ÎCCJ, decizie (scj.ro #235011)

Cerere de restituire a sumei reprezentând penalități pe zi de întârziere stabilite prin hotărâre judecătorească, achitate benevol de către debitor. Inexistența unei hotărâri de fixare a sumei definitive. Executarea obligației din titlul executoriu. Plată nedatorată

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Faptul juridic licit

Index alfabetic: plată nedatorată

penalități pe zi de întârziere

hotărâre provizorie

plată voluntară

C.civ., art. 1341

C.proc.civ., art. 906

Plata făcută de bunăvoie de către debitor, la simpla cerere a creditorului, întemeiată pe o hotărâre care a stabilit o penalitate cu natură doar provizorie, potențială, dar nelichidă și neexigibilă și a cărei finalitate de constrângere a debitorului la o anume conduită a fost atinsă anterior cererii de fixare a penalității definitive, căreia nu i s-a mai dat curs, se constituie într-o plată care nu era datorată, fiind făcută din eroare (eroare de drept).

În lipsa unui temei pentru plata penalității, în absența unei creanțe a creditorului cu acest titlu – creanță care nu se stabilește prin hotărârea de aplicare provizorie a penalităților, ci abia prin hotărârea de fixare definitivă a sumei cu acest titlu, reglementată de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. – nu se poate vorbi despre o datorie care să justifice plata și să înlăture aplicabilitatea prevederilor art. 1341 C.civ.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 1896 din 11 noiembrie 2025

I. Circumstanțele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, la data de 22.02.2022, reclamanta A. SA a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 368.000 lei în favoarea reclamantei, cu titlu de plată nedatorată, la care se adaugă cheltuielile de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

2.Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 348 din 23.03.2023, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

3.Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 543 A din 15.05.2024  Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.A., împotriva sentinței civile nr.348/2023, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât B., ca nefondat și a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatului-pârât suma de 4.500 lei cheltuieli de judecată.

4.Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 543 A/2024 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a formulat recurs reclamanta.

Prin recursul exercitat de reclamanta A. S.A.  se invocă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., arătând că soluția instanței de apel potrivit căreia nu sunt îndeplinite condițiile pentru plata nedatorată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1341 alin. (1) C.civ. și a art. 906 C.proc.civ.

Potrivit art. 1341 alin. (1) C.civ., "Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire". Față de această normă juridică, doctrina de specialitate a apreciat că plata nedatorata presupune întrunirea mai multor condiții, anume:

(i)

prestația să fi fost făcută cu titlu de plată,

(ii)

datoria în vederea căreia s-a făcut plata să nu existe, iar

(iii)

plata să fi fost făcută în principiu din eroare.

Deși instanța de apel a reținut că acestea sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o plată pentru a fi considerată nedatorată, aplicarea acestora la speța dedusă judecății s-a făcut eronat, fapt ce a dus la soluționarea greșită a cauzei, instanța de apel concluzionând că în cauză nu sunt întrunite aceste condiții.

Recurenta arată că în cauză sunt întrunite condițiile existenței plății nedatorate, procedând la dezvoltarea acestora în raport de circumstanțele cauzei, respectiv:

(i)

prestația a fost făcută cu titlu de plată

Plata a fost efectuată în baza sentinței civile nr. 3273/18.05.2018, hotărâre preliminară prin care s-a stabilit cu titlu provizoriu penalitatea de 1000 lei/ zi de întârziere până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu privind obligația de a face. Prestația a fost făcută cu credința eronată că reprezintă o plată.

Mecanismul reglementat de art. 906 C.proc.civ. presupune două etape: în cursul celei dintâi, instanța de executare stabilește, la cererea creditorului, o penalitate pe zi de întârziere, în considerarea criteriilor indicate la alin. (2) sau (3), în măsura în care, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviințare a executării, debitorul nu a executat obligația de a face sau de a nu face, iar într-o etapă subsecventă, fixează, tot la cererea creditorului, suma definitivă ce i se datorează cu titlu de penalitate, printr-o operațiune matematică, ce presupune înmulțirea sumei stabilite în cadrul etapei precedente cu titlu de penalitate pe zi de întârziere cu numărul de zile regăsit în intervalul celor 3 luni, dacă, în termen de 3 luni de la comunicarea încheierii de aplicare a penalității, debitorul nu și-a executat obligația prevăzută în titlul executoriu originar; o asemenea cerere poate fi reiterată după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu își execută obligația prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă.

