ÎCCJ, decizie (scj.ro #198462)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2019 pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, cu titlu de restituire a împrumutului acordat în data de 18.02.2016 și a sumei de 278.400 lei, reprezentând obligația de restituire a împrumutului acordat în data de 23.04. 2013, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului la plata sumei de 450.000 lei, reprezentând o plată nedatorată efectuată în data de 18.02.2016 precum și a dobânzii legale penalizatoare calculate între simplii particulari de la data scadenței până la data plății efective precum și a cheltuielilor de judecată, efectuate în cauză. În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1341, art. 1535, art. 2158 și urm. C.civ., prevederile relevante din cuprinsul O.G. nr. 13/2011, precum și orice alte dispoziții expres enumerate în cuprinsul cererii. Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepția dreptului de a pretinde restituirea sumei de 278.400 lei, iar pe fond, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii. Prin sentința civilă nr. 43 din 10.01.2020, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava Prin sentința nr. 879 din 09.10.2020, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a admis în parte acțiunea; a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 278.400 lei, cu titlu de împrumut și să plătească dobânda legală calculată asupra debitului principal începând cu data de 23.04.2016 și până la plata efectivă a sumei datorate; a respins, ca nefondată, cererea privind restituirea sumei de 450.000 lei cu titlu de împrumut sau plată nedatorată; a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3336,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava Prin decizia nr. 686 din 01.07.2021, Curtea de Apel Suceava - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., reclamantul A., formulând următoarele critici: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1.341 alin. (1) C.civ. atunci când a reținut că instituția plății nedatorate reglementează condiția existenței unei plăți făcute din eroare. În dezvoltarea acestei critici, recurentul a arătat că din conținutul actual al textului art. 1.341 alin. (1) C.civ. rezultă faptul că nu are importanță elementul volitiv al prestației, respectiv nu are importanță cauza pentru care solvensul a efectuat prestația. Prevederile art. 1.341 alin. (1) C.civ. reglementează instituția plății nedatorate doar prin prisma unor condiții obiective, excluzând astfel verificarea oricărei condiții subiective (voliționale). Așadar, din această perspectivă, instanța de apel, în vederea aplicării corecte a prevederilor menționate, ar fi trebuit să verifice doar condițiile obiective reglementate de lege, respectiv dacă a existat o prestație și dacă acea prestație era sau nu datorată. Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1.469 alin. 2 C.civ., coroborate cu cele ale art. 1.226 alin.1 C.civ., art. 1.635 alin.1 C.civ., raportat la art. 1.341 alin. 1 C.civ. Astfel, din considerentele instanței de apel rezultă că un motiv decisiv pentru care a respins cererea de apel este reprezentat de faptul că remiterea unei sume de bani de către solvens cu reprezentarea faptului că acordă un împrumut, nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. 1 C.civ. Instanța de apel a considerat că împrumutul de consumațiune nu naște în sarcina împrumutătorului nicio obligație, sens în care remiterea sumei de bani nu poate fi considerată plată pentru că nu ar intra în conținutul obiectului unei obligații. Plata, în sensul art. 1.469 alin. 2 C.civ., are în vedere modalitatea de stingere a unor obligații, tocmai de aceea textul vorbește despre conținutul obiectului obligației. Prin contrast, plata în sensul art 1.341 alin. 1 C.civ. are în vedere remiterea unei sume de bani sau prestația efectuată în lipsa existenței unei obligații. Așadar, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit conținutul celor două prevederi legale. Interpretate teleologic cele două prevederi relevă faptul că termenul de plată, în sensul art. 1.341 alin. 1 C.civ., privește doar conduita solvensului, respectiv remiterea unei sume de bani sau efectuarea unei alte prestații. Art. 1.635 alin. 1 C.civ. reglementează restituirea prestațiilor ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea 1egii, să înapoieze bunurile primite fără drept ori din eroare. Prevederile art. 1.635 alin. 1 C.civ. se raportează strict la conduita volițională a celui ce a primit prestația. Textul nu are în vedere elementul subiectiv al celui ce a efectuat prestația și nici nu se raportează la plată în sensul de stingere a unei obligații, ci are în vedere, în mod expres, termenul de prestație. Instanța de apel, în ciuda prevederilor art. 1635 alin. 1 C.civ., a ignorat că intimatul