturii clauzei penale, cel de mijloc de evaluare anticipată a prejudiciului și că intimata-reclamantă era scutită numai de a dovedi întinderea lui.

Susținerile recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L. au fost circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe calea recursului declarat, recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a arătat că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că intimatei-reclamante nu îi revenea sarcina probei prejudiciului, în condițiile în care pentru activarea clauzei penale trebuia dovedită întrunirea cumulativă a tuturor condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale a recurentelor, inclusiv cea a existenței prejudiciului.

Astfel, a afirmat că problema calculului prejudiciului nu se putea aduce în discuție decât ulterior probării prejudiciului produs în patrimoniul titularei acțiunii și a faptei ilicite.

Evocând dispozițiile art. 969 și 1073 C. civ., aplicabile potrivit principiului "tempus regit actum", a arătat că deși prin clauza penală se determină anticipat de către părți prejudiciul pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligației, creditorul este ținut să facă proba existenței lui.

Din această perspectivă, a apreciat că instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 1066 C. civ., printr-un raționament care contravine înseși naturii clauzei penale, cea de mijloc de evaluare anticipată a prejudiciului.

Totodată, a susținut că instanța de prim control judiciar a confundat condiția existenței prejudiciului cu cea a întinderii lui.

În continuare, autoarea căii de atac a arătat că în etapa devolutivă anterioară nu s-a efectuat o analiză judicioasă a dispozițiilor O.G. nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale.

De asemenea, a susținut că la data intervenirii modificărilor statutare în cadrul S.C. A., contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/02.05.2003 nu mai era în vigoare., întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) și art. 4 alin. (1) din O.G. nr. 25/2002, pe care le-a evocat, contractul încetase încă din luna mai a anului 2008, când perioada de derulare și monitorizare a procesului de privatizare se încheiase și obligațiile asumate de părți ajunseseră la scadență, potrivit art. 12.2 și 13.1 din contract.

A mai precizat autoarea căii de atac că aceste aspecte au fost analizate formal de instanța de apel și că așa cum rezultă din prevederile actului normativ sus-indicat, rolul monitorizării postprivatizare a fost de a se asigura respectarea îndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor contractuale; or, în cauză, acestea au ajuns la termen în anul 2008, când au și fost îndeplinite.

Referitor la schimbarea denumirii și divizarea parțială a societății A. S.R.L., a susținut că ele nu au legătură cu S.C. B. S.A. și că potrivit art. 5 din Legea nr. 26/1990, au devenit opozabile erga omnes de la data înregistrării lor în registrul comerțului.

Astfel, a arătat că cerința culpei trebuia analizată pentru fiecare societate în parte, întrucât consorțiul nu a avut personalitate juridică, ci a fost format din două persoane juridice, cu patrimoniu propriu, cu structuri de conducere proprii și cu voință proprie.

Din această perspectivă, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de apel, în mod eronat, a stabilit că recurentele și-ar fi asumat în solidar obligația prevăzută de art. 19.6 din contract, în măsura în care S.C. B. S.A. nu și-a însușit monitorizarea celeilalte societăți pe durata derulării convenției.

A mai susținut că acțiunea are un caracter speculativ, întrucât prin aceasta se încearcă valorificarea unei clauze redactate defectuos și impuse chiar de titulara demersului judiciar, care a avut o poziție dominantă încă din momentul încheierii contractului.

Totodată, a precizat că nu a fost informată niciodată cu privire la modificările intervenite în cadrul S.C. A. S.R.L. și nu a avut cunoștință de ele.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că interpretarea logico-juridică și sistematică a clauzelor contractuale relevă că obligația prevăzută de art. 19.6. din contract vizează fiecare persoană parte a consorțiului, deoarece modificările prevăzute de aceasta reprezintă acte unilaterale de voință ale fiecăreia.

Astfel, recurenta-pârâtă a subliniat că nu și-a asumat niciodată răspunderea pentru recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. și că răspunderea nu era solidară, așa cum a reținut prima instanță.

De asemenea, a afirmat că în clauza 19.6 nu s-a prevăzut în mod expres data de la care termenul de 10 zile a început să curgă, astfel că, în lipsa unei date certe, instanța de apel a apreciat, în mod arbitrar, momentul de la care obligația de informare ar fi devenit exigibilă, în condițiile în care acesta nu putea fi stabilit decât portivit principiului in dubio pro reo.