Astfel, în cauza dedusă judecății, hotărârea prin care s-au stabilit penalitățile de 1000 lei/zi de întârziere era doar o hotărâre provizorie, și nu executorie.

Totodată, datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există pentru că nu există titlu executoriu de plată pentru suma de 368.000 lei reprezentat de o sentință/decizie prin care au fost definitivate sumele de plată. Mai mult decât atât, chiar și în situația în care ar fi existat o astfel de sentință/decizie prin care să fie definitivate sumele de plată, având în vedere prevederile legale incidente la momentul respectiv, perioada maximă pentru care ar fi putut fi obligată să achite penalități, reclamanta, ar fi fost de maxim 3 luni, astfel că în niciun caz-nu ar fi rezultat suma de 368.000 lei.

(ii)

datoria în vederea căreia s-a făcut plata nu există

Potrivit art. 1470 C.civ., orice plată presupune existența unei datorii. Dacă această datorie nu există, consecința este logică, plata trebuie să fie restituită celui care a făcut-o, fiind fără cauză, adică nedatorată.

Totodată, orice, plată presupune și o componentă volițională și anume intenția de a executa obligația pentru stingerea unei datorii, astfel că, pentru a simplifica identificarea acestei condiții, art. 1341 alin. (2) C.civ., instituie o prezumție relativă potrivit căreia o plată făcută se prezumă că este făcută cu intenția de a stinge o datorie proprie. Importanța prezumției rezultă din faptul că nu poate fi estimată intenția liberală, ci numai intenția de stingere a unei datorii. În caz contrar, orice plată nedatorată putea fi considerată o liberalitate, ceea ce nu era admisibil.

Prin paragraful 65 din Decizia nr. 16/2017 pronunțată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: „ întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibila, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis pârâtului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități".

Orice sume achitate în temeiul art. 906 alin. (2) C.proc.civ. nu reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile și nu ar fi trebuit plătite de la bun început, din moment ce nu există riscul unei executări silite.

Sentința civilă nr. 3273/2018 nu reprezintă un titlu executoriu și nu conține o creanță certă, lichidă și exigibilă, astfel că plata efectuată din eroare în temeiul acesteia, este o plată nedatorată ce nu i se cuvine intimatului-pârât.

Numai în ipoteza în care ulterior datei de 18.05.2018 intimatul-pârât ar fi formulat o acțiune pentru stabilirea sumei definitive, în temeiul art. 906 alin. (4) C.proc.civ., și dacă aceasta ar fi fost admisă, ar fi existat un titlu executoriu de plată care să conțină o creanță certă, lichidă și exigibilă și care ar fi putut reprezenta temeiul unei plăți. Or, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București nu a existat înregistrată nici o cerere de chemare în judecată de către intimatul-pârât care să se întemeieze pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C.proc.civ., astfel cum în mod eronat susține acesta în toate documentele.

(iii)

plata a fost făcută din eroare

Plata a fost făcută din eroare, neexistând un titlu executoriu de plată și o obligație în sarcina reclamantei, iar în absența acestora, încasarea sumei reprezintă o plată nedatorată, pe care intimatul-pârât trebuie să o restituie, nefiind îndrituit la încasarea acesteia. Se arată că reclamanta nu a avut intenția sa achite o sumă rezultată în urma unui titlu provizoriu, plata fiind, așadar, făcută din eroare.

Prin decizia nr. 30/2023 a Înaltei Curți de Casație si Justiție publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 418 din 16 mai 2023 a fost clarificat modul de interpretare a dispozițiilor art. 906 alin. (4) si ale art. 906 alin. (5) C.proc.civ., astfel:

„Rolul penalităților este eminamente constrângător, scopul procedurii reglementate de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. este și trebuie să rămână pe tot parcursul ei acela prin care creditorul va obține executarea întocmai a obligației din titlul executoriii, iar nu o sumă suplimentară de bani, alături de executarea în natură și, eventual de despăgubiri; o abordare în sens contrar ar releva că fixarea penalităților nu ar avea altă finalitate decât pedepsirea debitorului, ceea ce contravine rațiunii cominatorii a procedurii.

