ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1275/2022

Ședința publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, reclamantele au invocat prevederile art. 17 pct. 1 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele (CMR), art. 1984 și art. 2210 C. civ.

Prin cererea de chemare în garanție formulată la 19 august 2016, pârâta D. S.A. a solicitat ca în situația în care va cădea în pretenții să fie obligată E. S.A. la plata sumei de 100.000 Euro.

Prin sentința civilă nr. 450 din 10 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale funcționale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș, care la rândul său, prin sentința nr. 33 din 23 ianuarie 2017, a declinat competența de soluționare a cauzei către Tribunalul Argeș și a constatat ivit conflictul negativ de competență.

Prin sentința nr. 55/F- C. civ. din 20 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2017, s-a stabilit competența funcțională de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția Civilă.

Prin încheierea de ședință din 14 septembrie 2017 s-a admis în principiu cererea de chemare în garanție, iar prin încheierea din 25 ianuarie 2018, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins excepția invocată de pârâta D. S.A. privind prescripția dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 243 din 31 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția Civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis în parte acțiunea și a fost obligată pârâta D. S.A. la plata sumelor de 56.508,54 Euro către reclamanta A. și 45.000 euro către B.

De asemenea, a fost admisă cererea de chemare în garanție formulată de către pârâta D. S.A. și a fost obligată E. S.A. la plata sumei de 101.508,54 euro.

Totodată, a fost respinsă acțiunea față de pârâta C. S.R.L.

De asemenea, împotriva aceleiași sentințe și a încheierii de ședință din 25 ianuarie 2018, prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, au formulat apel pârâta D. S.A. și chemata în garanție E. S.A., prin care au solicitat, în esență, schimbarea hotărârilor atacate, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune iar, pe fond, respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 372/A-COMA din 23 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul reclamantelor A. și B. și al chematei în garanție E. S.A., s-a schimbat în parte sentința, în sensul că s-a admis în totalitate acțiunea principală și au fost obligate pârâtele D. S.A. și C. S.R.L. la plata, în solidar, a sumelor de 56.508,54 euro către reclamanta A. și de 45.000 euro către reclamanta B.. S.A.

De asemenea, s-a admis cererea de chemare în garanție și a fost obligată E. S.A. la plata sumei de 100.000 euro, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

Totodată s-a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta D. S.A.

Au fost obligate intimatele-pârâtele D. S.A. și C. S.R.L. la plata către apelantele-reclamante, în solidar, a sumei 25.680 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, redus conform dispozițiilor C. proc. civ.. și, de asemenea, a fost obligată apelanta-pârâtă D. S.A. la plata către chemata în garanție a sumei de 475 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Potrivit recurentei-pârâte, prezentul litigiu s-a născut ca urmare a unui transport internațional rutier de mărfuri, în această situație fiind aplicabile dispozițiile Convenției CMR, care la art. 32 prevede că orice acțiune care derivă din transporturile supuse prezentei convenții se prescrie în termen de un an,

Recurenta-pârâtă susține că, atât instanța de fond cât și instanța de apel, în mod greșit și neîntemeiat, au respins excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantelor. Instanța de apel a interpretat în mod greșit atât legea în materie, cât și actele depuse la dosar, având în vedere că marfa a fost eliberată la data de 17.03.2015 iar cererea de chemare în judecată a reclamantelor a fost înregistrată la Tribunalul Argeș, secția Civilă în data de 23.06.2016, peste termenul de prescripție de 1 an, dreptul material la acțiune al reclamantelor fiind astfel prescris.

De asemenea, mai arată recurenta-pârâtă că, în ceea ce privește reclamanta A., nu se aplică termenul general de prescripție întrucât raporturile dintre părți sunt stabilite de Convenția CMR, care prevede un termen de prescripție de un an.

Recurenta consideră că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A. întrucât nu a avut raporturi contractuale cu cele două reclamante, singura societate cu care a avut relații comerciale fiind pârâta C. S.R.L.

