ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1045/2022

Ședința publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 23 ianuarie 2015, astfel cum a fost formulată, modificată și precizată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la încetarea oricărui act de concurență neloială, obligarea pârâtei la plata de despăgubiri în valoare de 10.500.799 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând contravaloarea investiției realizate de către societatea reclamantă în perioada 2003 - 2011 în vederea îndeplinirii criteriilor de selecție și a executării contractelor de dealer autorizat, respectiv distribuitor și reparator autorizat încheiate cu B. S.R.L.; daune-interese în suma de 14.150.000 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății și 109.581.908,43 RON, reprezentând beneficiul nerealizat generat de atitudinea neloială, abuzivă a B. S.R.L. și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a mai invocat cauzarea prejudiciului prin raportare la instituția abuzului de drept privind denunțarea unilaterală a contractelor.

Prin sentința civilă nr. 477 din 26 februarie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari - practician în insolvență C. și practician în insolvență D. în contradictoriu pârâta B. S.R.L., precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel ambele părți.

Prin apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari C. și D. s-a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 477/26.02.2019, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată și completată și obligarea B. S.R.L. la: plata sumei de 10.500.799 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând contravaloarea investiției realizate de către societatea apelantă în perioada 2003-2011 în vederea îndeplinirii criteriilor de selecție și a executării contractelor de distribuție selectivă, respectiv distribuitor și reparator autorizat încheiate cu B. S.R.L.; plata daunelor-interese în suma de 14.150.000 Euro, fără TVA, echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plății, reprezentând beneficiul nerealizat generat de atitudinea neloială, abuzivă a B. S.R.L., precum și suma de 109.581.908,43 RON calculată de expertul contabil în răspunsul la obiectivul nr. 9, reprezentând contravaloarea vânzărilor către clienți identici ai A. în perioada 2003-2011; obligarea B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Apelanta-pârâtă B. S.R.L. a declarat apel strict împotriva unor considerente punctuale din cadrul sentinței civile nr. 477/26.02.2019, solicitând înlocuirea temeiului juridic pe care prima instanța a fundamentat soluția de respingere a celui de-al doilea capăt de cerere astfel cum a fost acesta precizat: din răspundere civilă delictuală, în răspundere civilă contractuală, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate; obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecata ca urmare a exercitării acestei căi de atac.

Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1437A din 21 octombrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari - practician în insolvență C. și practician în insolvență D. împotriva sentinței civile nr. 477 din 26 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

A respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva considerentelor sentinței civile nr. 477 din 26 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin administratori judiciari C. și D..

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce privește soluția asupra apelului formulat de A. S.R.L. și menținerea acesteia cu privire la apelul formulat de intimată și, în consecință trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, pentru ca în rejudecare să admită cererea de apel și acțiunea introductivă de instanță, astfel cum a fost formulată și completată.

În preambulul cererii de recurs, recurenta-reclamantă prezintă situația de fapt relevantă în cauză, care a precedat formulării prezentei acțiuni în despăgubire, structurată pe trei subpuncte, respectiv relația de colaborare între A. și B., informarea privind rezilierea contractelor și insolvența A. și comportamentul B. pe parcursul celor doi ani de preaviz.

Recurenta-reclamantă arată că prima instanță a decis respingerea cererii de chemare în judecată, reținând că aceasta a fost neîntemeiată, întrucât nu s-a probat caracterul ilicit al faptelor de concurență neloială, în ceea ce privește despăgubirile solicitate nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale, iar în ceea ce privește abuzul de drept, nu s-a dovedit că exercitarea dreptului la denunțare unilaterală nu s-a făcut în limitele prevăzute de lege.

În acest sens, se arată că instanța de apel a procedat la menținerea considerentelor instanței de fond, realizând o analiză incompletă și trunchiată a faptelor, fără a exercita rolul activ, în vederea clarificării tuturor aspectelor evocate, încălcându-se astfel prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestei norme, instanța de apel avea îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Tocmai în vederea acestui scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocate de părți, instanța era în drept să ceară părților să prezinte explicații și să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, inclusiv o eventuală necesitate a suplimentării probatoriului.

