ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1436/2021

Ședința publică din data de 9 iunie 2021

Asupra recursului de față, examinând actele și lucrările dosarului, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă la 29 iunie 2018, reclamanta Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. a chemat-o în judecată pe pârâta Societatea Civilă Profesională de Avocați "A.", solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze actele adiționale nr. x/26.05.2014, nr. y/18.11.2014 și nr. 2/30.04.2015 încheiate la contractul de consultanță și asistență juridică nr. x/04.11.2013 și să o oblige pe pârâtă la restituirea către reclamantă a sumei de 200.941,66 RON, achitată în baza actelor adiționale, precum și la plata dobânzii legale, începând cu data plății și până la achitarea efectivă a sumelor încasate.

Prin sentința civilă nr. 432 din 14 martie 2019, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea, a anulat actele adiționale nr. x/26.05.2014, nr. y/18.11.2014 și nr. 2/30.04.2015 la Contractul de consultanță și asistență juridică nr. x/04.11.2013 și a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite în baza actelor adiționale anulate; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.123 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 28 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis ambele apeluri, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre soluționare Tribunalului Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel, recurs în motivarea căruia a invocat critici de nelegalitate subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Astfel, din perspectiva motivului de casare circumscris pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a calificat în mod greșit Contractul de consultanță și asistență juridică nr. x/04.11.2013 ca fiind unul de achiziții publice, iar nu de natură civilă, deoarece dispozițiile din Legea nr. 101/2016 nu pot fi aplicabile de-sine-stătător, ci numai prin coroborare cu art. 16 și art. 57 alin. (2) lit. b) și c) din O.U.G. nr. 34/2006 sau cu art. 37 din Legea nr. 99/2016.

A mai arătat că valoarea totală executată a contractului a fost de 268.881,81 RON, cuantum ce nu depășește echivalentul în RON al sumei de 400.000 euro, conform art. 57 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006 și nici al sumei de 130.000 euro reglementată de art. 57 alin. (2) lit. a) din același act normativ.

Astfel, contractul aflat în discuție nu este unul de achiziții publice, având în vedere că art. 37 din Legea nr. 99/2016 stabilește expres că dispozițiile legii nu sunt aplicabile de plano contractelor de asistență juridică. Normele legale pe baza cărora excepțiile au fost invocate în cauză nu sunt aplicabile unui contract de asistență juridică încheiat între profesioniști. Așadar, orice litigiu decurgând din încheierea sau executarea sa nu intră sub incidența normei speciale derogatorii ce prevede judecarea cauzei de către secția de contencios administrativ a tribunalului.

Recurenta a mai susținut că, în cazul în care instanța va aprecia incidența normelor mai sus evocate, trebuie făcută o raportare la normele aflate în vigoare la data încheierii contractului, respectiv art. 16, coroborat cu art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a constatat în mod greșit competența de soluționare a prezentului litigiu în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța, în detrimentul secției a II-a Civile, aplicând prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate, arătând că instanța de apel în mod corect a aplicat normele de drept material incidente în cauză atunci când a reținut că, prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 34/2006, Contractul de consultanță și asistență juridică nr. x/04.11.2013 este un contract de achiziție publică.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând înlăturarea susținerilor intimatei, deoarece Contractul de consultanță și asistență juridică nu este un contract de achiziție publică, art. 37 din Legea nr. 99/2016 stabilind expres că dispozițiile legii nu sunt aplicabile acestui tip de contract, iar competența de soluționare a cauzei aparține secțiilor civile.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin încheierea din 7 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul, fiind stabilit termen în vederea soluționării sale în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat și îl va respinge cu această motivare și pentru următoarele considerente:.

Cu referire la critica de nelegalitate circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că aceste dispoziții se referă la încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Din examinarea argumentelor invocate în susținerea acestei critici de nelegalitate, reiese că recurenta reproșează instanței de apel faptul că aceasta a încălcat normele de procedură statuate în art. 95 pct. 4, art. 129 alin. (1) pct. 2, art. 132 alin. (1) și (2) și art. 480 alin. (4) C. proc. civ., prin raportare la art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016, atunci când a stabilit competența materială procesuală de soluționare a cauzei în primă instanță în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța, încălcare generată practic de reținerea eronată a naturii juridice a Contractului de consultanță și asistență juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 încheiat între părțile litigante, calificat greșit drept unul de achiziție publică.

Înalta Curte constată așadar că analiza acestei critici de nelegalitate nu poate fi realizată decât în corelație cu cea de-a doua critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând, în esență, aplicarea greșită a mai multor norme de drept material statuate în O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, respectiv în Legea nr. 99/2016 privind achizițiile sectoriale, cu consecința stabilirii eronate a naturii juridice a Contractului de consultanță și asistență juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 în discuție.

Din această perspectivă, coroborând actele dosarului cu normele legale invocate, analiza instanței de recurs relevă faptul că instanța de prim control judiciar a realizat o judicioasă aplicare atât a dispozițiilor de drept material, cât și a celor de drept procesual incidente în cauză.

Aceasta deoarece, prealabil cercetării fondului pretențiilor deduse judecății de recurenta-reclamantă, instanțele au avut a stabili natura litigiului, în sensul de a statua dacă acesta se circumscrie materiei contenciosului administrativ ori materiei civile de drept comun și, pe cale de consecință, dacă este atrasă competența materială procesuală de soluționare a acestuia în primă instanță în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Constanța ori în favoarea secției Civile a acelei instanțe.