Analiză textelor cuprinse în art. 906 C.proc.civ. relevă funcția preventivă a penalităților, deoarece prefigurarea acordării lor are un scop disuasiv în raport cu intenția debitorului de a nu executa obligația stabilită prin titlul executoriu, îndemnându-l la executare, cea cominatorie, căci sunt menite să înfrângă rezistența debitorului la executarea în natură a obligației sale, dar și rolul lor punitiv, de vreme ce, la lichidarea penalității, creditorul obține un nou titlu executoriu împotriva debitorului, care este astfel pedepsit pentru pasivitatea în executare.

Pe de altă parte, faptul că dispozițiile art. 906 alin. (5) C.proc.civ. îngăduie reducerea sau chiar înlăturarea penalității definitive demonstrează că nu latura punitivă este esențială în mecanismul penalităților, ci cea cominatorie, atât timp cât o asemenea măsură poate fi adoptată atunci când debitorul și-a executat obligația și, în plus, a dovedit motivele temeinice care au justificat întârzierea în executare.

Funcția punitivă a penalităților este derivată din cea cominatorie, căreia i se atașează, ea nu funcționează autonom, deoarece pedepsirea debitorului nu este un scop în sine, astfel încât fixarea penalităților poate avea loc numai în cazul în care persistă și rolul cominatoriu al procedurii.

Deoarece penalitățile nu au un caracter reparatoriu, creditorul are dreptul, în măsura în care a fost prejudiciat, să obțină despăgubiri, în condițiile art. 892 C.proc.civ. sau ale dreptului comun prin urmare, sub rezerva dovedirii lor, acestea pot avea caracter fie compensatoriu, fie moratoriu.

Controlul penalităților este eminamente constrângător, scopul procedurii reglementate de art. 906 alin, (4) C.proc.civ. este și trebuie să rămână pe tot parcursul ei acela prin care creditorul va obține executarea întocmai a obligației din titlul executoriu, iar nu o sumă suplimentară de bani, alături de executarea în natură și, eventual, de despăgubiri; o abordare în sens contrar ar releva că fixarea penalităților nu ar avea altă finalitate decât pedepsirea debitorului, ceea ce contravine rațiunii cominatorii a procedurii.

Această concluzie se impune în contextul în care scopul executării silite este, cum neîndoielnic rezultă din cuprinsul art. 622 alin. (3) C.proc.civ., realizarea creanței recunoscute prin titlu executoriu. Odată ce finalitatea declanșării ei a fost atinsă, nicio formă de executare silită nu mai este justificată, astfel că și cererea de fixare a penalităților se impune să fie respinsă, fiind nerelevant dacă executarea obligației are loc în termenul de cel puțin 3 luni în care creditorului i se interzice sesizarea instanței sau ulterior împlinirii lui, atât timp cât încheierea de fixare a penalităților mi a fost pronunțată.”

Aceste argumente demonstrează caracterul provizoriu al penalităților la care a fost obligată reclamanta, precum și inexistența datoriei, plata fiind făcută din eroare.

În ceea ce privește aspectul reținut de către curtea de apel potrivit căruia deși de principiu, e posibil ca un debitor să facă plata unei creanțe stabilite printr-o hotărâre judecătorească, hotărâre care nu este încă executorie, plata fiind făcută exclusiv în scopul de a nu suporta costurile suplimentare generate de o eventuală executare silită, iar nu ca o recunoaștere a datoriei, în cauza de față plata din 25.03.2021 și adresa din 24.03.2021 nu echivalează cu îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1341 alin. (1) C.civ., recurenta arătând că instanța de apel a înțeles eronat susținerile acesteia referitoare la existența unei plăți nedatorate. Astfel, în motivare, instanța a pus accentul pe recunoașterea sau nu a unei datorii, omițând faptul că în cauză, datoria nu numai că nu este recunoscută, ci nici măcar nu există. Suma achitată de reclamantă, ce face obiectul prezentului dosar, era o sumă potențială de plată, nicidecum datorată și a fost achitată din eroare.