Astfel, prin interpretarea greșită a situației de fapt și a normelor legale aplicabile, instanța de apel a eliminat legăturile de cauzalitate și conexiunile logice dintre comportamentele prezentate de reclamantă și nu a analizat elementele și comportamentele părților care exced cadrului contractual și care se plasează în sfera comportamentului concurenței neloiale în piață, cu respectarea uzanțelor cinstite și a principiului general al bunei-credințe în interesul celor implicați, aspecte care fac obiectul Legii nr. 11/1991.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă lipsa motivării deciziei instanței de apel, prin simpla respingere a cererilor sau argumentelor recurentei, fără a motiva ignorarea probelor existente la dosar și fără niciun argument care să permită părții interesate să formuleze criticile de nelegalitate sau instanței de control judiciar să verifice soluția dată sub aspectul legalității.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă prezintă în primul rând argumentele legale și jurisprudențiale privind motivarea hotărârilor, pentru a demonstra faptul că instanța de apel nu a motivat de ce a ignorat probele existente la dosar, fără a efectua un raționament juridic prin care să justifice concluzia, încălcând astfel obligația de a stabili complet situația de fapt și obligația de a arăta raționamentul pentru care a înțeles să aibă în vedere doar anumite probe și să ignore altele.

Procedând la o cercetare lacunară a fondului, însușindu-și în mod automat poziția instanței de fond și eliminând nemotivat din analiza sa acele elemente probatorii care conduceau la stabilirea unei situații de fapt diferite, instanța de apel nu a lămurit la standardul cerut de practica Înaltei Curți de Casație și Justiție situația de fapt, ceea ce a produs consecințe negative asupra aplicării dispozițiilor legale, respectiv interpretarea și aplicarea greșită a art. 1, 2 și 3 din Legea nr. 11/1991.

Critica privind nemotivarea deciziei a fost structurată de către recurenta-reclamantă pe trei aspecte.

Sub un prim aspect se argumentează nemotivarea soluției adoptate privind caracterul complex al comportamentului neloial al B., care nu a fost unul punctual, natura lui neloială apare la momentul privirii în ansamblu a întregului angrenaj de fapte și acte desfășurate pe o durată mai îndelungată de timp și nu la analiza disparată a faptelor și exclusiv dintr-o perspectivă contractuală.

Acțiunile B. au avut scopul clar și unic de a prelua activitatea de distribuție a produselor B. de la A., fără o oferi o contraprestație pentru preluarea fondului de comerț.

În cadrul cercetării judecătorești s-a ignorat în mod nemotivat sau a fost înlăturat probatoriul care ar fi permis atât înțelegerea completă a situației de fapt și implicațiile ei legale, precum și verificarea legală a soluției adoptate.

Astfel, instanța de apel a ignorat complet elementele care denotă caracteristicile diferite ale relației extracontractuale existente între părți în perioada 2001-2009 și apoi în perioada 2009-2014, această ultimă perioadă fiind caracterizată de comportamentele B., care la momentul la care au fost adoptate, nu aveau o justificare suficientă a necesității, dar care ulterior s-au plasat într-o logică de concurență neloială.

Instanța de apel, menționând calitatea de profesionist a societății și invocând cadrul contractual existent și necontestat de reclamantă, nu a analizat presiunile în baza cărora s-a semnat în anul 2009 Contractul privind programul CRM, program informatic care a devenit obligatoriu pentru a realiza activitatea de distribuție și în care s-a transformat integral toată baza de date privind clienții A..

În acest sens este grăitor că instanța de apel nu a lămurit în mod corect și complet situația de fapt, deoarece a ignorat dispozițiile contractuale exprese care prevedeau că, în contra celor stabilite de instanța de apel, reclamanta nu a renunțat niciodată la conținutul bazei de date, ci și-a reținut în mod expres proprietatea asupra acestuia, aspect consfințit de art. 10 din Contractul CRM.

Sub al doilea aspect, recurenta-reclamantă susține caracterul nemotivat al soluției reținute privind deturnarea clientelei, prin simpla respingere a susținerilor sale și fără justificarea respingerii probatoriului amplu depus și fără niciun argument care să permită părții să formuleze criticile de nelegalitate sau instanței de control judiciar să verifice soluția dată sub aspectul legalității.

Recurenta susține că a arătat în apel că derularea contractelor de distribuție a fost condiționată de predarea bazei de date, iar folosirea acesteia în interes comercial propriu de către producător pentru vânzări directe nu constituie un schimb de informații care să fie justificat în contextul unei relații contractuale de distribuție. Cunoașterea clientelei distribuitorului, cât și a oricăror oferte și tranzacții derulate de acesta cu clientela sa, nu reprezintă o uzanță comercială.