Autoarea căii de atac a încadrat criticile sale în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La data de 09.11.2021 intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost reținută în etapele devolutive ale procesului, disputa de față a fost generată de încheierea între intimata-reclamantă, în calitate de vânzător și S.C. B. S.A. și S.C. A., în calitate de cumpărător, a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x/09.05.2003, modificat prin actele adiționale din 29.05.2003 și 12.09.2003 și prin convenția de menținere în vigoare a contractului din 27.12.2006, în temeiul căruia cele două societăți au cumpărat de la intimata-reclamantă, sub condiție suspensivă, 740.537 acțiuni nominative ale S.C. E. S.A.

La îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate, persoanele juridice din care este constituit cumpărătorul (autoarele căii de atac) s-au obligat în solidar, așa cum rezultă din preambulul contractului.

Instanțele de fond au luat act că prin clauza cuprinsă în art. 19.6. autoarele căii de atac s-au obligat să comunice celeilalte părți orice modificare cu privire la sediul social, denumirea, divizarea, fuziunea acestora în termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii lor, iar prin art. 21.1 din contract, denumit "clauza penală", părțile au agreat că în cazul neîndeplinirii în tot sau în parte a obligațiilor indicate în aceasta, printre care și cea de la art. 19.6., recurentele-pârâte s-au obligat să plătească intimatei-reclamante o penalitate de 20% din prețul de cumpărare, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data notificării lor. Totodată, părțile au stabilit că plata penalității nu exonerează autoarele căii de atac de executarea obligației.

Prin art. 25 din contract, s-a convenit că toate notificările și comunicările între părți vor fi realizate în scris, la adresele specificate în contract sau la o altă adresă indicată anterior de parte.

Prin rezoluția nr. 5704/26.03.2018 a Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Prahova s-a dispus înscrierea în registrul comerțului a schimbării denumirii S.C. A. în S.C. A. S.R.L., iar în baza rezoluției nr. 20629/28.11.2018, emisă de aceeași instituție, a fost înregistrată în registrul comerțului divizarea parțială a S.C. A. S.R.L., din care a rezultat S.C. C. S.R.L.

Constatând că modificările intervenite în această societate nu i-au fost comunicate în acord cu prevederile art. 19.6. din contract, intimata-reclamantă a inițiat prezentul demers judiciar împotriva recurentelor-pârâte și intimatei-pârâte în vederea achitării despăgubirii prevăzute de art. 21.1. din același contract, acțiune care a fost admisă față de recurentele-pârâte și respinsă ca neîntemeiată în raport cu intimata-pârâtă.

În apel, instanța devolutivă a menținut hotărârea primei instanțe. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că sentința tribunalului este motivată, că recurentele-pârâte nu au făcut dovada încetării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat cu intimata-reclamantă, că în cauză condițiile răspunderii civile contractuale în temeiul clauzei penale erau îndeplinite, că intimata-reclamantă nu avea obligația de a dovedi existența prejudiciului, că termenul de 10 zile prevăzute de art. 19.6. din contract se calcula începând cu data înscrierii modificărilor societății recurente în registrul comerțului și că recurentele-pârâte s-au obligat în solidar la îndeplinirea tuturor obligațiilor contractuale.

Prin calea de atac de față, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării eronate de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1006, 1073, 1082, 978 și art. 983 C. civ.

În argumentare, a arătat că instanța de apel a stabilit în mod eronat situația contractului de vânzare-cumpărare acțiuni la data verificării de către intimata-reclamantă a modalității în care autoarele căii de atac au respectat clauzele contractuale, întrucât prin confirmarea îndeplinirii obligațiilor esențiale ale contractului au fost confirmate și celelalte obligații, astfel că la data emiterii pretențiilor întemeiate pe prevederile art. 21.1., contractul era încetat.

De asemenea, nelegalitatea deciziei atacate a fost susținută și prin prisma considerentelor instanței de prim control judiciar cu privire la momentul de la care a început să curgă termenul de 10 zile prevăzut de art. 19.6. din același contract, efectele înregistrării în registrul comerțului a schimbării denumirii și a divizării parțiale a societății față de intimata-reclamantă și obligația acesteia din urmă de a proba existența prejudiciului evaluat anticipat prin clauza penală cuprinsă în art. 21.1. din contract.