Referitor la reținerea potrivit căreia „Ceea ce contează, din perspectiva art. 1341 alin. (1) C.civ., este că sumă achitată în 25.03.2021 cu titlu de penalități era datorată din moment ce apelanta nu a dovedit că și-a îndeplinit obligațiile de a face (stabilite prin titlul executoriu sentința civilă nr. 8611/2015) în cursul celor 368 zile pentru care a achitat benevol penalitățile”, recurenta arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat că suma achitată în 25.03.2021 cu titlu de penalități era datorată, aspect ce încalcă prevederile art. 1341 alin. (1) C.civ. și art. 906 alin.(4) C.proc.civ.

Reluând linia de argumentație expusă deja, recurenta subliniază că suma nu era datorată, ci era o simplă posibilitate ca aceasta să fie stabilită în sarcina sa, în contextul în care aceasta nu și-ar fi îndeplinit obligația de a face pe parcursul judecării dosarului privind stabilirea sumei definitive cu titlu de penalități. Or, reclamanta arată că și-a îndeplinit obligația de a face cu mult anterior anului 2021, potrivit documentelor depuse la dosarul cauzei, aspecte care nu au fost luate în considerare în considerarea puterii de lucru judecat.

În cazul de față, instanța avea obligația să stăruie la aflarea adevărului, astfel încât să nu permită îmbogățirea unei persoane de rea-credință în detrimentul unei societăți cu capital majoritar de stat care a acționat cu bună-credință.

Se mai arată prin recursul formulat că instanța de apel a ignorat toate apărările formulate de reclamantă, precum și documentele depuse la dosarul cauzei din care reiese fără echivoc că această plată a fost nedatorată.

Mai mult decât atât, prin această reținere instanța de apel s-a substituit instanței care ar fi judecat dosarul de penalități, a concluzionat faptul că plata era datorată și a îngrădit astfel dreptul pârâtei la apărare și la exonerarea de la plata penalităților.

Pe de altă parte, inclusiv instanța de apel a reținut că, „într-adevăr, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități conform art. 906 alin. (2) C.proc.civ. nu este susceptibilă de executare, creditorul trebuind să urmeze procedura prevăzută de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. pentru stabilirea sumei reprezentând penalități”, aspect care statuează faptul că suma era doar provizorie, nicidecum executorie, întărind astfel caracterul nedatorat al plății.

Cu referire la cele reținute în motivarea instanței de apel potrivit cărora reclamanta, în calitatea sa de instituție publică, cunoștea sau trebuia să cunoască dispozițiile art. 906 alin. (2) și (4) C.proc.civ., motiv pentru care nu ar putea susține că s-a aflat în eroare de drept cu privire la caracterul executoriu al sentinței de obligare a sa la plata penalităților atunci când a făcut plata, arată recurenta că reprezintă o interpretare greșită a dispozițiilor art. 1341 C.civ. potrivit căruia, simplul fapt juridic al plății nedatorate are drept consecință nașterea unui raport juridic obligațional între

solvens

(în calitate de creditor) și

accipiens

(în calitate de debitor), în temeiul căruia

accipiens

trebuie să restituie ceea ce a primit fără temei de la

solvens

.

Astfel, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.341 C.civ. referitoare la condițiile plății nedatorate, atunci când a apreciat că pentru a fi incidentă instituția este necesar să existe și o condiție subiectivă, aceea a erorii în care s-a aflat reclamanta la momentul efectuării plății.

Or, independent de existența acestei atitudini subiective, ceea ce avea de verificat și tranșat instanța era dacă a existat o prestație din partea reclamantei, dacă aceasta era sau nu datorată și dacă a fost aptă să nască un raport obligațional între părți, pe temeiul căruia să se poată pretinde restituirea a ceea ce s-a plătit.

Din acest motiv, aprecierea instanței de apel conform căreia reclamanta nu s-ar putea prevala de existența unei erori la momentul efectuării plății, este una lipsită de pertinență raportat la configurația instituției plății nedatorate, care nu presupune existența și analiza acestui element volițional. Cu toate acestea, în cauză nu a existat elementul volițional al plății, reclamanta efectuând plata din eroare.