Instanța de apel a ignorat prevederile exprese ale contractului CRM, al cărui scop era optimizarea distribuției, iar intimata nu avea dreptul de a folosi datele particulare, acestea fiind proprietatea Distribuitorului. Datele furnizate se califică drept secrete comerciale în accepțiunea art. 1

1

lit. d) din Legea nr. 11/1991, iar folosirea acestora de către concurent cade în mod evident în sfera de acoperire a dispozițiilor art. 2 alin. (2) lit. b) din același act normativ.

Sub al treilea aspect, recurenta-reclamantă invocă caracterul nemotivat al soluției privind uzanțele aplicabile și starea de insolvență a A., potrivit art. 1 alin. (5) C. civ.

Prin încheierea de ședință din 7 octombrie 2020, recurenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, arătând că uzanța comercială la intrarea producătorului în vederea distribuției directe pe piața din România este aceea de a cumpăra/prelua prin achiziție activitatea comercială a distribuitorului local, preluând activele acestuia, în special locațiile și negocierea și oferirea unei contraprestații distribuitorului. Deși instanța de apel a încuviințat proba, a ignorat complet înscrisurile depuse de reclamant cu ocazia deliberării, fără a specifica ce condiții legale stipulate de art. 5 din C. civ. privind uzanțele nu ar fi îndeplinite pentru reținerea existenței acestei uzanțe.

În plus, instanța de apel nu a motivat de ce a ignorat complet probele depuse în vederea dovedirii actelor și faptelor B. contrare uzanțelor cinstite referitoare la deschiderea vizavi sau în imediata vecinătate a locațiilor reclamantei a unor locații de distribuție și service cu competențe de vânzare camioane noi de către intimat.

Recurenta susține că un alt indiciu, în sensul cercetării lacunare și a nelămuririi complete a situației de fapt de către instanța de apel, precum și a ignorării probatoriului existent, îl reprezintă și reținerile cu privire la starea de insolvență a reclamantei, deși s-a probat în fața instanței de apel că decizia de intrare în insolvență a survenit în urma deciziei B. din 10 octombrie 2012 de a reorganiza rețeaua de dealeri, decizie care este prezentată și în raportul anual public al acestuia din anul 2012.

Recurenta arată că a demonstrat prin înscrisurile depuse la dosar că la data de 15 octombrie 2012 Președintele B. a notificat A. cu privire la integrarea rețelei de concesionari B. cu a cea a B., iar notificările transmise ulterior prin executor judecătoresc, în 18 decembrie 2012 erau doar o formalitate aferentă acestei decizii.

În contractele de credit semnate cu ING, prin care s-a finanțat activitatea contractuală a A. cu B., denunțarea contractelor de distribuitor și reparator încheiate cu B. constituia o condiție care declanșa accelerarea și solicitarea imediată a creditului, recurenta fiind obligată să solicite intrarea în insolvență cât mai repede posibil. Decizia de intrare în insolvență a reprezentat o măsură de protecție a societății împotriva acțiunilor bruște ale creditorilor în vederea reorganizării și redresării societății.

Starea de insolvență a A. a fost determinată de accelerarea iminentă a creditelor ca urmare a denunțării contractelor de către B., realizată pe motiv că rețeaua de dealeri B. din România va fi internalizată, adică va fi înlocuită cu rețeaua de distribuție și service a B. deja existentă.

În acest sens face trimitere la opinia firmei de audit din care a rezultat că intrarea în insolvență a fost cauzată de un element extern.

Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că este evident faptul că instanța de apel nu a procedat la o analiză completă a situației de fapt și a ignorat probatoriul extensiv de la dosarul cauzei, atunci când a menținut soluția primei instanțe.

Al doilea motiv de nelegalitate se referă la interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, prevăzute în Legea nr. 11/1991 și C. civ.

Recurenta subliniază standardul probatoriu aplicabil în cazul faptelor de concurență neloială, ce a fost ignorat de instanța de apel și a condus la emiterea unei decizii nemotivate și nelegale.

În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut în practica sa că susținerea instanței fondului în sensul necesității individualizării în concret a faptelor de concurență neloială reprezintă o interpretare și aplicare a normelor legale, lipsită de suport juridic, în condițiile în care modalitatea în care sunt prefigurate faptele de concurență neloială prevăzute de Legea nr. 11/1991, presupun în mod implicit, săvârșirea acestora în condiții oculte, prin intermediul unor mecanisme apte să faciliteze ascunderea identității adevăratului făptuitor și fără relevarea unor elemente concret-determinate.

