ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1488/2022

Ședința publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursurilor, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 22 ianuarie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata: sumei de 495.345,91 euro, în echivalent în RON la data efectuării plății, la cursul publicat de Banca Națională a României, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, aferentă imobilului situat în tronsonul 5 al blocului D1 din București, Calea x, 2 și 5, imobil pe care aceasta l-a folosit în perioada 30.11.2010-07.06.2013; sumei datorate și actualizate cu valoarea dobânzii legale, echivalente în RON la data efectuării plății, la cursul practicat de Banca Națională a României, pentru sumele datorate cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință, aferente perioadei 30.11.2010 - 07.06.2013; cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14 octombrie 2015, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea ca prescrisă pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în perioada 30.11.2010 - 22.01.2012 (încheiere f. x vol. 3).

Prin sentința civilă nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins obiecțiunile la răspunsul la obiecțiuni la expertiză, ca neîntemeiate; a admis cererea expertului C. de majorare a onorariului de expert cu suma de 10.000 RON; a obligat pârâta la plata către expert a diferenței onorariului în cuantum de 10.000 RON; a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 197.205,5 euro în echivalent în RON, raportat la cursul oficial al B.N.R. din ziua plății (reprezentând lipsă folosință spații pentru perioada 23.01.2012-07.06.2013) și a dobânzii legale aferente, calculată conform art. 3 alin. (2) și respectiv alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 (în privința debitului scadent după data de 05.04.2013), de la data scadenței până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 32.496 RON (reprezentând: 17.496 RON, taxă judiciară de timbru, 3.000 RON onorariu expert, 12.000 RON onorariu avocat redus).

Prin încheierea din 26 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respinsă cererea de suspendare a cauzei, formulată de apelanta S.C. B. S.A., până la soluționarea dosarului nr. x/2015, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a Civiilă și a fost amânată pronunțarea la 10 octombrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva încheierii din 14.10.2015 și a sentinței civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018.

A fost anulată în parte încheierea din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Au fost menținute în rest dispozițiile încheierii apelate.

A fost anulată în parte sentința civilă nr. 3430 din 14 noiembrie 2018 și a fost trimisă cauza spre rejudecare instanței de fond, în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Prin încheierea din 27 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale, în sensul că:

- în practicaua hotărârii, în loc de sentința civilă nr. 1175/28.11.2019, se va trece decizia civilă nr. 1175/28.11.2019;

- în dispozitivul hotărârii, în loc de "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012", iar în loc de "Anulează în parte sentința civilă nr. 3430/14.11.2018 și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte sentința civilă nr. 3430/14.11.2018 și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012".

Pârâta S.C. B. S.A. a formulat două cereri de recurs: împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și a încheierii din 26 septembrie 2019, precum și împotriva încheierii din 27 februarie 2020.

Motivele recursului declarat de pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și a încheierii din 26 septembrie 2019 sunt, în esență, următoarele:

Un prim motiv de recurs invocat este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că, în ceea ce privire apelul S.C. A. S.R.L., instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile incidente în cauză, privitoare la prescripția extinctivă, respectiv art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, ignorând prevederile art. 3 din același act normativ.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că acțiunea reclamantei S.C. A. S.R.L. are ca obiect obligarea sa la plata sumei de 495.345,91 euro, fiind formulată și depusă pe rolul Tribunalului București la data de 22.01.2015, temeiul juridic al acesteia fiind dat de dispozițiile art. 555, art. 563 și art. 1.357 C. civ.

Fiind vorba de o acțiune cu obiect patrimonial (pretenții bănești în valoare de 495.345,91 euro), termenul de prescripție este cel general, de 3 ani, în condițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, unele particularități existând în ceea ce privește data de la care acest termen de 3 ani începe să curgă.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că, în cazul acțiunii în răspundere delictuală pentru repararea prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba și pe cel care răspunde de ea, sau de la expirarea termenului prevăzut de lege.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, datorită periodicității pe care o presupune încasarea chiriei, devin incidente și dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în raport de care, fiind vorba de prestații reciproce, dreptul la acțiune cu privire la fiecare aceste prestații în parte, se stinge printr-o prescripție deosebită.