În speță nu poate fi vorba de principiul potrivit căruia „nimeni nu poate invoca propria culpă" câtă vreme prevederile art. 1341 C.civ. sunt foarte clare, arătând, fără echivoc, că cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.

Chiar dacă există putere de lucru judecat în ceea ce privește aspectele referitoare la datele la care instanța de apel a apreciat că reclamanta a executat obligațiile stabilite prin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 8611/23.09.2015, 20.12.2021 și 03.08.2023, nu înseamnă că instanța, în virtutea principiului aflării adevărului nu poate observa faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația de a face cu mult anterior acestor date.

Pe de altă parte, solicită să se constate reaua-credință a pârâtului care, cu toate că a obținut adeverința de la societatea reclamantă în repetate rânduri, cel mai recent în anul 2021 și anul 2023, acesta urmărește obținerea unor sume necuvenite și nejustificate, și totodată exorbitante de la societate.

Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului întrucât motivele expuse nu pot fi încadrate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (l) pct.8 C.proc.civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Argumentele recurentei nu sunt fondate, deoarece chiar dacă suma de bani provenită din aplicarea de penalități are caracter provizoriu, plata acesteia a fost efectuată de către recurentă cu intenția de a stinge un debit.

Astfel, prin sentința civilă nr. 3273/2018 a Judecătoriei Sectorului 1 București, definitivă la data de 15.03.2019 prin respingerea apelului promovat de către reclamanta din prezenta cauză, aceasta a fost obligată la plata de penalități în cuantum de 1000 lei/zi de întârziere, până la executarea titlului executoriu vizat de respectiva măsură. Demersul judiciar a avut la bază pasivitatea de care a dat dovadă reclamanta, în îndeplinirea obligațiilor sale, pârâtul arătând că a suferit prejudicii serioase din cauza lipsei înscrisurilor necesare calculării pensiei ce i se cuvine.

Hotărârea judecătorească prin care au fost stabilite penalitățile cu titlu provizoriu a fost urmată de promovarea dosarului civil nr. x/299/2022 având ca obiect stabilirea unei sume globale definitive, soluționat în fond de Judecătoria Sector 1 București prin încheierea civilă pronunțată în ședința publică din data de 21.04.2023 și care în prezent face obiectul apelului.

Ulterior au fost expuse împrejurările care au condus la apariția situației litigioase, precum și evoluția demersurilor judiciare inițiate de pârât.

Cu referire la instituția plății nedatorate, arată că în cauză nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate, așa încât instanța a pronunțat o soluție legală și temeinică.

În ceea ce privește condiția ca plata să nu fie datorată, intimatul arată că aceasta a fost făcută în baza unei sentințe cu caracter definitiv, iar Judecătoria Sectorului 1 urmează să pronunțe hotărârea finală pentru sumele datorate pârâtului de către reclamanta din cauză.

În ceea ce privește condiția ca efectuarea plății să se fi făcut din eroare, intimatul arată că reclamanta a avut reprezentarea exactă a naturii raporturilor juridice existente, cunoscând culpa ce îi incumbă în nereglementarea corespunzătoare a cuantumului pensiei ce i se cuvine, împrejurare în raport de care  a optat să se conformeze hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva sa, și să efectueaze plata în vederea punerii în aplicare a sentinței civile nr. 8611 din 23.09.2015 pronunțate de Tribunalul București în dosarul nr. x/3/2014.

Plata presupune și o componentă volițională și anume intenția de a stinge o datorie, iar dacă această componentă nu există, nu este vorba despre o plată, ci, eventual, despre o liberalitate care nu este supusă restituirii.

Detalierea amplă a modului în care sunt întocmite și transmise adeverințele de vechime în muncă, având natura documentelor contabile ce fac obiectul reconstituirii actelor la care a fost obligată recurenta prin sentința civilă nr. 8611 din 23.09.2015 a Tribunalului București și reîntocmirea acestora cu un conținut identic la date diferite, nu este de natură să înlăture prejudiciul cauzat intimatului, câtă vreme scopul acestor documente contabile - recalcularea drepturilor, nu a fost atins nici până în prezent.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinare de către intimatul pârât și admiterea recursului formulat de aceasta.