Prin recursul declarat, S.C. B. S.A. a criticat hotărârea atacată sub aceleași aspecte sesizate de S.C. A. S.R.L., precum și prin prisma stabilirii greșite de către instanța de prim control judiciar a obligației de comunicare a modificărilor statutare, conform art. 19.6., care în opinia sa, nu era solidară.

Criticile de nelegalitate au fost circumscrise de autoarele căii de atac motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material.

Din această perspectivă, Înalta Curte va examina doar observațiile recurentelor-pârâte care pun în dezbatere nelegalitatea deciziei, nu și cele care vizează modalitatea de interpretare a probelor și de stabilire a situației de fapt, deoarece analiza în calea extraordinară de atac nu poate fi extinsă, după cum rezultă din conținutul art. 488 C. proc. civ., dincolo de criticile de nelegalitate, spre cele de eventuală netemeinicie.

Aceasta, deoarece sistemul de drept național nu cunoaște decât dublul grad de jurisdicție (fond și apel), iar căile extraordinare de atac pot fi exercitate doar în condițiile prevăzute de lege, nu însă și pentru ca părțile să supună instanțelor de control judiciar orice nemulțumire asupra hotărârii anterioare.

De aceea, Înalta Curte nu va putea evalua criticile recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L. în ceea ce privește situația contractului la momentul emiterii pretențiilor de către intimata-reclamantă în temeiul art. 21.1 din contract, respectiv măsura în care părțile și-au îndeplinit sau nu toate obligațiile contractuale până la această dată raportat la corespondența părților, întrucât aceasta presupune un examen al situației de fapt și al elementelor probatorii, neîngăduit în recurs, în condițiile în care în analiza efectuată sub acest aspect, instanța de apel nu a ignorat adresele depuse de recurente în dovedirea executării obligațiilor contractuale și indicate și în prezenta cale de atac, ci a reținut că acestea nu confirmă îndeplinirea tuturor obligațiilor prevăzute în sarcina lor.

Tot din această perspectivă, nu vor fi analizate nici criticile recurentelor privind efectele erga omnes ale înregistrării modificărilor statutare în registrul comerțului, întrucât autoarele căii de atac nu au dezvoltat niciun argument de natură să indice textul de lege pretins încălcat prin raportare la considerentele reținute de instanța de apel sub acest aspect. În acest sens, se constată că susținerile lor nu sunt decât o reiterare a apărărilor din apel și nu vin să combată raționamentul curții de apel, în măsura în care considerentele instanței de prim control judiciar au fost fundamentate pe concluzia potrivit căreia schimbarea denumirii societății A. în A. S.R.L. și divizarea ulterioară a acesteia trebuiau notificate intimatei-reclamante cu respectarea termenului și în modalitatea de comunicare stabilite contractual, efectele înregistrării în registrul comerțului neavând relevanță în speță din perspectiva convenției părților sub acest aspect.

Nici susținerile recurentelor-pârâte privind dispozițiile O.G. nr. 25/2002 nu vor putea fi avute în vedere în cadrul examenului de legalitate a deciziei atacate, întrucât, sub un prim aspect, deși prin ele se reclamă interpretarea eronată și lipsa unei analize judicioase din partea instanței de prim control judiciar, titularele căii de atac nu indică în argumentare niciun element de natură a imputa vreo greșeală de judecată instanței de apel prin raportare la considerentele reținute de aceasta în justificarea soluției date.

Acestea se rezumă la simple afirmații, fără o prezentare a motivelor prin prisma cărora apreciază că analiza efectuată de către instanța devolutivă asupra textelor din actul normativ sus-indicat nu ar fi judicioasă.

Pe de altă parte, examenul deciziei atacate relevă că instanța de apel a realizat o amplă interpretare și analiză a acestora, ele regăsindu-se în raționamentul juridic prezentat în considerarea soluției pronunțate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că ele au fost invocate formal, motiv pentru care nu pot fi circumscrise ipotezei de casare indicate.

Prin urmare, în controlul de legalitate, instanța supremă va evalua modul în care au fost interpretate dispozițiile legale privind condiția existenței prejudiciului pentru angajarea răspunderii civile contractuale în temeiul clauzei penale și cele privind natura juridică a obligației prevăzute de art. 19.6. din contract, precum și susținerile referitoare la momentul de la care termenul de 10 zile prevăzut de aceeași clauză a început să curgă.

