ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3984/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 07.12.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților contestație împotriva deciziei nr. 17737 din 12.11.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților, prin care a solicitat admiterea contestației, anularea deciziei și admiterea cererii de plată așa cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1389 din 10 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și admiterea cererii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că instanța de fond a reținut în mod greșit că ar fi înregistrat cererea de plată la 21.08.2018, după împlinirea termenului legal. În realitate, instanța de fond nu a analizat niciuna dintre susținerile sale, fiind încălcat astfel art. 6 din CEDO.

A mai arătat recurentul că se reține în mod greșit data nașterii dreptului de creanță ca fiind 07.05.2018, data suspendării de drept a dosarului nr. x/2013, iar data limită până la care putea fi înregistrată cererea de plată era 07.08.2018.

A apreciat că instanța de fond se pronunță pe aspecte ce nu au fost reținute în decizia FGA, reținând că data până la care se putea formula cererea era 16.06.2017, deși FGA are în vedere data suspendării dosarului. Data nașterii dreptului de creanță este data la care se va pronunța hotărârea judecătorească, nu data la care s-a dispus suspendarea cauzei, recurentul arătând că este în drept pe toată perioada și ulterior, 90 de zile după pronunțarea unei hotărâri definitive, să formuleze cerere către fond.

A mai menționat recurentul că i-au fost încălcate dreptul la un proces echitabil și dreptul la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând în principal să se constate nulitatea recursului, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimat, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurent pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 17737 din 12.11.2018 emise de Fondul de Garantare a Asiguraților prin care a fost respinsă cererea sa de despăgubire, reținându-se în esență că reclamantul nu a formulat în termen legal cererea amintită.

Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de control judiciar apreciază că hotărârea atacată cuprinde raționamentul logic ce a condus instanța la soluția adoptată, judecătorul a răspuns la toate apărările invocate de părți și a statuat asupra tuturor aspectelor deduse judecății, fără a folosi considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Ca atare, fiind respectate prevederile art. 425 din C. proc. civ., hotărârea nu poate fi cenzurată din perspectiva cazului de casare ce vizează aspectul motivării.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este neîntemeiat.

Astfel, Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".

Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări."

Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 16.02.2017 în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Sibiu s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. sa, hotărârea devenind definitivă la data de 17.03.2017.

Astfel, în raport de prevederile legale menționate anterior, instanța de control judiciar reține, în acord cu opinia judecătorului fondului, că în speță este vorba despre o creanță născută anterior rămânerii definitive a hotărârii de faliment, accidentul în urma căruia s-a produs prejudiciul a cărei reparare se solicită având loc la data de 30.04.2013, astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea era de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

În aceste condiții cererea de plată adresată de reclamant la data de 21.08.2018 este formulată cu depășirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 și art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților.

Așa fiind, constată Înalta Curte că, prin formularea cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie privind data nașterii dreptului de creanță ca fiind data la care se va pronunța hotărârea judecătorească, invocată de reclamant în memoriul de recurs, nu poate fi reținută, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității în procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față.

Mai mult decât atât, astfel cum a reținut în mod corect prima instanță, deși prin decizia contestată Fondul de Garantare a Asiguraților a reținut în mod greșit data de la care se calculează termenul de 90 de zile, data suspendării dosarului x/2013 având ca obiect pretențiile civile ale reclamantului împotriva asiguratorului, aspect menționat chiar de pârât în cuprinsul întâmpinării, totuși nu se impune anularea actului administrativ, având în vedere că termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea 213/2015, chiar și în situația calculării în mod corect de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu a fost respectat de reclamant, situație în care măsura anulării deciziei FGA ar fi lipsită de orice eficiență practică.

Concluzionând, instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și că instanța de fond a realizat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1389 din 10 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 1389 din 10 aprilie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 16 septembrie 2021.