În combaterea excepției nulității recursului, a arătat că prin recurs sunt expuse motivele pentru care soluția instanței de apel a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1341 alin. (1) C.civ. și a art. 906 C.proc.civ., motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Cu privire la fondul cauzei, arată că în mod contrar celor reținute de către instanța de apel și apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-pârât, în raport de probatoriul administrat în prezenta cauză reiese că acțiunea este întemeiată și cererea de recurs fondată, iar condițiile existenței plății nedatorate sunt îndeplinite, expunând în cele ce urmează considerente de fapt și de drept prezentate pe calea memoriului de recurs.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și în temeiul art. 498 alin. (1) C.proc.civ., rejudecarea cauzei în fond, modificarea în tot a hotărârii primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și obligarea intimatului-pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu referire la excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât, Înalta Curte reține că prin recursul formulat, recurenta a dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., fiind invocate chestiuni legate de greșita interpretare și aplicare a legii, respectiv a prevederilor art. 1341 C.civ. și art. 906 alin. 4 C.proc.civ., ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) C.proc.civ., motiv pentru care Înalta Curte o va respinge.

Trecând la analiza în fond a criticilor, se observă că rezolvarea în drept a raporturilor juridice în care se află părțile în cauza de față presupune ca punct de plecare dezlegările obligatorii date unor probleme de drept referitoare la modul de interpretare al prevederilor art. 906 alin. (4) prin deciziile nr. 16/2017 și nr. 30/2023 ale instanței supreme.

În acest sens, prin decizia nr. 16/2017, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a statuat că

”

întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă și nici exigibilă, încheierea prin care instanța a obligat debitorul la plata de penalități nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităților în care debitorul nu își execută obligația, să se adreseze din nou instanței de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalități.” (par. 65)

Totodată, prin decizia nr. 30/2023, Completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a stabilit că ”în măsura în care debitorul a executat obligația de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, chiar și pe parcursul soluționării cererii întemeiate pe dispozițiile art. 906 alin. (4) C.proc.civ., creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate”, reținând, în argumentație, că ”ulterior stingerii complete a obligației, creditorul nu mai poate solicita fixarea vreunei sume definitive cu titlu de penalitate, pentru că ipoteza neexecutării de către debitor nu mai este prezentă, iar stingerea obligației debitorului stinge, corelativ, dreptul creditorului de a obține fixarea penalității definitive” (par. 122), soluție justificată prin caracterul cominatoriu al penalităților, menite să îl constrângă pe debitor la îndeplinirea obligației sale.

În acest sens, instanța supremă a reținut că ”rolul penalităților este eminamente constrângător”, astfel încât ”scopul procedurii reglementate de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. este și trebuie să rămână pe tot parcursul ei acela prin care creditorul va obține executarea întocmai a obligației din titlul executoriu, iar nu o sumă suplimentară de bani, alături de executarea în natură și, eventual, de despăgubiri; o abordare în sens contrar ar releva că fixarea penalităților nu ar avea altă finalitate decât pedepsirea debitorului, ceea ce contravine rațiunii cominatorii a procedurii. Această concluzie se impune în contextul în care scopul executării silite este, cum neîndoielnic rezultă din cuprinsul art. 622 alin. (3) C.proc.civ., realizarea creanței recunoscute prin titlu executoriu. Odată ce finalitatea declanșării ei a fost atinsă, nicio formă de executare silită nu mai este justificată, astfel că și cererea de fixare a penalităților se impune să fie respinsă, fiind nerelevant dacă executarea obligației are loc în termenul de cel puțin 3 luni în care creditorului i se interzice sesizarea instanței sau ulterior împlinirii lui, atât timp cât încheierea de fixare a penalităților nu a fost pronunțată. În deplină concordanță cu scopul declarat al procedurii de executare silită, realizarea creanței creditorului are ca efect încetarea executării silite, conform art. 703 alin. (1) C.proc.civ., cu urmarea că niciun act în vederea realizării silite a creanței, incluzând aici și pronunțarea încheierii de fixare a penalităților, nu mai poate fi întocmit.” (par. 127-129)

Ceea ce s-a reținut, în mod necontestat, în cauză, este faptul că sentința civilă nr. 3273/2018 a Judecătoriei Sectorului 1, prin care a fost admisă solicitarea creditorului intimat-pârât de obligare a recurentei reclamante la achitarea unei penalități de 1000 lei/zi de întârziere până la executarea titlului executoriu, constând în reconstituirea unor înscrisuri contabile, nu a mai fost urmată de o hotărâre de stabilire a sumei definitive ce s-ar datora creditorului de penalitate.