Totodată, susține recurenta că în cauză nu suntem în prezența unui transport succesiv în condițiile art. 34 din Convenția CMR, astfel că potrivit art. 37 din aceeași convenție, transportatorul care a luat comanda de transport fără să încarce efectiv marfa și a vândut mai departe acest transport va trebui să răspundă în mod direct față de expeditor.

În continuare, recurenta consideră că instanța de apel în mod greșit a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor.

În acest sens, arată că la dosar nu sunt depuse documente din care să rezulte faptul ca reclamanta B. este proprietara mărfurilor avariate, facturile depuse nefiind suficiente pentru a face dovada proprietății, atât timp cât nu sunt urmate de dovada achitării. În aceste condiții consideră recurenta-pârâtă că expeditorul mărfurilor este proprietarul acestora.

În ceea ce o privește pe reclamanta A., recurenta pârâtă susține că nu are calitate procesuală activă, având în vedere că aceasta nu este asigurătorul care a făcut plata despăgubirii către reclamanta B. Din dispoziția de plată din 21.07.2015 se poate observa cu ușurință că plătitorul este o altă entitate și anume A..

În ceea ce privește reclamanta B., suma solicitată reprezintă franciza iar acordarea acestei sume ar echivala cu o îmbogățire fără justă cauză, întrucât a acceptat să suporte o parte din pagubă și a urmărit o reducere a primei de asigurare.

De asemenea, consideră recurenta că în situația în care s-ar acorda această franciză, ar fi încălcat caracterul aleatoriu al contractului de asigurare, contract la încheierea căruia fiecare parte și-a asumat un risc, precum și principiul relativității efectelor contractului și puterea obligatorie a acestuia.

Pe fondul cauzei, recurenta-pârâtă apreciază că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care a fost admisă acțiunea reclamantelor și motivele pentru care au fost respinse toate apărările și cererile de probatorii formulate de pârâta D. S.A.

Potrivit recurentei-pârâte, reclamantele nu au făcut dovada existenței și întinderii prejudiciului, faptului că toate mărfurile transportate au fost avariate, în condițiile în care, potrivit expertizei judiciare, o parte din piese puteau fi folosite precum și casării tuturor bunurilor transportate.

De asemenea, recurenta-pârâtă susține că se impune respingerea capătului de cerere prin care reclamanta B. solicită obligarea recurentei-pârâte la plata sumei de 45.000 euro reprezentând franciză, întrucât aceasta crește raportat la numărul de evenimente despăgubite. Reclamanta B. si-a asumat riscul ca în situația producerii evenimentului asigurat să suporte contravaloarea acestei francize.

Recurenta-pârâtă consideră că nu poate fi obligată la plata unei asemenea sume având în vedere că este terț față de contractul de asigurare încheiat între reclamante, fiind încălcat principiul relativității efectelor contractului.

Totodată, împotriva aceleiași decizii, la 29 iulie 2021, a formulat recurs chemata în garanție E. S.A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanție susține că hotărârea recurată este insuficient motivată și cuprinde considerente contradictorii.

Consideră recurenta-chemată în garanție că instanța de apel nu a procedat la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. De asemenea, susține că argumentele instanței sunt contradictorii atât cu privire la motivarea privind respingerea excepțiilor invocate de aceasta, cât și cu privire la fondul cauzei.

Potrivit recurentei, prin reținerea unor argumente contradictorii și prin omisiunea instanței de a arăta în considerente cum a ajuns la concluzia că recurenta D. S.A. și-a îndeplinit obligațiile impuse de societate în calitate de asigurător, hotărârea atacată nu satisface cerințele art. 425 lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-chemată în garanție arată că, deși instanța a reținut că a solicitat ca reprezentantul recurentei-pârâte D. S.A. să fie instruit să participe la operațiunea de descărcare și sortare a mărfurilor și eliberarea unui proces-verbal de predare-primire, precum și efectuarea de planșe foto, proceduri care nu au fost realizate de acesta, ulterior a constatat că din email-ul trimis rezultă că nu s-ar fi înțeles ce înscrisuri se solicită. Totodată, instanța afirmă că recurenta-chemată în garanție trebuia să precizeze în concret înscrisurile menționate la art. 25.8 din condițiile de asigurare, deși în prevederile acestui articol sunt menționate toate înscrisurile necesare instrumentării dosarului de daună.