Având în vedere caracterul ocult al faptelor de concurență neloială, probele în sensul existenței unei astfel de fapte trebuiau apreciate holistic de către instanța de apel, ca un întreg privit în ansamblu, pentru ca prin prezumții judiciare, instanța să evidențieze conduita neloială.

Recurenta arată că a probat extensiv conduita intimatei relevantă în determinarea faptelor de concurență neloială prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei, care au fost îndepărtate de instanța de apel fără o argumentare temeinică. Instanța de apel nu a apreciat probele în ansamblu și nu a aplicat prezumțiile judiciare care ar fi condus cel puțin la intuirea unor indicii în sensul existenței faptelor de concurență neloială, interpretând și aplicând eronat dispozițiile legale prin raportare la situația de fapt care nu a fost stabilită complet.

În ceea ce privește faptele de concurență neloială, recurenta invocă încălcarea obligației de garanție contra evicțiunii, consacrată de art. 1337 C. civ., prin deschiderea chiar vizavi de locația A. din București a locației intimatei de vânzare și service camioane, în cadrul căreia se desfășura și se desfășoară aceeași activitate comercială cu cea avută de societate.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că nu există pentru pârâtă niciun impediment contractual sau legal de a-și deschide puncte de lucru, cu activitate similară celei desfășurate de reclamantă în locațiile deschise anterior. Instanța avea obligația de a cunoaște faptul că intimata garanta pentru evicțiune și în virtutea acestei obligații legale, avea obligația de a nu deschide o locație proprie concurentă reclamantei vizavi de locațiile reclamantei, iar sarcina probei nu îi putea incumba reclamantei în acest sens. În contra celor reținute de instanța de apel, dispozițiile contractuale care limitează obligația de garanție pentru evicțiune a B. trebuiau interpretate strict, fiind excepții de la obligația generală a vânzătorului de garanție pentru evicțiune.

De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de apel că prin contractul CRM s-ar fi agreat rezilierea automată a contractului CRM la data rezilierii contractelor de distribuitor/reparator agreat, cu consecința pierderii accesului distribuitorului la baza de date. De fapt, prin Contractul CRM s-a agreat pierderea accesului la programul CRM.

Baza de date era proprietatea reclamantei, iar intimata nu avea dreptul de a folosi datele și a comis astfel o faptă ilicită prin folosirea acestora și prin faptul că nu a permis accesul Societății la propria bază de date, acaparând astfel un element central al fondului de comerț al reclamantei.

Pentru întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a B., recurenta a demonstrat existența mijloacelor reprobabile întreprinse de intimată în relația cu reclamanta, partener comercial vechi și recunoscut drept unul dintre cei mai importanți din Europa de Est, B. plasând reclamanta într-o situație de expunere comercială majoră, îngreunând funcționarea și deturnând clientela și vadul comercial.

În ceea ce privește deturnarea clientelei, recurenta susține că a demonstrat instanței de apel că această practică a început în cursul anului 2013, chiar în decursul celor doi ani ai termenului de preaviz acordat în vedere încetării contractelor de distribuitor agreat și de reparator agreat și s-a realizat prin transmiterea de informări clienților A. cu privire la reorganizarea rețelei de distribuție și service B. și integrarea ei în rețeaua B., prezentarea în presă în perioada de preaviz a informațiilor cu privire la rezilierea contractelor de distribuție selectivă a distribuitorilor existenți B. și menținerea unui dubiu privind viitorul acestora, precum și prin realizarea în paralel de acțiuni de vânzare directă de produse către clienții A. în perioada de preaviz. În plus, prin deschiderea în imediata vecinătate a locațiilor A. a unor locații de distribuție și service B., aceasta a acționat în mod direct în sensul preluării clientelei A. aferentă locațiilor din București și Brașov. Mai mult, intimata a majorat excesiv prețurile pentru piese de schimb începând cu anul 2013, în cei doi ani de preaviz anterior încetării contractelor, fapt ce a condus în mod previzibil la scăderea substanțială a vânzărilor realizate de A. și la atragerea clientelei acestuia către locațiile de vânzare ale furnizorului.

S-a evidențiat instanței, că toate aceste fapte, derulate începând cu perioada 2009-2010, au fost contrare uzanțelor comerciale și au avut drept scop și au condus la preluarea integrală a clientelei A. de către B., inclusiv a vadului comercial. În final, A. a fost exclusă de pe piață la momentul încetării contractelor cu B., ca urmare a pierderilor majore suferite datorate investițiilor realizate la cererea B. și nerecuperate, precum și ca urmare a deturnării clientelei.