În opinia recurentei-pârâte, eroarea esențială a instanței de apel este aceea că, în stabilirea datei de începere a cursului prescripției, a omis aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958, respectiv a termenului general de 3 ani care se aplică speței.

Așa fiind, acțiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 22.01.2015, cu depășirea termenului general de 3 ani, chiar dacă acest termen s-ar calcula de la data de 14.10.2011, data stabilită de instanța de apel ca fiind data de începere a prescripției.

Totodată, în opinia recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile legii și atunci când a apreciat data de 14.10.2011 ca fiind data de la care urmează a se calcula termenul de prescripție.

Potrivit recurentei-pârâte, S.C. A. S.R.L. a avut reprezentarea clară, atât a pretinsei fapte ilicite - faptul deposedării de bun la data de 30.11.2010, cât și pe autorul pretinsei fapte ilicite - S.C. B. S.A.

Prin urmare, termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă în speță de la data de 30.11.2010, aceasta fiind data săvârșirii pretinsei fapte ilicite - conform susținerilor intimatei-reclamante.

Pe de altă parte, datorită periodicității pe care o presupune încasarea chiriei, în raport de dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba despre prestații reciproce, dreptul material la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații, se stinge printr-o prescripție deosebită.

Astfel, aplicând aceste dispoziții legale la speța dedusă judecății și având în vedere că acțiunea A. a fost formulată și înregistrată la instanță la data de 22.01.2015, recurenta-pârâtă apreciază că dreptul de a cerere contravaloarea lipsei de folosință, s-a prescris pentru perioada 30.11.2010 -22.01.2012.

Dreptul la acțiune pentru contravaloarea lipsei de folosință a bunului se naște de la data încălcării dreptului de proprietate, și nu de la un alt moment ulterior. În speță, potrivit recurentei-pârâte, dreptul la acțiune al intimatei-reclamante pentru lipsa de folosință pretinsă s-a născut la momentul evacuării și anume la 30.11.2010.

O alta critică vizează faptul că instanța de apel nu a ținut seama de limitele învestirii în apel, nesocotind dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 478 alin. (2) din același cod.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, criticile formulate de către intimata-reclamantă în apel nu au fost susținute și cu prilejul judecării cauzei în prima instanță, ocazie cu care intimata de astăzi s-a apărat pe excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de S.C. B. S.A., pe temeiul unei pretinse "întreruperi" a cursului acesteia, nesusținută apoi și în apel.

În realitate, faptul că la data 24.11.2010 intimata-reclamantă a promovat contestație la executare și că aceasta a fost soluționată abia la data de 14.10.2011, prin sentința civilă nr. 17627/14.10.2011, nu dovedește decât că pretențiile reclamantei sunt nefondate.

De asemenea, efectul reintegrării nu poate avea natura unui început al cursului prescripției dreptului, peste cele stabilite în mod expres de dispozițiile art. 8 din Decret nr. 167/1958.

Recurenta-pârâtă susține și că instanța de apel a făcut o aplicare vădit eronată a dispozițiilor art. 404 indice 1 și urm. Cod procedură civilă, texte de lege speciale și derogatorii în materia executării silite, fără niciun fel de legătură cu cauza și care nu se pot aplica, prin analogie, la speța dedusă judecății.

Astfel, solicită instanței de recurs să înlăture susținerile vădit nefondate ale instanței de apel referitoare la instituția întoarcerii executării, în condițiile în care dispozițiile art. 404 indice 1 - art. 404 indice 3 C. proc. civ. nu au niciun fel de relevanță juridică în cauză.