Cu toate acestea, la data de 25.03.2021, reclamanta debitoare a făcut o plată voluntară, la cererea creditorului pârât, în cuantum de 368.000 lei, cu titlul de penalitate datorată în urma sentinței civile amintite.

La aproximativ un an după aceea, printr-o cerere adresată instanțelor la 24.06.2022, creditorul pârât a solicitat fixarea sumei definitive datorate cu titlul de penalitate pentru o perioadă ulterioară plății deja încasate de la reclamantă, cererea fiind definitiv respinsă prin decizia nr. 41A/2024 a Tribunalului București, motivat de împrejurarea că obligația inițială a debitoarei, pentru realizarea căreia fuseseră stabilite penalitățile pe fiecare zi de întârziere, a fost între timp executată prin emiterea adeverinței nr.  BC.21.1/C2/36/1883 din 20.12.2021 și a adeverinței nr. BC.21.1/C2/36/1281 din 03.08.2023,  astfel încât, finalitatea aducerii la îndeplinire a obligației fiind atinsă, în conformitate cu dezlegările obligatorii ale instanței supreme, creditorul nu mai poate obține stabilirea sumei definitive de încasat cu titlu de penalitate.

Ceea ce este decisiv în speța de față este împrejurarea că până la momentul aducerii la îndeplinire a obligației ce implica faptul personal al debitoarei, hotărârea inițială de stabilire cu caracter provizoriu a unor penalități pe zi de întârziere, lipsită de caracter lichid și exigibil și nesusceptibilă de executare și neavând aptitudinea de a reprezenta titlu de creanță pentru pârâtul creditor pentru o sumă de bani, nu a fost niciodată urmată de hotărârea de fixare a sumei definitive datorate cu acest titlu.

Prin urmare, plata făcută de bunăvoie de reclamanta debitoare, la simpla cerere a pârâtului creditor, întemeiată pe o hotărâre care a stabilit o penalitate cu natură doar provizorie, potențială, dar nelichidă și neexigibilă și a cărei finalitate de constrângere a debitoarei la o anume conduită a fost atinsă anterior cererii de fixare a penalității definitive, căreia nu i s-a mai dat curs, se constituie într-o plată care nu era datorată, fiind făcută din eroare (eroare de drept).

Chiar dacă momentul aducerii la îndeplinire a obligației inițiale, pentru a cărei executare prin constrângere a fost stabilită penalitatea provizorie, se situează în timp ulterior perioadei pentru care reclamanta a calculat și plătit o eventuală datorie în raport de numărul de zile de întârziere cuprins, acest fapt nu e de natură să justifice plata făcută, întrucât temeiul acesteia nu poate consta în hotărârea provizorie de stabilire a penalităților și calcularea zilelor de întârziere, așa cum a apreciat instanța de apel – hotărâre ce nu poate constitui titlu de creanță, după cum s-a arătat – ci doar într-o hotărâre de fixare a penalității finale, definitive, care însă nu a fost pronunțată, deoarece obligația inițială a fost executată.

În lipsa unui temei pentru plata penalității, în absența unei creanțe a pârâtului cu acest titlu – creanță care nu se stabilește prin hotărârea de aplicare provizorie a penalităților, ci abia prin hotărârea de fixare definitivă a sumei cu acest titlu, reglementată de art. 906 alin. (4) C.proc.civ. – nu se poate vorbi despre o datorie care să justifice plata și să înlăture aplicabilitatea prevederilor art. 1341 C.civ., așa cum a considerat instanța de apel.

Față de această situație, constatând greșita interpretare și aplicare a normelor de drept substanțial în materie, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. și art. 497 C.proc.civ., recursul declarat a fost admis, a fost casată decizia instanței de apel și a fost trimisă acesteia cauza spre rejudecare.