Potrivit recurentei-chemate în garanție, la dosar sunt dovezi din care să rezulte actele necesare instrumentării dosarului de daună, solicitate de aceasta, situație care contrazice cele reținute de instanța de apel referitoare la lipsa dovezilor.

Recurenta-chemată în garanție consideră că nu s-au adus argumente nici cu privire la suma acordată intimatei-reclamante A., în cuantum de 45.000 euro, cu titlu de franciză.

În considerarea motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanție susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1270 și art. 1350 alin. (1) C. civ., condițiile de asigurare nefiind susceptibile de a fi interpretate în raport de împrejurarea dacă sunt sau nu favorabile uneia sau alteia dintre părțile contractante, ele formând un tot unitar.

Precizează recurenta-chemată în garanție că prin lipsa documentelor necesare gestionării și plății, nu s-a putut stabili cauza producerii pagubei, împrejurările acesteia și nici acoperirea acesteia prin condițiile de asigurare aplicabile. Recurenta susține că nu au fost depuse înscrisurile justificative solicitate de asigurător la art. 25.8 din condițiile de asigurare, respectiv copia procesului-verbal de predare primire încheiat de asigurat cu beneficiarul mărfii și fotografii ale mărfii distruse de la locul producerii evenimentului, acte din care sa rezulte cuantumul prejudiciului.

În continuare recurenta-chemată în garanție consideră că instanța de apel a reținut în mod eronat că nu poate da eficiență dispozițiilor art. 25.8 din condițiile de asigurare, motivând că la dosar nu există lămuriri cu privire la precizarea în concret a actelor pe care le-a solicitat în temeiul articolului menționat.

Recurenta-chemată în garanție menționează că instanța de apel nu a analizat proba reprezentând email-urile depuse de aceasta, întrucât ar fi observat din conținutul acestora ce acte erau necesare instrumentării dosarului.

Mai arată recurenta-chemată în garanție că instanța de apel nu a reținut faptul că prin contractul facultativ dintre părți s-au stabilit condițiile privind acordarea despăgubirilor de către asigurător, respectiv că aceasta avea obligația de a stabili și a plăti despăgubirile legal cuvenite, în baza documentației complete privind cauzele și împrejurările producerii evenimentului asigurat și întinderii pagubelor.

Așadar, recurenta susține că pârâta D. S.A. a încălcat dispozițiile contractului de asigurare prin nedepunerea documentelor solicitate potrivit art. 25.10 alin. (2) din contract

În consecință, susține recurenta-chemată în garanție au fost încălcate dispozițiile din cap. XXV din contractul de asigurare, potrivit căruia asiguratul în caz de daună avea obligația să precizeze felul mărfii avariate, cuantumul estimat al daunei, să pună la dispoziție înscrisurile justificative solicitate conform art. 25.8 din condițiile de asigurare, să ia masuri pentru limitarea pagubelor și salvarea mărfii transportate potrivit art. 25.6 din condițiile de asigurare, să asiste la operațiunile de încărcare și descărcare conform art. 24.8. iar potrivit art. 24.8.5, în cazul bunurilor cu probleme pentru care se fac observații în scrisoarea de trăsura, conducătorul auto trebuia să facă fotografii.

Recurenta-chemată în garanție apreciază că, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile contractuale de către recurenta-pârâta, în calitate de asigurat, cererea de chemare în garanție trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei B., recurenta-chemată în garanție susține că aceasta nu apare printre asigurații menționați în contract și nefăcând în niciun fel dovada că este societate afiliată sau filiala a celor două asigurate principale, în mod greșit, s-a considerat că aceasta are calitate procesuală activă.