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., față de faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanța de apel a apreciat, în expunerea considerentelor, că pretențiile intimatei-reclamante pentru perioada 30.11.2010 - 22.01.2012 nu ar fi prescrise, însă, în conținutul dispozitivului, se face referire la o cu totul altă perioadă, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

Totodată, recurenta-pârâtă precizează că la data de 07.06.2013, intimata- reclamantă A. a fost reintegrată în spatiile litigioase, reintrând în posesia efectivă a spațiilor pentru care solicită lipsa de folosință, or, în această situație, nu poate fi justificată admiterea unei acțiuni în valorificarea lipsei de folosință pentru o perioadă ulterioară reintegrării.

Din conținutul hotărârii instanței de apel nu rezultă cu certitudine ce perioadă a fost avută în vedere de către instanță, or judecata viza tocmai stabilirea unei perioade de timp precise pentru care pretențiile intimatei- reclamante erau justificate sau nu.

Recurenta-pârâtă arată, de asemenea, că din hotărârea instanței de apel nu rezultă cu precizie care perioadă reținută în hotărâre este greșită, fie cea din considerente, respectiv perioada 30.11.2010-22.01.2012, fie perioada cuprinsă în dispozitiv, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că, în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 26.09.2019, instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Cu ocazia judecării cauzei în apel, recurenta-pârâtă arată că a solicitat instanței, pe temeiul de drept reprezentat de dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății apelului, în condițiile în care pretinsul titlul de proprietate al S.C. A. S.R.L., care stă la baza acțiunii în pretenții este contestat, făcând obiectul unui acțiuni în revendicare - dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, aflat în faza procesuală a apelului, cu termen de judecată la data de 21.02.2020.

Recurenta-pârâtă învederează că unica motivare a instanței în sensul respingerii cererii este aceea a faptului ca suspendarea este facultativă, nefiind obligatorie. Cererea a fost respinsă în mod nemotivat, nicăieri în cuprinsul încheierii din data de 26.09.2019 nefiind prezentat un argument logic, de drept, pentru care să nu se dispună suspendarea.

O altă critică vizează faptul că instanța a reținut în mod eronat că S.C. B. S.A. ar fi săvârșit o faptă ilicită, încălcând astfel dispozițiile art. 1.357 C. civ.

În speță, pretinsa faptă ilicită a recurentei-pârâte S.C. B. S.A. de a obține la data de 30.11.2010 evacuarea reclamantei S.C. A. S.R.L. din spațiile evidențiate în acțiune nu s-a săvârșit fără drept, ci a constituit o modalitate legală de apărare a dreptului său de proprietate, modalitate ce a avut încuviințarea unei instanțe de judecată și girul unui birou de executor judecătoresc.

Contrar celor reținute de instanța de apel, recurenta-pârâtă afirmă că deține un titlu de proprietate valid asupra spațiilor litigioase, dreptul său de proprietate fiind întabulat în cartea funciară.

Recurenta-pârâtă face trimitere la situația de fapt, precizând că încheierea de încuviințare a executării silite inițiate de S.C. B. S.A. și realizată la data de 30.11.2010 nu a fost atacată de către A. în cadrul contestației la executare și nu a fost desființată prin admiterea contestației la executare ce a format obiectul dosarului nr. x/2010, nici prin sentința civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București și nici prin decizia civilă nr. 700 R/12.03.2013 a Tribunalului București.

Făcând trimitere la art. 566 alin. (2) din C. civ., recurenta-pârâtă precizează că numai posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun, până la înapoierea acestuia către proprietar. Per a contrario, posesorul de bună-credință nu va fi ținut la restituirea fructelor produse de bun. Mai mult, buna-credință se prezumă, or în cadrul dosarului de fond, A. nu a făcut dovada relei credințe a S.C. B. S.A.

În consecință, în condițiile art. 555 C. civ., recurenta-pârâtă arată că se impune concluzia că nu i se poate imputa săvârșirea vreunei fapte contrare dispozițiilor legale și că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Recurenta susține și că instanța de apel, în mod greșit, a dat eficiență juridică numai unor hotărâri judecătorești, invocând autoritatea de lucru judecat.