a susținut faptul că a primit respectiva sumă de bani cu credința existenței unui contract de mandat în conținutul căreia ar fi intrat și obligația solvensului de a remite respectiva sumă de bani. În lipsa unui contract de mandat este evident că a primit o sumă de bani fără drept (neexistând obligația mandantului pentru că nu există un contract de mandat). Totodată, se poate afirma cu ușurință că plata a primit-o din eroare, având în vedere faptul că solvensul a plătit crezând că încheie un contract de împrumut, iar intimatul a primit cu credința că încheie un contract de mandat. În mod greșit instanța de apel a reținut că remiterea sumei de bani cu credința că se acordă un împrumut nu reprezintă o plată în sensul art. 1.341 alin. 1 C.civ.. Este evident că deși tradițiunea sumei reprezintă o condiție ad validitatem pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, aceasta nu înseamnă că remiterea sumei împrumutate nu reprezintă o conduită a solvensului de a plăti ceva. Doar pentru că prin remiterea sumei de bani nu are loc stingerea unei obligații, ci chiar invers, de această remitere ține nașterea obligației de restituire a împrumutului (deci inclusiv de această conduită ține și nașterea contractului de împrumut) ceea ce nu înseamnă că nu reprezintă o plată.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate, pe temeiul art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte constată caracterul fondat al acestora, potrivit considerentelor următoare: Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.341 C.civ. referitoare la condițiile plății nedatorate, atunci când a apreciat că, pentru a fi incidentă instituția, este necesar să existe și o condiție subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat solvensul la momentul efectuării plății. Potrivit dispoziției legale menționate, reprezentând noua reglementare în materie, „cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori intervine o plată fără cauză juridică (nedatorată), există drept la restituire din partea accipiensului, fiind indiferentă poziția subiectivă a părții (solvensul) care a efectuat respectiva prestație. Așadar, simplul fapt juridic al plății nedatorate are drept consecință nașterea unui raport juridic obligațional între solvens (în calitate de creditor) și accipiens (în calitate de debitor), în temeiul căruia accipiens trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei (nedatorat) de la solvens. De aceea, aprecierea instanței de apel conform căreia reclamantul nu s-ar putea prevala de existența unei erori la momentul efectuării plății, în sensul „stingerii unei datorii pe care o avea în baza unui contract de împrumut”, este una lipsită de pertinență raportat la configurația instituției plății nedatorate, care nu presupune existența și analiza acestui element volițional. Independent de existența acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat și tranșat instanța de apel era dacă a existat o prestație din partea reclamatului, dacă aceasta era sau nu datorată și dacă a fost aptă să nască un raport obligațional între părți, pe temeiul căruia să se poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit. De asemenea, în mod corect susține recurentul-reclamant că în cauză a avut loc o eronată aplicare a dispozițiilor art. 1.469 alin. 2 C.civ., coroborate cu cele ale art. 1.226 alin. 1 C.civ. și art. 1.635 alin. 1 C.civ., atunci când s-au analizat condițiile plății în accepțiunea care să facă incidentă instituția reglementată de art. 1.341 C.civ. (plata nedatorată). Astfel, cu trimitere la dispozițiile art. 1.469 C.civ., instanța de apel apreciază că suma de 450.000 lei, remisă de reclamant pârâtului, nu putea constitui o plată întrucât nu era menită să ducă la stingerea unei datorii, câtă vreme contractul de împrumut (în considerarea căruia s-a reținut că ar fi fost transmisă respectiva sumă de bani) nu este unul pe temeiul căruia să se poată considera că se efectuează plăți. Aceasta întrucât în contractul de împrumut doar împrumutatul se obligă (la restituire), astfel încât „virarea sumei de bani de către reclamant în contul pârâtului nu s-a putut face pentru stingerea unei datorii”, ceea ce înseamnă că nu sunt date condițiile unei plăți. Considerentul instanței de apel este eronat dintr-o dublă perspectivă. Mai întâi, pentru că raportându-se la contractul de împrumut ca temei al remiterii sumei de bani – pentru a trage concluzia că în baza unui astfel de contract nu se pot efectua plăți întrucât el nu constituie obiect al obligației împrumutătorului – instanța ignoră dezlegările sale anterioare potrivit cărora, din considerente procedurale, care au ținut de probarea raportului juridic, reclamantul nu a demonstrat existența unui contrat de împrumut între părți. Potrivit solicitării acestuia (formulată în subsidiar) în