ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4292/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21 decembrie 2016, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice București ("DGRFPB"), a solicitat modificarea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. x/06.04.2016, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. x/06.04.2016, a RIF nr. x/06.04.2016 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/06.04.2016, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 2270 din 11 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 24 mai 2017.

Prin sentința civilă nr. 2729 din 29 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală a Finanțelor Publice București, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 2729 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, reclamanta susține că, prin respingerea cererii de amânare a cauzei, depusă conform art. 222 alin. (1) și (2) C. proc. civ., prima instanță a nesocotit dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din Convenția EDO. Totodată, dreptul la un proces echitabil a fost afectat și prin neredactarea și necomunicarea sentinței recurate în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 C. proc. civ., împrejurare de natură să atragă nulitatea sentinței recurate.

Arată reclamanta că pârâta DGRFPB a încălcat prevederile art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală, prin aceea că nu a soluționat contestația administrativă în termenul legal, astfel încât societatea a fost obligată să introducă acțiunea de modificare a deciziilor comunicate de organul fiscal, existând pericolul expirării termenului de 6 luni prevăzut de Legea nr. 554/2004. În această situație, instanța de fond avea posibilitatea de a solicita reclamantei să precizeze cererea introductivă, față de înscrisurile depuse în dosarul cauzei.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanței de recurs, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând legalitatea soluției de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, în raport de dispozițiile art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește criticile referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil, din perspectiva respingerii cererii de amânare a judecării cauzei și a nemotivării hotărârii în termen de 30 de zile de la pronunțare, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate.

Potrivit art. 222 alin. (1) C. proc. civ., amânarea judecății pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părții interesate, numai în mod excepțional, pentru motive temeinice și care nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei, iar alin. (2) al aceluiași articol dispune că, în cazul respingerii cererii de amânare pentru acest motiv, instanța va amâna, la cererea părții, pronunțarea în vederea depunerii de concluzii scrise.

În speță, reclamanta a solicitat instanței de fond acordarea unui alt termen de judecată pentru a-și angaja un avocat, printr-o cerere depusă prin poșta electronică, la data de 28 iunie 2016. În motivarea cererii, reprezentantul societății a susținut încetarea relațiilor contractuale cu avocații colaboratori, fără a depune înscrisuri doveditoare în acest sens.

Totodată, la dosar s-a depus o cerere de amânare și de către C., în calitate de avocat al societății reclamante, invocându-se același motiv al încetării relațiilor contractuale. Anexat cererii de amânare formulată prin avocat, s-a depus un act adițional din 23.06.2017 la contractul de asistență juridică nr. x/08.06.2016, prin care s-a modificat obiectul contractului de asistență juridică, în sensul că acesta va fi circumscris asistenței și reprezentării societății în cadrul dosarului de insolvență, fără însă a se menționa obiectul inițial al contractului de asistență juridică.

Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă o împuternicire avocațială emisă pentru reprezentarea societății în prezenta cauză, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată și semnată de administratorul special al societății, astfel încât, având în vedere și imposibilitatea verificării obiectului contractului de asistență juridică inițial, angajarea avocatului C. pentru prezenta cauză nu este dovedită.

Or, prevederile art. 222 alin. (1) C. proc. civ. sunt incidente atunci când motivele invocate sunt temeinice și nu sunt imputabile părții sau reprezentantului ei. În speță, față de aspectele anterior prezentate, Înalta Curte constată că motivele invocate de reclamantă nu sunt întemeiate, și, chiar în măsura în care s-ar considera că avocatul C. a avut mandat pentru reprezentarea în cauză, între data încetării contractului de asistență juridică (08.06.2017) și termenul de judecată acordat (29.06.2017) exista suficient timp pentru ca societatea să angajeze un alt avocat.

În concluzie, instanța de fond a respins în mod legal cererea de amânare a judecării cauzei, criticile reclamantei fiind nefondate, inclusiv sub aspectul neamânării termenul de pronunțare, câtă vreme cererea de amânare a pronunțării nu a fost formulată de societate, ci doar de avocatul care nu a justificat calitatea de (fost) reprezentant al reclamantei.