Prima instanță a reținut în mod greșit că nu ar fost îndeplinită condiția premisă pentru existența unei fapte ilicite de concurență neloială constând în deturnarea clientelei, respectiv existenta relație de concurență între reclamantă și B..

În acest fel, instanța de apel a încălcat normele de drept material prevăzute în Legea nr. 11/1991, având în vedere că acest act normativ și Legea nr. 21/1996 arată că un producător poate fi în aceleași timp și furnizor și concurent al unui distribuitor al său, în măsura în care nu se limitează a realiza doar activități de producție, ci realizează și vânzări ea gros și retail; B. precizează expres în notificările de reziliere trimise, că va prelua activitatea de distribuție și service pentru a fi realizată de rețeaua B., adică o va realiza în mod direct, el însuși; B. s-a comportat drept concurent, efectuând vânzări directe către clienți finali atât anterior cât și după trimiterea notificărilor de încetare; B. a recunoscut în mod direct în dosarul nr. x/2018 că cel puțin în perioada 2010-2012 B. a vândut produse în paralel la distribuitorii săi și că începând cu 2013 a vândut produsele exclusiv în mod direct.

Instanța de apel a ignorat fără să motiveze probele depuse de reclamantă în sensul încălcării de către intimată a uzanțelor comerciale. Uzanța comercială la intrarea producătorului pe piață este preluarea activelor distribuitorului, în special a locațiilor, aceste active fiind de cele mai multe ori dedicate activității și neputând fi folosite pentru altă activitate comercială decât cu costuri extrem de mari.

Instanța de apel nu a motivat de ce nu a luat în considerare susținerile reclamantei, nu a examinat toate elementele care ar fi condus la stabilirea completă a situației de fapt și implicit la aplicarea corectă a dispozițiilor legale, încălcând prevederile art. 1, art. 2 din Legea nr. 11/1991.

În ceea ce privește exercitarea abuzivă a dreptului de denunțare unilaterală a contractelor, instanța de apel trebuia să constate încălcarea art. 15 din C. civ., întrucât elementul obiectiv al abuzului de drept este întrunit, B. a deturnat dreptul de denunțare unilaterală a contractului de la finalitatea sa legală, urmărind exclusiv preluarea activității de distribuție realizate de A., cu excluderea acestuia dar și a oricărei contraprestații.

Elementul subiectiv al abuzului de drept este îndeplinit, exercițiul dreptului de denunțare unilaterală s-a făcut cu rea-credință, având în vedere scopul anti-concurențial pe care l-a urmărit intimata, constând în eliminarea A. de pe piață, în vederea creării de către B. a propriei rețele de distribuitori și reparatori B., care să ofere aceleași servicii, fără a mai fi în vreun fel supusă presiunii anticoncurențiale a A..

Rezultă astfel că denunțarea contractelor de către intimată s-a făcut printr-un abuz de drept, existând atât rea-credință din partea acesteia, sub aspect subiectiv, cât și o evidentă deturnare a dreptului de la finalitatea recunoscută de lege.

In acest sens, se arată că intimata a depășit limitele legale și contractuale ale clauzelor 17.3 ale Contractelor de Distribuitor agreat din 15.12.2005 ce fac trimitere la Regulamentul CE 1400/2002 și a trecut în sfera delictului prin faptele de concurență neloială contrare uzanțelor cinstite și principiului bunei credințe prezentate anterior, săvârșite în asociere cu denunțarea unilaterală a tuturor contractelor de distribuție ale A. pentru scopul declarat în notificarea de preluare a activității acestuia prin eliminarea sa.

Instanța de apel nu a luat în considerare doctrina și jurisprudența extensivă a instanțelor europene puse la dispoziție de către reclamantă, potrivit cărora, dreptul de denunțare al unui contrat poate fi exercitat în mod abuziv. Sancțiunea oricărui abuz de drept constă în angajarea răspunderii delictuale a făptuitorului în vederea obținerii de daune interese, instanța de apel ar fi trebuit să analizeze exercițiul dreptului de denunțare unilaterală din perspectiva art. 15 C. civ. și a principiului bunei-credințe, cu luarea în considerare a întregului context comportamental al B..

Exercitarea dreptului de denunțare unilaterală a contractului, cu preavizul de doi ani chiar și teoretic fiind e recunoscut ca insuficient, rezultă că este o exercitare abuzivă a acestui drept, soluția instanței de apel și pe acest aspect fiind greșită, aceasta neprocedând la interpretarea corectă a prevederilor legale și la o analiză completă a situației de fapt.