măsura în care nu se reține existența drepturilor și obligațiilor decurgând dintr-un contract de împrumut, s-a pretins ca tranșarea raporturilor juridice dintre părți să se realizeze pe temeiul faptului juridic licit constând în plata nedatorată. Or, stabilind că nu există contract de împrumut, analiza instanței în ce privește plata nedatorată nu se mai putea realiza circumscriind prestațiile părților celor decurgând dintr-un astfel de act juridic, pentru a trage apoi concluzia că împrumutătorul, remițând o sumă de bani împrumutatului o face ca o condiție de încheiere valabilă a contractului, iar nu ca o obligație a acestuia asimilabilă unei plăți. Procedând de această manieră, instanța de apel a considerat, în mod inadecvat, raportat la propriile statuări anterioare, că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1.469 C.civ. referitoare la plată întrucât împrumutătorul, de principiu, prin chiar natura actului juridic încheiat nu face o plată, nu execută o obligație, ci remite o sumă de bani pentru încheierea valabilă a contractului de împrumut, ca act real. Analiza instanței de apel în privința raporturilor juridice dintre părți, în ce măsură ele sunt sau nu specifice unui raport obligațional dintre solvens și accipiens grefat pe plata nedatorată trebuia să pornească, în realitate, într-o corectă argumentare și adecvare la cadrul juridic fixat prin dezlegările sale anterioare, tocmai de la statuarea acesteia potrivit căreia suma remisă (pârâtul recunoscând primirea ei și exprimând poziții procesuale diferite, fie că a restituit-o, fie că a folosit-o pentru efectuarea unor tranzacții în numele pârâtului) nu face obiectul unui contract de împrumut. Dimpotrivă, în mod eronat, instanța de apel cercetează cerințele art. 1.469 C.civ. (vizând plata) cu referire la condițiile contractului de împrumut de consumație (art. 2.158 C.civ.) fără a verifica, în sine, conținutul obiectului obligației avut în vedere prin dispozițiile art. 1.341 C.civ., respectiv dacă și în ce măsură este vorba despre remiterea unei sume de bani în lipsa existenței unei obligații din partea celui care execută prestația. În al doilea rând, pornind de la aceeași premisă eronată, a inexistenței unei plăți pentru că ea nu poate avea la bază un contract de împrumut, instanța de apel nu mai realizează analiza dispozițiilor art. 1.635 alin. 1 C.civ. (cauzele restituirii prestațiilor) la care trimite art. 1.344 C.civ., pentru a stabili dacă este vorba despre o sumă primită fără drept (fără cauză juridică) și supusă, ca atare, restituirii. Stabilind, pe de o parte, că nu a existat un împrumut care să justifice remiterea sumei de 450.000 lei (întrucât extrasul de cont cu indicarea acestei sume, purtând mențiunea „împrumut” nu poate constitui dovada în sensul dispozițiilor art. 275 alin. 1 C.proc.civ., nici chiar în contextul recunoașterii primirii sumei de către pârât, dată fiind natura calificată a mărturisirii acestuia (a primit suma, dar cu alt titlu), în același timp, instanța de apel reține că nu se poate pune problema unei plăți nedatorate deoarece „împrumutătorul nu își asumă și nu execută obligații de plată”, ci doar remite suma de bani, ca element constitutiv al contractului, pentru încheierea valabilă a acestuia. Or, câtă vreme temeiul prestației nu putea fi reprezentat de contractul de împrumut astfel cum se stabilise deja, tranșarea, în continuare, a lipsei incidenței instituției plății nedatorate, cu referire la același act juridic, reprezintă o abordare eronată, limitată la analiza drepturilor și obligațiilor cărora le poate da naștere un astfel de act juridic (deci pe temei contractul), deși pretențiile reclamantului vizau, de data aceasta, un temei juridic distinct, reprezentat de faptul juridic licit al plății nedatorate. În consecință, se constată că instanța de apel face o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la instituția plății nedatorate, în absența elucidării raporturilor juridic existente între părți, în urma remiterii de către reclamant a sumei de 450.000 lei către pârât. Văzând dispozițiile art. 497 C.proc.civ., cu referire la art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. recursul a fost admis, decizia casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, instanța va lămuri natura raporturilor juridice dintre părți, pornind de la ceea ce s-a statuat deja în proces, respectiv, inexistența unui contract de împrumut (soluția pe acest aspect nefiind atacată cu recurs și rămânând, ca atare, definitivă), precum și recunoașterea, de către pârât, a faptului remiterii sumei de 450.000 lei (fără a se fi stabilit, însă, cu ce titlu, dacă a avut loc restituirea și dacă operațiunea a corespuns obiectului unei obligații din partea reclamantului sau, dimpotrivă, a fost lipsită de cauză juridică, îndreptățind la restituire).