De asemenea, recurenta-chemată în garanție menționează că instanța nu s- a pronunțat cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A.. Potrivit recurentei, reclamanta B. nu este beneficiara asigurării de transport maritim invocată de cealaltă reclamantă, asigurarea depusă la dosar exprimând raporturi contractuale între F., în calitate de asigurat, și asigurătorul A..

Franciza prevăzută în contract și-a asumat-o asiguratul, respectiv F. și în niciun caz nu poate fi solicitată de asigurător, cu atât mai mult acordată. Franciza este o parte din dauna suportată de asigurat, neexistând niciun temei legal al acestei solicitări. Prin urmare, reclamanta A. nu are nicio calitate în relațiile dintre F. și B., astfel încât nu are nici calitate procesuală activă în cauza supusă judecății.

Totodată, reclamanta B. nu a prezentat în fața instanței niciun înscris din care să reiasă că societatea F. i-ar fi cedat dreptul la despăgubire, astfel încât aceasta nu este nici beneficiarul despăgubirii și nici nu are calitatea de asigurat în contractul de asigurare depus la dosar.

În continuare, recurenta-chemată în garanție reiterează criticile din motivele de apel privind soluționarea eronată a excepției lipsei calității procesuale pasive a recurentei-pârâte D. S.A. referitoare la lipsa raporturilor contractuale între pârâtă și reclamante.

De asemenea, recurenta reia și criticile din motivele de apel privind soluționarea eronată a excepției prescripției dreptului material la acțiune având în vedere că termenul de prescripție de un an a fost împlinit iar în cauză nu a intervenit niciun caz de suspendare sau întrerupere a termenului.

Prin întâmpinarea formulată la 12 octombrie 2021 pârâta C. S.R.L. a invocat nulitatea recursului formulat de pârâta D. S.A., întrucât criticile formulate, prin care a reluat apărările de la fond și apel, nu se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) Cod procedură civilă, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de pârâta D. S.A., ca nefondat. Totodată, a solicitat respingerea recursului formulat de chemata în garanție E. S.A., ca nefondat.

La 14 octombrie 2021, reclamantele A., B. au depus întâmpinare la recursul formulat de pârâta D. S.A., prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 ianuarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor către părți, cu mențiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă părțile nu au exercitat acest drept.

Prin încheierea din 29 martie 2022 s-au admis în principiu recursurile, s-a prorogat discutarea excepției nulității recursului pârâtei și s-a stabilit termen de judecată la data de 24.05.2022.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

I. În temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității recursului formulat de pârâta D. S.A., invocată de intimata-pârâtă C. S.R.L., urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Recursul fiind o cale de atac de reformare, prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel, este necesar ca acesta să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege.

În cauză, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat doar formal pe motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 Cod procedură civilă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, recurenta limitându-se să reitereze susținerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate recurenta susține că în mod greșit au fost respinse excepțiile invocate la instanța de fond, fiind reiterate motivele și apărările valorificate la prima instanță de control judiciar.

Astfel, arată recurenta că excepția prescripției dreptului material la acțiune fost în mod greșit respinsă de către instanța fondului, întrucât termenul de prescripție este de un an și nu cel general de 3 ani, iar acesta s-a împlinit la 02.04.2016, fiind inclusă și durata de suspendare prevăzută la art. 32 pct. 2 din Convenția CMR.

De asemenea, potrivit recurentei și excepțiile lipsei calității procesuale pasive și active au fost respinse în mod greșit întrucât, pe de o parte, recurenta nu a avut raporturi contractuale directe cu cele două reclamante iar, pe de altă parte, reclamanta B. nu a făcut dovada proprietății bunurilor avariate și nici reclamanta A. nu a făcut dovada plății despăgubirii către cealaltă reclamantă și a temeiului contractual al despăgubirii.