Astfel, instanța de fond a acordat eficiență juridică deplină sentinței civile nr. 2052/25.11.2013, definitivă prin decizia civilă nr. 559/12.12.2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și apoi - în al doilea ciclu procesual prin decizia nr. 327A/04.04.2017 a Curții de Apel București, deși acestea au fost pronunțate într-o acțiune în constatare, iar nu în realizare de drepturi.

Recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a dat eficiență juridică exclusivă puterii de lucru judecat, refuzând să judece cauza în raport de toate probele administrate în cauză și fără a reține toate argumentele prezentate de părți în procesul având ca obiect revendicarea.

Recurenta-pârâtă consideră că, în lipsa oricărui temei de drept, instanța a apreciat că aceasta este de rea credință, doar pe baza unor aprecieri trunchiate reținute din cuprinsul unor hotărâri judecătorești conexe, pronunțate în cadrul acțiunii în constatare, care a parcurs două cicluri procesuale.

Prin urmare, potrivit recurentei-pârâte, contrar celor reținute de instanța de apel, acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 al Tribunalului București, secția a III-a civilă a fost o acțiune civilă în constatare provocatorie, acțiune în care instanța de judecată nu a tranșat asupra fondului dreptului de proprietate.

Totodată, recurenta-pârâtă susține că, eronat, instanța de apel a acordat relevanță juridică, pe aspectul dreptului de proprietate, hotărârii nr. 17627/14.10.2011, pronunțate în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia nr. 700R/12.03.2013 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, deși acestea au fost date în cadrul unei contestații la executare silită, contestații care nu pot tranșa asupra dreptului de proprietate al părților.

Recurenta-pârâtă consideră că nu sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii delictuale, expunând aspecte privitoare la situația de fapt și la expertiza efectuată în cauză.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că au fost încălcate și dispozițiile art. 22 din Cod procedură civilă, care vizează rolul judecătorului în aflarea adevărului.

Pe aspectul pretinsului prejudiciu, recurenta-pârâtă arată că modalitatea de stabilire a dobânzii este greșită, în raport de dispozițiile art. 3 din O.U.G. nr. 13/2011.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că a fost încălcat și art. 1.357 C. civ., în ceea ce privește existența legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu și asupra pretinsei sale vinovății.

Potrivit recurentei-pârâte, în lipsa unei fapte ilicite, nu se poate vorbi de existența vreunei legături de cauzalitate între pretinsa faptă și prejudiciu. Totodată, în sarcina sa, nu se poate reține existența vreunei vinovății, în condițiile în care a exercitat asupra bunului o posesie de bună-credință și în calitate de proprietar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

În susținerea recursului declarat împotriva încheierii din 27 februarie 2020, recurenta-pârâtă arată că soluția în încheierea de îndreptare a erorii materiale este rezultatul unei aplicări greșite a art. 442 C. proc. civ., care nu este incident în cauză.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, în raport de dispozițiile art. 442 Cod procedură civilă, ceea ce s-a îndreptat de către instanță, nu reprezintă simple erori sau omisiuni, ci s-a schimbat judecata, respectiv raționamentul instanței, adăugându-se practic un întreg paragraf și mutându-se data de începere a cursului prescripției cu 2 ani.

Recurenta-pârâtă arată că, din lecturarea hotărârii din apel reiese că instanța a apreciat că pretențiile intimatei-reclamante pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012 nu ar fi prescrise, însă, în conținutul dispozitivului se face referire la o altă perioadă, respectiv 14.10.2014-21.01.2015.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă arată că hotărârea este contradictorie, din hotărâre nereieșind care perioadă este greșită.

