ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3861/2021

Ședința publică din data de 28 iunie 2021

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acțiunea în anulare întemeiată în drept pe dispozițiile art. 47

1

din Legea Concurenței și art. 1 alin. (1) si art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta A. a solicitat instanței de judecată anularea Deciziei nr. 82 din 24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenței, prin care reclamanta a fost amendată cu suma de 71.374.435,86 RON, reprezentând 3% din cifra de afaceri realizată pe anul 2014, ca urmare a încălcării art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, prin participarea la o înțelegere anticoncurențială constând în limitarea comercializării de energie electrică și/sau alți consumatori eligibili din România, precum și în limitarea altor producători în a comercializa către partenerii contractuali ai Hidroelectrica S.A..

1.2. Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 3524 pronunțată la data de 06 octombrie 2017, Curtea de Apel București a admis cererea formulată de reclamanta A., a anulat Decizia nr. 82/24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenței în privința reclamantei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut două motive de nelegalitate, și anume că Decizia nr. 82/2015 a Consiliului Concurenței este lovită de nulitate, pe de o parte, pentru o motivare insuficientă sau greșită, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, instanța de fond trimițând la o serie de caracteristici ale relației contractuale a reclamantei A. cu Hidroelectrica, iar pe de altă parte, pentru încălcarea principiului neretroactivității legii noi, care ar fi avut loc prin aplicarea, în cadrul Deciziei contestate, a Regulamentului CE nr. 330/2010 privitor la exceptarea pe categorii anterior intrării sale în vigoare.

Împotriva sentinței civile nr. 3524 din data de 06 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul Concurenței, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului se arată că instanța de fond a dispus anularea deciziei nr. 82/2015 a Consiliului Concurenței, în ceea ce o privește pe reclamantă, reținând două motive de nulitate: motivarea insuficientă a deciziei, respectiv neexaminarea, în cuprinsul deciziei, a tuturor aspectelor specifice situației reclamantei, apreciate că ar fi contribuit în mod esențial la înțelegerea raționamentului pârâtului ce a dus la sancționarea reclamantei și încălcarea principiului neretroactivității legii noi, în privința exceptării pe categorii.

Se mai susține că instanța de fond, limitându-se la preluarea întocmai a susținerilor A., ar fi stabilit greșit situația de fapt, pronunțând o sentință cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a conceptului de înțelegere anticoncurențială, precum și a prevederilor care reglementau exceptarea pe categorii în vigoare pe perioada investigată (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

1.3. Hotărârea supusă revizuirii.

Prin Decizia nr. 4065 pronunțată la data de 25 august 2020, Înalta Curte de Casație și Justiței a admis recursul formulat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 3524 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța în acest sens, Înalta Curte ca instanță de recurs, a avut în vedere următoarele considerente:

i) în mod greșit au fost calificate de către instanța de fond cele două contracte încheiate între Hidroelectrica și FFT AG ca fiind contracte de export. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de recurs a avut în vedere împrejurarea că Hidroelectrica nu a fost exportator ci a livrat energia contractată conform solicitărilor B., deciziile privind destinația energiei și graficul de livrare aparținând B.; împrejurarea că aceste contracte nu ar fi fost contracte de export ale Hidroelectrica este confirmată și de faptul că rezervarea capacității de interconexiune nu s-a făcut de către Hidroelectrica, ci de către o societate din grupul B..

A mai reținut instanța de recurs că, prin raportare la celelalte contracte încheiate de către Hidroelectrica care au făcut deopotrivă obiectul analizei de către Consiliul Concurenței, a fost diferit numai scopul în care B. a realizat achizițiile, și anume, în vederea exportului. Însă acest scop, ca și intenția B. de a nu activa în aval pe piața națională, nu ar avea aptitudinea de a califica contractul ca fiind unul de export.

În opinia instanței de reformare, relevantă în privința calificării contractelor ar fi și împrejurarea că B. nu avea nicio restricție contractuală de a revinde energia achiziționată oriunde ar fi găsit o oportunitate de tranzacționare.

ii) omiterea de către instanța de fond a analizării definirii noțiunii de "piață relevantă" pe care a avut loc încălcarea, Consiliul Concurenței definind respectiva noțiune ca fiind piața pe care pe care clienții Hidroelectrica S.A. au realizat achiziții de energie electrică de la producător, piață pe care fiecare dintre acești clienți s-au găsit în concurență cu alți furnizori de energie electrică/consumatori eligibili pentru achiziția de energie electrică în cadrul primului nivel de comercializare al acesteia - segmentul concurențial al pieței producerii și comercializării de energie electrică - care este diferit de segmentul concurențial al pieței furnizării de energie electrică pe care acești clienți activează ca vânzători.