Analizând hotărârea recurată, se constată că instanța de apel a reținut că dreptul material la acțiune nu este prescris, termenul de un an fiind suspendat până la 16.02.2016 și împlinit la 16.08.2016, după depunerea acțiunii, potrivit art. 32 alin. (3) din Convenția CMR raportat la 2534 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește calitatea procesuală pasivă a recurentei, instanța de apel a reținut că, prin semnarea scrisorilor de transport, recurenta a dobândit calitatea de transportator al mărfii potrivit art. 4 din Convenția CMR și astfel este răspunzătoare față de reclamante pentru pierderea totală sau parțială ori pentru avarierea produsă între momentul primirii mărfii și cel al eliberării acesteia, astfel cum prevede expres art. 17 pct. 1 din Convenția CMR.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, instanța de apel a reținut că reclamanta B. este proprietara mărfurilor menționate în scrisorile de transport depuse la dosar, aceasta fiind cea care a suferit prejudiciul constând în avarierea pieselor auto, fără a fi necesară proba efectuării plății acestora.

Totodată, prin decizia recurată s-a reținut că astfel cum rezultă din clauzele contractului de asigurare a mărfurilor, părți sunt și societățile asociate, afiliate sau filiale ale asigurătorului. De altfel, instanța de apel a reținut că ulterior producerii evenimentului rutier, pârâta D. S.A. nici nu a contestat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite să reclame prejudiciul produs.

Se constată că, pe fond, recurenta nu face decât să reia criticile de la instanțele devolutive privind titularii raporturilor juridice, inexistența răspunderii și a dovezilor existenței și întinderii prejudiciului, contestând mențiunile din raportul de expertiză și procesele-verbale de casare a mărfurilor avariate, precum și cele privind suportarea franșizei de către reclamanta asigurată B.

Prin urmare, reiterarea acelorași apărări formulate la instanțele fondului privind respingerea în mod greșit a excepțiilor prescripției dreptului material la acțiune, calității procesuale active și pasive, dovada existenței și întinderii prejudiciului și suportarea franșizei de către reclamanta B., fără nicio referire la considerentele instanței de apel și la presupusele erori în interpretarea și aplicarea normelor de drept substanțial prin decizia recurată ori la considerentele acesteia, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din același cod, de strictă interpretare și aplicare.

În alți termeni, față de considerentele precedente se poate reține că accesul la justiție presupune și respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii extraordinare de atac.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimata-pârâtă C. S.R.L. prin întâmpinare, privind nulitatea recursului.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, astfel că se impune anularea recursului.

II. În ceea ce privește recursul declarat de chemata în garanție E. S.A., Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Criticile recurentei-chemate în garanție privind motivarea insuficientă și considerentele contradictorii ale deciziei recurate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, nu sunt fondate.

Recurenta susține că instanța de apel, pe de o parte, nu a analizat argumentele și probele administrate pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt, iar, pe de altă parte, considerentele sunt contradictorii atât cu privire la motivarea prin care a respins criticile privind excepțiile invocate, cât și cu privire la fondul cauzei.

De asemenea, potrivit recurentei, în ce privește chemarea în garanție formulată împotriva recurentei, decizia recurată cuprinde considerente contradictorii privind dovezile solicitate reprezentantului asiguratei în respectarea obligațiilor impuse pentru instrumentarea dosarului de daună, întrucât, deși instanța de apel a reținut că acesta a fost instruit să participe la operațiunea de descărcare și sortare a mărfurilor și eliberarea unui proces-verbal de predare-primire, precum și efectuarea de planșe foto, nu a efectuat aceste proceduri, pentru ca ulterior să se susțină că din email-urile trimise nu s-ar fi înțeles ce înscrisuri sunt necesare pentru avizarea daunelor.

Or, Înalta Curte constată că aceste critici sunt incompatibile cu calea de atac a recursului, urmând a fi înlăturate, întrucât, în realitate, se solicită repunerea în discuție a situației de fapt privind modalitatea de executare a obligațiilor asiguratului, precum și reinterpretarea probelor, aspecte care în calea extraordinară de atac a recursului nu sunt posibile, obiect al judecății în recurs fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel și conformitatea cu regulile de drept.