În ceea ce privește angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei în baza prevederilor C. civ. și a Legii nr. 11/1991, recurenta arată că în mod nelegal a reținut instanța de apel neîntrunirea cumulativă a condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale a B. pentru faptele de concurență neloială și pentru abuzul de drept manifestat în denunțarea unilaterală a contractelor de distribuitor și reparator agreat, menținând soluția instanței de fond în sensul unei presupuse neprobări de către reclamantă a condițiilor de angajare a răspunderii civile delictuale.

În temeiul argumentelor evocate, recurenta se consideră îndreptățită să solicitate admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris și depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă, la 15 noiembrie 2021, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 2 decembrie 2021, recurenta-reclamantă a solicitat înlăturarea susținerilor formulate de intimata B. și admiterea cererii de recurs.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 februarie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 17 martie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a invocat din oficiu excepția nulității recursului, context în care a amânat cauza la 5 mai 2022, pentru a posibilitate părților să răspundă pe acest aspect.

La termenul din 5 mai 2022, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, urmează să anuleze calea extraordinară de atac, în considerarea următoarelor:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

In conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același Cod.

Astfel, din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurentă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerința nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Așadar, pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Din analiza memoriului de recurs, se constată că motivele invocate - art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. - nu pot fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., conform cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, întrucât criticile vizează de fapt aspecte de netemeinicie privind modul în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat și a stabilit situația de fapt, chestiuni care nu pot forma obiectul controlului de legalitate exercitat în calea extraordinară de atac a recursului.

În susținerea memoriului de recurs, se arată că încălcarea prevederilor legale de către instanța de apel este între altele și consecința unei înțelegeri incomplete sau greșite a situației de fapt și a nelămuririi acesteia de către instanță, inclusiv prin punerea în discuție a necesității suplimentării probatoriului, dacă ar fi fost cazul, context în care instanța de apel ar fi procedat la simpla respingere a cererilor sau argumentelor sale fără niciun argument care să permită părții interesate să formuleze criticile de nelegalitate sau instanței de control judiciar să verifice soluția dată sub aspectul legalității, fapt care echivalează cu nemotivarea.

Tot în același context, se susține încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu ar fi suplimentat probatoriul și că procedând astfel, ar fi încălcat dispozițiile evocate care reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului.

Din analiza criticilor formulate, se constată că încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, iar nu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din același Cod, așa cum susține recurenta.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligațiile ce revin părților în materie de probațiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greșeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuși administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în același scop al stabilirii adevărului.

Așadar, prin hotărârea recurată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, instanța de apel răspunzând tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunțate de instanța de fond, astfel că, din perspectiva cerințelor impuse de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului.

În susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta critică decizia atacată, considerând că instanța de apel și-a însușit în mod automat poziția instanței de fond, eliminând nemotivat din analiza efectuată acele elemente probatorii, care ar fi condus în opinia sa la stabilirea unei situații de fapt diferite, context în care apreciază că soluția adoptată este nemotivată prin raportare la trei aspecte, respectiv din perspectiva caracterului complex al comportamentului imputat B., în ceea ce privește deturnarea clientelei alegată, raportat la uzanțele aplicabile și starea de insolvență a recurentei.

Criticile privind nemotivarea soluției adoptate raportat la caracterul complex al comportamentului neloial al B. au fost analizate de instanța de apel, care în urma acestui examen a constatat că sunt nefondate, reținând cu privire la modificarea cadrului contractual în anul 2010, că acest aspect nu prezintă relevanță, deoarece reclamanta nu a învestit instanța cu o acțiune în anularea contractului pentru vicierea sau lipsa consimțământului, iar modificarea contractului reprezintă o manifestare a principiului libertății contractuale.

Cu referire la susținerile recurentei privind contractul și programul CRM, se constată că instanța de apel nu a ignorat aceste critici, ci analizându-le, le-a înlăturat în mod argumentat prin raportare la lipsa lor de relevanță din perspectiva cauzei acțiunii, calitatea sa de profesionist și probatoriul administrat.

Referitor la criticile privind nemotivarea soluției reținute privind deturnarea clientelei, instanța de apel le-a considerat a fi nefondate, deși recurenta consideră că s-a ajuns la această concluzie ignorându-se probatoriul existent la dosarul cauzei și că s-ar fi procedat la o simplă respingere a susținerilor sale, fără ca instanța de apel să justifice înlăturarea probatoriului depus și fără niciun argument care să-i permită să critice soluția sau instanței de control judiciar să o verifice sub aspectul legalității.