Procedând la verificarea conformității deciziei atacate, se reține că evaluarea convențională a prejudiciului în caz de neexecutare de către recurentele-pârâte a obligației prevăzute la art. 19.6. a fost realizată de către părți prin clauza cuprinsă în art. 21.1. din contract.

Prin memoriul de recurs autoarele căii de atac susțin că intimata-pârâtă era ținută să facă proba existenței prejudiciului, dat fiind că prin intermediul clauzei penale, părțile au prevăzut numai întinderea lui.

Această interpretare nu este corectă, întrucât ea contravine scopului clauzei penale ce derivă din interpretarea dispozițiilor art. 1066 C. civ., respectiv evaluarea anticipată a valorii prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea obligației.

Aceasta întrucât prin clauza penală părțile tranșează definitiv răspunderea debitorului în culpă și determină anticipat despăgubirile pe care acesta le va plăti pentru neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unei anumite obligații.

Prin urmare, inserarea clauzei penale scutește părțile de evaluarea prejudiciului, dar și de proba lui, clauza penală putând fi executată de debitor din momentul întrunirii condițiilor pentru acordarea prejudiciului chiar și în lipsa intervenției instanței.

Mai mult, se cuvine notat că și interpretarea per a contrario a art. 1070 C. civ. relevă că instanța de judecată nu putea să verifice prejudiciul suferit de creditor și nici să ceară acestuia să dovedească întinderea acestuia, ci numai să dispună reducerea lui în cazul unei executări parțiale, ipoteză neincidentă în cauză.

Aceleași concluzii au fost reținute și prin decizia nr. 121/2009, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 157/13.03.2009, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 970 și art. 1066-1069 C. civ., reținând că,,(…) în situațiile în care clauza (penală, s.n.) devine aplicabilă, nu mai este necesar ca părțile contractante să se adreseze justiției pentru probarea și evaluarea prejudiciului, ceea ce are ca efect executarea cu celeritate a obligațiilor asumate."

În aceste condiții, în mod corect, instanța de apel, dând eficiență voinței părților, a reținut că prin încheierea clauzei penale intimata-reclamantă este scutită a proba existența prejudiciului pentru acordarea despăgubirii pretinse.

Pe cale de consecință, aceste critici urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate.

Referitor la critica ce privește momentul de la care termenul de 10 zile prevăzut de art. 19.6. din contract începe să curgă, Înalta Curte reține că asupra clauzei nu planează niciun dubiu din punct de vedere al interpretării, părțile convenind într-o manieră cât se poate de clară că notificarea se va realiza în termen de 10 calendaristice de la intervenirea modificării, respectiv de la înregistrarea lor în registrul comerțului.

Pe cale de consecință, constatând că interpretarea clauzei 19.6. s-a realizat în acord cu prevederile art. 978 și ale art. 983 C. civ., Înalta Curte va înlătura și această critică.

Un ultim element adus în dezbatere de recurenta S.C. B. S.A. vizează natura obligației prevăzute în art. 19.6. din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/09.05.2003, în argumentarea căruia a arătat, în esență, că aceasta nu a fost asumată în solidar, astfel cum rezultă din interpretarea contractului, dar și din faptul că recurentele sunt două entități juridice care acționează în mod separat.

Dispozițiile cuprinse în art. 1039 C. civ. prevăd că obligația este solidară din partea debitorilor, atunci când toți s-au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru tot, iar potrivit art. 1041 C. civ., obligația solidară nu se prezumă, aceasta trebuie să fie expres stipulată.

Cum în cauză părțile au convenit în preambulul contractului ca executarea tuturor obligațiilor să se realizeze în solidar, angajament de la care părțile nu au prevăzut nicio excepție pentru clauza în discuție nici la data încheierii convenției și nici ulterior, Înalta Curte constată că susținerile părții sunt lipsite de fundament, iar modul de organizare și funcționare a părților în afara raportului juridic obligațional dedus judecății nu poate constitui, potrivit textelor de lege enunțate, elementul în raport cu care solidaritatea obligațiilor este stabilită, interpretarea clauzelor contractuale infirmând teza propusă de autoarea căii de atac.

Constatând că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia atacată fiind dată cu respectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte, pentru considerente expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele-pârâte S.C. B. S.A. și S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 74/02.03.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 ianuarie 2022.