În aceeași modalitate, recurenta critică modul de apreciere al instanței de apel asupra dovezilor administrate în ce privește calitatea procesuală a reclamantelor.

Înalta Curte reamintește că stabilirea situației de fapt și verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie și nu în aceea a controlului de nelegalitate reglementat expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., cu consecința că examinarea deciziei, din perspectiva acestor critici, este exclusă în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A., criticile recurentei în sensul inexistenței unui raport juridic de răspundere față de reclamanta B., ci doar în raport cu pârâta C. S.R.L. cu care s-ar fi încheiat contractul de transport internațional de mărfuri nu pot fi reținute.

Instanța de apel a analizat raporturile juridice dintre părți, stabilind titularul obligației de despăgubire în persoana transportatorilor, în virtutea scrisorilor de transport, a art. 4, precum și a art. 17 pct. 1 din Convenția CMR, destinatarul mărfurilor transportate fiind reclamanta, chiar dacă oferta de a contracta a fost recepționată prin pârâta C. S.R.L.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că reclamanta B. a fost destinatara mărfurilor transportate de pârâta D. S.A., fiind și cea care a suferit prejudiciul constând în avarierea pieselor auto transportate de către pârâte. Urmare a accidentului produs, reclamanta B. a primit de la reclamanta A. o despăgubire de 56.508,54 Euro, în temeiul poliței de asigurare, fiind cesionate, totodată, în favoarea asigurătorului toate drepturile și acțiunile împotriva părților responsabile pentru producerea prejudiciului.

Așadar, se constată că, analizând corespunzător titularii drepturilor și obligațiilor din raporturile juridice în litigiu, instanța de apel a răspuns criticilor privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor, acestea acționând în mod legitim pârâtele în judecată, în calitatea acestora de transportatori ai mărfurilor avariate, pentru suportarea și, respectiv, recuperarea despăgubirilor achitate asiguratului, în temeiul actului de subrogație și cererii de remitere prin care i-au fost cesionate asigurătorului toate drepturile și acțiunile împotriva părților responsabile pentru producerea riscului asigurat.

În continuare, recurenta susține că decizia recurată nu este motivată în ceea ce privește criticile din apel privind cererea de plată a franșizei către reclamanta A..

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de apel a reținut că existența franșizei nu influențează sub niciun aspect obligația pârâtei D. S.A. de a repara prejudiciul produs din culpa sa, ci doar repartizarea suportării prejudiciului în raporturile pârâtelor cu cele două reclamante, neputând reprezenta o cauză de înlăturare a răspunderii civile.

Consecința stipulării acestei franșize în contractul de asigurare este suportarea riscului de către asigurat, în această limită, în raporturile acestuia cu asigurătorul său, nu și în raporturile juridice de răspundere solidară născute între pârâte, care deși rămân în continuare răspunzătoare pentru repararea întregului prejudiciu, răspunderea este stabilită în mod corect diferențiat față de reclamante, pe acest temei, respectiv numai față de reclamanta B. și nu față de reclamanta A., în calitate de asigurător, cum se susține.

Prin urmare, se constată că motivarea curții de apel conține argumentele privind răspunderea solidară a pârâtelor și obligația la plata franșizei către asigurat, răspunde motivelor din apelurile formulate și este conformă dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind cazul unei nemotivări a hotărârii recurate.

În acest context, împrejurarea că recurenta-chemată în garanție nu este de acord cu considerentele instanței de apel, nu echivalează cu incidența unei nemotivări a hotărârii și nu determină aplicarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziții legale va fi respinsă ca nefondată.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se arată că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 1270 și 1350 alin. (1) C. civ., întrucât din probele administrate, rezultă că pârâta D. S.A. ar fi nesocotit dispozițiile art. 25 și 24.8 din contractul de asigurare, prin faptul că nu a depus toate documentele necesare în vederea stabilirii prejudiciului cauzat.