Pe acest aspect, instanța de apel a înlăturat motivat criticile privind constrângerea recurentei la încheierea contractului CRM, în raport cu calitatea sa de profesionist, context în care aceasta nu poate pretinde că a semnat contractul CRM fără a avea reprezentarea operațiunilor pe care acesta le presupune, iar în lipsa constatării existenței unor cauze de nulitate, constatate pe cale judecătorească, acesta este prezumat a fi legal încheiat, inclusiv cu privire la toate clauzele sale, precum și cele care privesc obligația sa de a pune la dispoziția intimatei baza sa de date cu clienți și de a introduce în sistemul informatic CRM aparținând intimatei toate acțiunile comerciale realizate de agenții de vânzări ai distribuitorului.

Prin urmare, instanța de apel a apreciat pe baza probatoriului administrat că nu s-a făcut nicio dovadă în sensul deturnării clientelei reclamantei prin folosirea în mod neloial a respectivei baze de date, accesul la date și informații, fiind furnizate chiar de reclamantă, în condițiile expres convenite de părți.

Referitor la criticile aduse soluției privind uzanțele aplicabile, materializate în prevederile legale - Legea nr. 11/1991, precum și în prevederile contractuale și starea de insolvență a recurentei au fost apreciate ca nefondate, în contextul aprecierii probatoriului, raportat la teza probatorie invocată, instanța de apel a apreciat că nu s-au individualizat, în concret, acele uzanțe cinstite, statornicite în activitatea industrială și de comercializare a produselor, cărora să le contravină conduita adoptată de pârâtă în relația cu reclamanta.

În ceea ce privește deschiderea în imediata vecinătate a unor locații de distribuție și service, instanța de apel a reținut că, deși prima instanță nu a analizat acest aspect, această împrejurare nu schimbă concluzia la care a ajuns instanța, în sensul nedovedirii unor acte sau fapte contrare uzanțelor cinstite în activitatea de comercializare a produselor și de efectuare a prestărilor de servicii specifice pe piața autovehiculelor, în raport cu relația lor contractuală.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică relevantă și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc toate susținerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (vezi cauza Albina împotriva României; cauza Gheorghe împotriva României) a subliniat rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a arătat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia.

Relevante sunt și considerentele avute în vedere de Curtea Constituțională în pronunțarea deciziei nr. 216/2019, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 144 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial cu numărul x din data de 3 iulie 2019, care a statuat că "una dintre garanțiile implicite ale desfășurării procedurii unui proces echitabil o reprezintă motivarea hotărârilor. Astfel, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanța de judecată, care, în mod necesar, are obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă".

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., evocate de recurentă, nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de respingere a apelului reclamantei și de menținere a hotărârii instanței de fond, astfel că obligația instanței de motivare a hotărârii nu trebuie însă înțeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat de parte în sprijinul unui mijloc de apărare.

În argumentarea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât s-a omis analizarea corectă a probelor de către instanța de apel, a situației de fapt, conduita contractuală a părților, totodată fiind prezentate aspecte de fapt care țin de derularea relațiilor dintre părți, care nu pot fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

În acest context, se reține că recurenta nu a indicat nicio normă de drept material pe care instanța de apel să o fi încălcat sau apreciat greșit în acest sens, considerând că soluția ar fi infirmată de considerentele din cele două decizii de speță ale Înaltei Curți, evocate de recurentă și, cum în sistemul de drept românesc jurisprudența nu este izvor de drept, se apreciază că acest motiv de recurs a fost invocat în mod formal.

Tot în cadrul criticilor privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, recurenta invocă pentru prima dată direct în recurs - în contextul unei acțiuni în răspundere civilă delictuală întemeiată pe dispozițiile Legii 11/1991 - faptul că deschiderea unui punct de lucru în apropierea locațiilor sale încălcă obligația de garanție contra evicțiunii, totodată propunând o reinterpretare a obligațiilor asumate prin contractul CRM, aspect care vizează chestiuni ce țin de fondul cauzei și de temeinicia hotărârii, nu chestiuni de legalitate, aceste critici raportându-se la modul de interpretare a contractului de către instanța de apel, la reținerea unei situații de fapt care nu se coroborează cu probele, la modul de conduită a părților, la evaluarea comportamentului acestora.