De asemenea, recurenta-pârâtă apreciază că prin încheierea de îndreptare a erorii materiale, s-a modificat raționamentul juridic avut în vedere inițial.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a declarat recurs incident împotriva considerentelor aceleiași decizii, motivele fiind, în esență, următoarele:

În opinia recurentei-reclamante, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 conține considerente greșite prin care au fost dezlegate anumite probleme legate de momentul începerii cursului prescripției extinctive, considerente ce au fost date cu încălcarea și aplicarea greșită a mai multor norme de drept material, fiind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei-reclamante, instanța de apel a reținut greșit faptul că dreptul său la acțiune s-a născut la data de 14.10.2011, dată la care, printr-o sentință executorie, sentința civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 700R din 12 martie 2013, a fost anulată executarea silită.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că instanța a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., potrivit cărora cel îndreptățit va putea cere restabilirea situației anterioare pe cale separată, adresată instanței judecătorești competente potrivit legii.

Greșeala, în opinia recurentei-reclamate, constă în faptul că instanța de apel a considerat că cererea separată reglementată de art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. ar trebui formulată de la momentul pronunțării în fond asupra anulării executării silite, iar nu de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a executării silite.

Or, din cuprinsul art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. rezultă că acțiunea pe cale separată trebuie formulată ulterior soluționării contestației la executare prin care se tinde la desființarea executării silite efectuate nelegal.

Interpretând teleologic prevederile art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., recurenta susține că, atunci când partea are siguranța desființării executării silite, poate să se îndrepte împotriva celui ce a executat nelegal, în vederea repunerii în situația anterioară.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de apel, prin considerentele enunțate, deși a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (1) din vechiul C. proc. civ., a procedat la încălcarea parțială a prevederilor art. 404 indice 2 alin. (2) din vechiul C. proc. civ.

Mai mult decât atât, în subsidiar recurenta-reclamantă apreciază că este incident și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, întrucât decizia civilă nr. 1727A/24.10.2019 nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Mai exact, instanța de apel a arătat că apreciază ca neîntemeiate argumentele apelantei-reclamante împotriva soluției de admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune, argumente referitoare la împrejurarea ca fiind vorba de o faptă ilicită continuă (constând în folosirea în mod nelegal a bunului imobil în discuție într-o anumită perioadă de timp) paguba, și implicit întinderea pagubei, putând fi cunoscută doar în momentul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a încetat, fără a arăta argumentele pentru care a ajuns să considere neîntemeiate apărările sale.

Recurenta-reclamantă susține și faptul că întinderea pagubei putea fi cunoscută doar în momentul în care fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a încetat. Or, în prezenta cauză, fapta ilicită a pârâtei a încetat la data de 07.06.2013, data când recurenta-reclamantă a fost reintegrată în spațiu. Anterior acestei date, reclamanta susține că nu a putut acționa împotriva pârâtei, dreptul nefiind născut și actual.

Dintr-o altă perspectivă, recurenta-reclamantă arată că nașterea dreptului material la acțiune trebuie apreciată și în raport de exigențele impuse de art. 33 C. proc. civ., potrivit cărora interesul de a acționa trebuie să fie determinat, născut și actual.

Or, la data la care a avut loc deposedarea, recurenta-reclamantă susține că nu putea formula o acțiune în vederea reparării pagubei reprezentând echivalentul lipsei de folosință, având în vedere că la acea dată paguba nu era încă produsă, neexistând un interes născut.

Așadar, în opinia recurentei-reclamante, dreptul la acțiune s-a născut la data încetării faptei ilicite, respectiv la data de 7 iunie 2013, când aceasta a reintrat în posesia bunului imobil în discuție.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 491 alin. (1), coroborat cu art. 472 alin. (1), raportat la art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității recursului incident, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a solicitat respingerea acestuia; cu cheltuieli de judecată.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 13 octombrie 2021, comunicarea raportului părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 23 februarie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în complet de filtru, a respins excepția inadmisibilității recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., a admis în principiu recursurile și a fixat termen la data de 13 aprilie 2022, cu citarea părților.

Prin încheierea de ședință din 13 aprilie 2022, s-a dispus amânarea judecării recursurilor la 15 iunie 2022, pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului recurentei-pârâte din motive medicale.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. și recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. sunt fondate, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă și motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicție între considerente și dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum și în cazul în care lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, aceste cerințe înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar, precum și exercitarea căilor de atac de retractare.

