ÎCCJ, decizie (scj.ro #198482)

Discriminare. Criteriul apartenenței sindicale. Faptă constând în schimbarea repetată de către angajator a locului muncii angajatului (prin delegare). Hotărâre judecătorească definitivă prin care instanța specializată în litigii de muncă a menținut legalitatea deciziei de delegare. Efecte în litigiul privitor la contestarea legalității hotărârii CNCD

O.G. nr. 137/2000, art.2 alin. (1) și art.20 alin. (6)

Hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de o instanță specializată pentru soluționarea litigiilor de muncă

și asigurări sociale nu are putere de lucru judecat în cauza având ca obiect anularea unei hotărâri a Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în ceea ce privește existența sau inexistența faptei de discriminare, având însă relevanță cu privire la situația de fapt reținută.

Astfel, cum în speță nu au existat repetate schimbări ale locului muncii angajatului, ci doar încercarea angajatorului de a pune în executare o unică decizie de delegare - care a fost împiedicată de chiar comportamentul angajatului (consemnat ca atare de către instanța de dreptul muncii prin hotărârea prin care a constatat legalitatea deciziei de delegare) - nu poate fi reținută existența unui abuz din partea angajatorului, care are dreptul de apreciere asupra oportunității admiterii/ respingerii cererilor de delegare/ transfer, toate acestea conducând la concluzia că angajatorul a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, privind inexistența încălcării principiului egalității de tratament.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 405 din 27 ianuarie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a  contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul National pentru Combaterea Discriminării și B, anularea  Hotărârii nr.76/06.02.2019, emisă de pârât.

Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr.758 din 6 noiembrie 2019, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta Societatea A SA, invocând motivul de casare prevăzut de art.488 alin.(1) pct.8 din Codul de procedură civilă.

Recurenta-reclamantă invocă interpretarea și aplicarea greșită a disp. art.2 alin.(1) și art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată, arătând că în cauză nu a săvârșit nicio faptă care să constituie discriminare, în sensul dispozițiilor OG nr.137/2000, republicată.

Decizia de delegare a intimatului-pârât B, de la Autobaza X la Autobaza Y, nu a urmărit discriminarea acestuia în baza criteriului apartenenței sindicale.

Se arată că la baza delegării intimatului-pârât a stat solicitarea Direcției de Exploatare prin Divizia de Transport Autobuze, în vederea asigurării indicatorilor de parc la nivelul Programului de Transport aprobat.

Solicitarea s-a făcut pentru două persoane, iar intimatul-pârât a motivat refuzul exprimat prin activitatea sindicală.

Recurenta-reclamantă invocă faptul că prima instanță nu a avut în vedere disp. art.42-44 din Codul muncii, conform cărora delegarea este un act unilateral al angajatului, este o măsură obligatorie, acordul salariatului nu este necesar, întrucât delegarea avea loc la o subunitate proprie.

În plus, recurenta-reclamantă arată că decizia de delegare a fost contestată la Tribunalul București – Secția contencios administrativ și fiscal a VIII-a, instanța pronunțând o hotărâre de respingere a cererii, arătându-se că actul contestat nu reprezintă o decizie de modificare a raporturilor de muncă în funcție de apartenența sindicală a salariatului.

4.

Prin concluziile scrise depuse la dosar, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că Decizia nr.3962/ 08.10.2018 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a pentru conflicte de muncă și asigurări sociale nu afectează legalitatea deciziei sale.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului formulat de reclamanta Societatea A SA

Analiza motivelor de casare

Înalta Curte reține, prealabil expunerii considerentelor  deciziei de recurs, că prima instanță a susținut că reclamanta a recunoscut faptele, dar nu a considerat că delegarea salariatului a fost discriminatorie pe baza criteriului apartenenței sindicale.

S-a mai reținut că angajatorul a insistat să îl delege pe pârât, deși altor salariați le-au fost respinge solicitări similare, iar susținerile reclamantului referitoare la necesitatea obiectivă a delegării pârâtului nu reprezintă o justificare obiectivă a schimbului locului de muncă al acestuia.

Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat, urmează să rețină că, potrivit disp. art.2 alin.(1) din OG nr.137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice”.

Potrivit disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, republicată: „persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament”.

În speță, prin Hotărârea CNCD nr.4051/03.08.2017, s-a reținut că petentul B a considerat discriminatorie delegarea sa de la autobaza X la Autobaza Y, având la bază criteriul apartenenței sindicale, fiind vicepreședinte de sindicat nereprezentativ.

Recurentul-reclamant în cauza de față a depus acte doveditoare, conform art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000, respectiv că cererile de delegare ale altor persoane au fost respinse pentru că autobazele de unde proveneau, altele decât autobaza X, se confruntau cu deficit de personal, iar de la autobaza Y nu exista nicio cerere de transfer la autobazele Z sau DITT – Secția DITI.

De asemenea, prin adresa nr.284084/11.10.2016 s-a efectuat o primă estimare a necesarului de personal pentru conducătorii de vehicule.

De asemenea, repetatele decizii de delegare ale petentului B sunt justificate prin conduita acestuia, respectiv prin refuzul de a primi deciziile, ca urmare a unor activități sindicale, care nu au fost anunțate în prealabil angajatului, pentru a-și justifica absența de la locul de muncă sau prin existența unui concediu medical, în perioada emiterii Deciziei de delegare nr.2060/09.05.2017.

Aceste decizii de delegare au fost revocate de angajator, iar Decizia de delegare nr.3014/ 30.06.2017 a fost contestată în instanță, prin Decizia nr.3962/08.10.2018 pronunțată de Curtea de Apel București, respingându-se acțiunea ca neîntemeiată.

Înalta Curte constată că hotărârea judecătorească definitivă pronunțată de o instanța specializată pentru soluționarea litigiilor de muncă și asigurări sociale nu are putere de lucru judecat în privința existenței/ inexistenței discriminării, însă are relevanță cu privire la situația de fapt reținută, prin care s-a constatat existența unor cereri de transfer de la alte autobaze, astfel că situațiile sunt distincte și nu pot fi comparate, dar și inexistența unui abuz din partea angajatorului, care are dreptul de apreciere asupra oportunității admiterii/ respingerii cererilor de delegare/ transfer.

Astfel, cele constatate prin prezenta decizie de recurs nu contrazic aspectele avute în vedere prin hotărârea judecătorească anterioară, toate acestea conducând la concluzia că recurentul-reclamant din prezenta cauză a făcut dovada solicitată de disp. art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, și anume, inexistența încălcării principiului egalității de tratament.

Înalta Curte, contrar celor reținute de prima instanță, observă că în speță nu au existat repetate decizii de delegare ale intimatului-pârât, ci doar încercarea angajatului de a pune în executare o unică decizie de delegare, care a fost împiedicată prin atitudinea angajatului însuși și invocarea unor motive ce au determinat revocarea actelor emise.

Comportamentul angajatului a fost consemnat prin pronunțarea hotărârii judecătorești care a apreciat în sensul legalității Deciziei de delegare nr.3014/30.06.2017.

Față de acestea, reținându-se întrunirea motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.8 Cod procedură civilă, Înalta Curte a constatat că sentința atacată a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a disp. art.2 alin.(1) și art.20 alin.(6) din OG nr.137/2000 republicată, dispunând, în temeiul disp. art.496 Cod procedură civilă coroborat cu disp. art.20 din Legea nr.554/2004, modificată și completată, admiterea recursului, casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii și anularea actului atacat.