Recurenta susține că din probele administrate, respectiv corespondența electronică și din prevederile contractului, rezultă documentele pe care asiguratul trebuia să le depună la dosarul de daună. Totodată, recurenta susține că asiguratul nu a respectat obligațiile contractuale privind efectuarea de fotografii a mărfurilor avariate la locul accidentului, întocmirea de procese-verbale privind piesele deteriorate și asistarea la distrugerea mărfii.

Înalta Curte reamintește că stabilirea situației de fapt și verificarea modului de interpretare a probelor situează analiza criticilor în sfera controlului de netemeinicie și nu în aceea a controlului de nelegalitate, prin indicarea normelor de drept material încălcate sau aplicate greșit, potrivit motivului de casare invocat de recurentă, cu consecința că examinarea deciziei, din perspectiva acestor critici, este exclusă în calea de atac a recursului.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, în cadrul controlului judiciar devolutiv, raporturile juridice stabilite între părți și modul efectiv de executare a obligațiilor asumate, din perspectiva regulilor privind forța obligatorie a clauzelor stipulate în art. 25.8 și art. 26.2 din Condițiile de asigurare și a principiilor legale instituite prin art. 1270 și art. 1350 C. civ., considerente care nu fac obiectul unor critici de nelegalitate, recurenta limitându-se să reproducă încă o dată conținutul clauzelor stipulate, cu precizarea că nu deține un corespondent asigurător pe teritoriul Turciei (locul producerii evenimentului asigurat) care să fi efectuat, în locul său, constatarea daunelor, nefiind, deci, combătută concluzia instanței de apel că nu se putea, în aceste condiții, da eficiență excepției de neexecutare în temeiul art. 25.10 alin. (2) din contract, invocându-și, în aceste condiții, propria lipsă de diligență.

Mai arată recurenta că instanța de apel ar fi nesocotit norme ale dreptului material și în ceea ce privește modul de soluționare a excepțiilor invocate, privind lipsa calității procesuale active a reclamantelor și lipsa calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A., reluând întocmai criticile formulate în apel.

Înalta Curte constată că recurenta nu a indicat nicio normă de drept material care ar fi fost încălcată sau aplicată greșit de către instanța de apel, în analiza criticilor privind respingerea excepțiilor invocate la prima instanță.

În consecință, controlul judiciar exercitat pe calea recursului nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate prin arătarea normelor de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel, potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, de strictă interpretare, criticile formulate neputând fi completate deductiv de instanța de casare.

În ce privește prescripția dreptului la acțiunea, în acord cu susținerile recurentei, instanța de apel a aplicat termenul de prescripție de 1 an prevăzut de dispozițiile art. 32 din Convenție referitoare la contractul de transport internațional, apreciind că a început să curgă la 17 martie 2015 și s-ar fi împlinit la 18 martie 2016.

Pe de altă parte, considerentele instanței de apel în sensul că a operat suspendarea cursului prescripției între 9 și 16 februarie 2016, potrivit art. 32 alin. (2) din Convenția CMR, ceea ce a determinat aplicabilitatea art. 2534 C. civ. privind efectele suspendării prescripției și care au condus la concluzia introducerii în termenul de prescriere a acțiunii introductive la 17 iunie 2016, nu sunt combătute de recurentă.

Prin urmare, reiterarea întocmai a criticilor din apel, care au primit o dezlegare din partea instanței de prim control judiciar, fără, însă, a arăta în concret aspectele de nelegalitate a deciziei recurate prin raportare la motivele de apel invocate, nu conduce de plano la incidența motivului de recurs invocat, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Așadar, nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va anula recursul declarat de pârâtă și va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chemata în garanție E. S.A. împotriva deciziei civile nr. 372/A-COM din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 372/A-COM din 23 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Respinge recursul declarat de chemata în garanție E. S.A. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 mai 2022.