Nefondate sunt și criticile referitoare la nemotivarea și necomunicarea hotărârii în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 426 alin. (5) C. proc. civ. (forma în vigoare la data formulării acțiunii), acest termen fiind unul de recomandare și nu de decădere, cum susține recurenta, iar depășirea lui nu atrage nulitatea sentinței atacate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază a fi fondate criticile recurentei-reclamante cu privire la soluția de respingere a acțiunii, ca inadmisibilă, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și obligația instanței de judecată de a lămuri obiectul cererii cu care a fost învestită.

Înalta Curte constată că petitul acțiunii formulate de reclamanta A. S.R.L. cuprinde solicitarea de modificare în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. x/06.04.2016, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. x/06.04.2016, a RIF nr. x/06.04.2016 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/06.04.2016. În motivarea cererii, reclamanta a învederat că a formulat contestație administrativă, la care nu a primit răspuns până la data depunerii acțiunii. Anexat acțiunii, reclamanta a depus o copie a contestației, înregistrate la organul fiscal sub nr. x/06.05.2016 .

Ulterior, prin notele depuse în dosarul Curții de Apel București pentru termenul din 29.06.2017, reclamanta a prezentat apărări față de excepția inadmisibilității, opusă de partea adversă (pe temeiul neatacării deciziei de soluționare a contestației administrative), arătând că Decizia de soluționare a contestației nr. 796/27.12.2016 a fost comunicată societății ulterior depunerii acțiunii și a atașat o copie a acestei decizii la dosarul cauzei .

În acest context, instanța de fond ar fi trebuit să ceară lămuriri reclamantei cu privire la obiectul învestirii, existând suficiente elemente care indică voința reclamantei de a ataca inclusiv Decizia nr. 796/27.12.2016, emisă în soluționarea contestației administrative, obiectul cererii nefiind limitat la solicitarea de modificare/anulare parțială a actelor primare menționate în petitul acțiunii.

Acțiunea reclamantei urmărește înlăturarea efectelor juridice produse de emiterea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. x/06.04.2016, a Deciziei de nemodificare a bazei de impunere nr. x/06.04.2016, a RIF nr. x/06.04.2016 și a Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x/06.04.2016, efecte care subzistă și după urmarea procedurii prealabile a contestației administrative, finalizată prin emiterea Deciziei nr. 796/27.12.2016, prin care, respingând contestația ca neîntemeiată, organul fiscal a menținut actele de impunere atacate.

Ca atare, este greșit a considera, înainte de a se cere reclamantei cuvenitele precizări, că obiectul cererii de chemare în judecată nu îl reprezintă și decizia de soluționare a contestației administrative, chiar dacă, în mod riguros procedural, reclamanta nu a formulat o cerere adițională, cuprinzând un petit referitor la această decizie, după ce i-a fost comunicat actul de către organul fiscal.

Greșita stabilire de către instanța de fond a obiectului cauzei a intervenit în contextul în care decizia de soluționare a contestației a fost emisă cu depășirea termenului legal de soluționare, fiind prezentată instanței în timpul dezbaterilor. Însă, chiar dacă prin petitul acțiunii nu se contestă și această decizie, întrucât nu era emisă la data formulării cererii introductive, odată decizia depusă la dosar instanța de fond avea obligația de a lămuri obiectul învestirii sale, înainte de a aprecia asupra admisibilității cererii, putând solicita precizări din partea reclamantei cu privire la actele atacate.

Procedând la soluționarea excepției de inadmisibilitate, fără a stabili (dat fiind caracterul indivizibil al actelor administrative fiscale - decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere), care acte fac obiectul acțiunii în anulare, hotărârea primei instanțe contravine dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului, precum și art. 9 alin. (2) din același cod, potrivit căruia obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 497 C. proc. civ. va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 2729 din 29 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 septembrie 2021.