În raport de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte reține că instanța de apel, în considerentele hotărârii recurate, la fila x arată că se impune admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă, anularea în parte a încheierii din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012, menținerea în rest a dispozițiilor încheierii apelate, anularea în parte a sentinței civile nr. 3430/14.11.2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012.

Contrar celor menționate în considerente, prin dispozitiv, instanța de apel a dispus: admiterea apelului declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 14.10.2015 și a sentinței civile nr. 3430 din 14 noiembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. B. S.A.; anularea în parte a încheierii din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015; menținerea în rest a dispozițiilor încheierii apelate; anularea în parte a sentinței civile nr. 3430/14.11.2018 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015.

Faptul că prin încheierea din 27 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale, în sensul că în dispozitivul hotărârii, în loc de "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte încheierea din 14.10.2015, în ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune pe perioada 30.11.2010-22.01.2012", iar în loc de "Anulează în parte sentința civilă nr. 3430/14.11.2018 și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 14.10.2014-21.01.2015", se va trece "Anulează în parte sentința civilă nr. 3430/14.11.2018 și trimite cauza spre rejudecare instanței de fond în ce privește pretențiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 30.11.2010-22.01.2012", nu poate conferi legalitate hotărârii recurate.

Potrivit dispozițiilor art. 442 alin. (1) C. proc. civ., erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul, precum și orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.

Așadar, îndreptarea hotărârilor judecătorești presupune corectarea unor erori materiale, apărute cu ocazia redactării, neputând fi remediate erori de judecată, oricât de evidente ar fi acestea.

Totodată, Înalta Curte reține că în considerente - fila x, instanța de apel arată că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 14.10.2011, dată la care, prin sentința civilă nr. 17627/14.10.2011 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 700 R/12.03.2013 a fost anulată executarea silită ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2010 și s-a dispus reintegrarea contestatoarei în spațiile din care a fost evacuată. Prin urmare, instanța de apel a concluzionat că nu sunt prescrise pretențiile apelantei-reclamante aferente perioadei 30.11.2010-22.01.2012, dreptul la acțiune fiind exercitat în termenul legal, aceasta în condițiile în care, cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul instanței la 22.01.2015.

Așadar, în mod contradictoriu, instanța de apel a arătat că, deși dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut la data de 14.10.2011, pretențiile apelantei-reclamante aferente perioadei 30.11.2010-22.01.2012, concretizate prin cererea de chemare în judecată introdusă pe rolul instanței la 22.01.2015, nu sunt prescrise.

Înalta Curte de Casație și Justiție mai arată și că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

În jurisprudența sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.

Astfel, judecătorii au obligația, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părților implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care își întemeiază soluția, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate și analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-și găsească rațiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte reține totala lipsă a motivării instanței de apel, atât în ceea ce privește argumentele apelantei-reclamante referitoare la fapta ilicită continuă, cât și referitor la lipsa de interes în formularea acțiunii anterior încetării folosirii bunului.

O hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze la susținerile și apărările părților, la probatoriul administrat, precum și la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, aceste cerințe nefiind îndeplinite în cauză.

În raport de faptul că se impune casarea hotărârii, reținându-se motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., analiza celorlalte critici invocate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. în susținerea recursuui principal și de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. în susținerea recursului incident nu va mai fi efectuată. Cauza urmează a fi trimisă aceleiași instanțe pentru o nouă judecată a apelurilor, în cadrul căreia vor fi avute în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ.

În consecință, în raport de rațiunile înfățișate, Înalta Curte, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 26 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și a încheierii din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va casa încheierea din 26 septembrie 2019, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și încheierea din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă; va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva încheierii din 26 septembrie 2019 și a deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și a încheierii din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1727A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează încheierea din 26 septembrie 2019, decizia civilă nr. 1727A din 24 octombrie 2019 și încheierea din 27 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 iunie 2022.