În ceea ce privește critica referitoare la deturnarea clientelei, recurenta invocă doar în mod formal faptul că instanța de apel ar fi încălcat art. 1 și 2 din Legea nr. 11/1991, întrucât nu ar fi examinat toate elementele care ar fi condus la stabilirea completă a situației de fapt, având în vedere că nu se arată în ce mod raționamentul instanței de apel ar reflecta încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aspect relevant și în susținerea faptului că instanța de apel ar fi încălcat aceleași norme de drept material, prin faptul că nu ar fi făcut nicio mențiune la susținerile B. privind îndeplinirea condiției premisă de existență a relației de concurență.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurenta apreciază că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, motiv pentru care consideră că această premisă ar fi condus la aplicarea greșită a dispozițiilor ce reglementează instituția abuzului de drept reglementat de art. 15 C. civ., raportat la situația de fapt, însă nu dezvoltă critici privind interpretarea normei juridice și modul eronat în care instanța de apel a procedat în legătură cu acest text de lege, ci realizează o sinteză a considerațiilor factuale pentru care apreciază că denunțarea contractelor ar fi avut un caracter abuziv, ceea ce constituie aspecte ce vizează temeinicia și nu legalitatea hotărârii.

Așadar, se constată că prin memoriul de recurs, recurenta nu a indicat și nici nu a dezvoltat în memoriul de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., pentru a se putea efectua controlul de legalitate de către instanța de recurs.

În acest sens, se apreciază că motivele indicate de recurentă în cuprinsul cererii de recurs nu se numără printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de legiuitor.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport cu dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Astfel, deși au exercitat calea de atac a recursului, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, recurenta își exprimă nemulțumirea față de modul de stabilire de către instanță a situației de fapt și de administrare și apreciere a probelor, aspecte care nu se încadrează în controlul de legalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situației de fapt ori reaprecierea probelor sau a modului de administrare a acestora.

Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurentă constă, practic, în redarea istoricului cauzei, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată și a demersurilor întreprinse, a apărărilor formulate la fond și în apel, a probelor administrate, fără însă a arăta, în concret, în ce constă greșeala instanței de apel, a cărei hotărâre a atacat-o.

Succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic, în așa fel încât să se poată reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.

Astfel, deși recurenta-reclamantă a indicat, drept motiv de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., care se referă la nemotivarea hotărârii pronunțate cu aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material, din observarea criticilor formulate de către recurente se constată că, acestea nu reprezintă critici efective de nelegalitate aduse hotărârii, în sensul motivelor de recurs evocate, ci doar critici de netemeinicie.

Înalta Curte, reține că acestea nu pot face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului și a situației de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

Aspectele învederate de recurentă se situează în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt ori la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate, nefiind posibil a se reține vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de casare prevăzute limitativ de lege, context în care recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv conferit de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, dezvoltarea criticilor nu face posibilă încadrarea lor în nici unul dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în realitate, recurenta-reclamantă reluând apărările de fond formulate în fazele procesuale anterioare, referitoare la situația de fapt și probele efectuate în cauză și a modului de interpretare a acestora - ceea ce constituie o chestiune de fapt și de administrare și apreciere a probelor, ce nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, iar simpla indicare a unui text de lege, fără a se arăta în ce constă nelegalitatea, prin raportare la hotărârea pronunțată, nu este suficientă, din această perspectivă.

Pe de altă parte, recursul nefiind o cale de atac devolutivă, care să permită reanalizarea situației de fapt și reinterpretarea probelor, nefiind posibilă nici reîncadrarea criticilor în alte motive de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a da eficiență dispozițiilor legale precitate și pe cale de consecință, a constata nulitatea cererii de recurs de față.

Constatând, deopotrivă, că nu sunt nici motive de ordine publică, ce ar putea fi invocate din oficiu, de către instanța de recurs, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte, dând eficiență textului de lege invocat, va constata nulitatea cererii de recurs, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 34.638,12 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurilor existente la paginile 236-237 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 34.638,12 RON constând în onorariu avocațial.

Prin urmare, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte urmează a aplica sancțiunea nulității, în conformitate cu dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 496 alin. (1) din același Cod va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari C. ȘI D. împotriva deciziei nr. 1437/A din 21 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și va obliga recurenta să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 34.638,12 RON constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administratori judiciari C. ȘI D. împotriva deciziei nr. 1437/A din 21 octombrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L..

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 34.638,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-pârâte B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 mai 2022.