Cum în cauză este necontestat obiectul litigiului în limitele reținute de instanțele devolutive, respectiv anularea actelor adiționale la Contractul de consultanță și asistență juridică nr. x din 4 noiembrie 2013 și restituirea sumelor plătite în temeiul celor dintâi, apare evident faptul că natura litigiului este indisolubil legată de natura contractului în discuție, actele adiționale contestate împrumutând practic caracterul juridic al acestuia din urmă, cum corect a reținut instanța de apel, în virtutea principiului general accesorium sequitur principale.

Chestiunea de drept disputată de părțile litigante, obiect de controversă și între instanțele devolutive, este aceea a naturii juridice a Contractului de consultanță și asistență juridică nr. x din 4 noiembrie 2013.

Înalta Curte subliniază că, prioritar acestei calificări indispensabile în economia litigiului, se impune stabilirea normelor de drept material aplicabile actului juridic disputat, în contextul succesiunii în timp a unei multitudini de acte normative în materie, prin raportare la data încheierii acestuia - 4 noiembrie 2013 - aflată așadar sub incidența Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, "legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile".

În privința legii civile, respectiv a normelor de drept substanțial, art. 6 din noul C. civ. prevede că aceasta este aplicabilă cât timp este în vigoare și că ea nu are putere retroactivă. Textul consfințește astfel, ca regulă fundamentală de aplicare a legii civile, neretroactivitatea legii civile noi, în sensul că facta praeterita (trecutul juridic) nu se află sub acțiunea acesteia. Apoi, textul consacră aplicarea imediată a legii civile noi tuturor actelor și faptelor juridice încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, efectelor acestora, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. În fine, inductiv, se impune ultraactivitatea legii civile vechi, expresie a principiului tempus regit actum, în sensul că actul juridic, o dată încheiat, reprezintă o situație juridică definitiv stabilită, care împiedică obligarea părților acestuia la a face altceva decât prevedea legea veche, în vigoare la data încheierii actului.

În lumina acestor argumente, Înalta Curte reține că respectivului contract în discuție în cauză, încheiat la 4 noiembrie 2013, precum și actelor adiționale la acesta îi sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, în vigoare la data încheierii sale și nu prevederile Legii nr. 99 din 19 mai 2016 privind achizițiile sectoriale.

Or, în considerarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 lit. f), art. 6 alin. (1) și Anexei 2 B pct. 21 din O.U.G. nr. 34/2006, contractul de servicii juridice încheiat la data de 4 noiembrie 2013 între recurenta-reclamantă [autoritate contractantă în sensul art. 8 lit. a) din actul normativ citat] și intimata-pârâtă (prestatoarea serviciilor de consultanță juridică) are natura unui contract de achiziție publică, fiind guvernat de normele reglementării - cadru precitate, în conformitate cu prevederile art. 9 lit. a), raportate la cele ale art. 13 din aceasta.

Înalta Curte confirmă și validează statuarea instanței de apel, susținută în apărare și de către intimata-pârâtă, în sensul că tranșarea calificării juridice a contractului de prestare de servicii juridice în discuție ca fiind unul de achiziție publică, apt să antreneze aplicabilitatea O.U.G. nr. 34/2006, nu este condiționată de atingerea pragurilor valorice menționate la art. 57 alin. (2), prin raportare la art. 16 alin. (1) din Ordonanță.

Astfel, irelevanța prețului contractului pentru finalitatea demersului de față rezultă din interpretarea logică, sistematică și teleologică a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 și îndeosebi a celor precitate, de natură să consolideze ideea unei distincții subtile, dar clare între caracterul juridic al contractului și procedura impusă autorității contractante cu ocazia atribuirii acestuia. Cu alte cuvinte, valoarea contractului, aflată sub pragul instituit prin art. 57 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2006 are influență asupra procedurii urmate efectiv de autoritatea contractantă pentru atribuirea în concret a contractului și nu asupra caracterului acestuia, care rămâne, în sensul legii, unul de achiziție publică, împrejurare de natură să situeze litigiul de față în materia contenciosului administrativ, respectiv a achizițiilor publice.

În lumina acestor considerente, instanța supremă apreciază că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, examinând critica subsecventă întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Astfel, se constată că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea regulilor de procedură necesare și incidente în vederea stabilirii competenței materiale procesuale a secțiilor Tribunalului Constanța în soluționarea cauzei, prin raportare la data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor, respectiv 29 iunie 2018, în conformitate cu prevederile art. 24 din C. proc. civ., coroborat cu art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010, ce instituie regula guvernării fazei judecății, în întregul ei, de dispozițiile legii în vigoare la momentul pornirii acesteia.

În acest context, față de dispozițiile atributive de competență materială procesuală ale art. 530 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, soluția curții de apel, de infirmare a competenței materiale procesuale a secției a II-a Civile a Tribunalului Constanța și de stabilire a acestei competențe în favoarea secției de contencios administrativ și fiscal a aceluiași tribunal apare în deplină concordanță cu prevederile legale incidente în cauză, obiectul litigiului fiind, față de cele ce preced, circumscris materiei achizițiilor publice.

Cu alte cuvinte, prevederile art. 480 alin. (4) C. proc. civ. au fost aplicate de o manieră judicioasă, neexistând în apel nicio încălcare a normelor de procedură.

În concluzie, în raport cu toate aceste considerente reținute, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Națională "Administrația Porturilor Maritime" S.A. împotriva deciziei civile nr. 28/22.01.2020, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 9 iunie 2021.