În opinia instanței de recurs, instanța de fond, ignorând raționamentul juridic și economic expus în secțiunile 4.2.1 și 4.3 ale Deciziei, pe baza căruia Consiliul Concurenței a definit piața relevantă ca fiind piața producției și comercializării de energie electrică în regim concurențial pe teritoriul României, piață distinctă de cea a furnizării de energie electrică, ca activitate intermediară între nivelul producției și cel al consumului (par. 74 al Deciziei), s-a referit la o acesta din urmă ca fiind piața pe care ar fi avut loc încălcarea.

iii) în mod eronat a considerat instanța de fond că în cauză a fost încălcat principiul neretroactivității legii noi în privința exceptării pe categorii. În aplicarea în mod eronat a acestui principiu de către instanța de fond, Înalta Curte, ca instanță de recurs, a arătat că, prin Decizia atacată, nu s-a făcut referire doar la Regulamentul CE nr. 330/2010 (aplicabil de la 31.05.2011) care (prin modificările aduse față de vechile regulamente de exceptare pe categorii), impunea ca ambele părți la un acord vertical să dețină cote de piață sub 30% pentru ca prezumția de legalitate să fie aplicabilă.

La punctele 3.2. și 6.1.3. b) din Decizie, Consiliul Concurenței a menționat explicit incidența atât a Regulamentului privind aplicarea art. 5 alin. (2) din Legea concurenței nr. 21/1996, publicat în Monitorul oficial, Partea I nr. 374/2004, cât și a Regulamentului CE nr. 330/2010, precizând că acestea au fost în vigoare pe perioada derulării contractelor investigate și că, din datele furnizate de ANRE, rezultă că Hidroelectrica S.A. a deținut o cotă de piață între 42% și 60%, situație în care, în acord cu ambele regulamente citate, înțelegerea nu poate fi încadrată într-o categorie exceptată.

II. Cererea de revizuire formulată de revizuenta A..

Împotriva Deciziei nr. 4065/25.08.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, a formulat cerere de revizuire revizuenta A., cerere întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 și următoarele C. proc. civ., solicitând instanței de revizuire schimbarea în totalitate a hotărârii atacate în sensul respingerii recursului formulat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 3524/06.10.2017 pronunțate de Curtea de Apel București cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată și a anulării Deciziei nr. 82/24.12.2015 emisă de Consiliul Concurenței.

Motivarea în fapt a cererii de revizuire a vizat pretinsa încălcare de către instanța de recurs a principiului priorității dreptului Uniunii Europene reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, sens în care revizuenta susține faptul că:

- instanța de recurs ar fi încălcat prevederile art. 101 din TFUE arătând că "nici Consiliul prin Decizie și nici instanța de judecată, prin hotărârea atacată, nu au aplicat prevederile art. 101 din TFUE pentru a verifica dacă fapta subscrisei este sau nu prohibită de această prevedere din Tratat;

- instanța de recurs ar fi încălcat prevederile art. 35 și 36 din TFUE, arătând că instanța de recurs a făcut o analizei a faptei reținută de Consiliul Concurenței în cuprinsul Deciziei nr. 84 în raport și de două ordine emise de Ministerul Economiei, respectiv Ordinul nr. 408/2006 și Ordinul nr. 445/2009, iar prin reținerea acestor acte de către instanță, a fost încălcat principiul priorității dreptului Uniunii Europene.

Mai arată revizuenta faptul că, fără a se ține cont de situația de fapt și fără o analiză, cel puțin prima facie, asupra unor eventuale efecte negative ale practicii incriminate asupra comerțului dintre statele membre, s-a concluzionat în mod greșit asupra existenței unei înțelegeri anticoncurențiale constând în limitarea comercializării de energie electrică pentru alți furnizori de energie electrică și/sau alți consumatori eligibili din România, precum și în limitarea altor producători în a comercializa către parteneri contractuali ai Hidroelectrica S.A.

Astfel, instanța supremă ar fi apreciat că, în interpretarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, pentru a determina că cele două contracte au avut ca efect restrângerea concurenței pe piață, nu ar avea importanță scopul încheierii contractelor (ca energia electrică să fie exportată) și nici faptul că B. nici măcar nu avea licență în România, fiind imposibil ca energia să fie destinată pieței României, iar ceea ce ar conta, în interpretarea art. 5 din Legea nr. 21/1996, ar fi că energia electrică a fost pusă la dispoziție pe teritoriul României (la punctele de frontieră) și că prevederile contractuale nu interziceau comercializarea energiei în România.

În opinia revizuentei, instanța națională a încălcat principiul CJUE afirmat în cauza C-174/84, potrivit căruia "o măsură care este specific direcționată către exporturi de petrol într-un stat nemembru nu este probabil să restricționeze sau să distorsioneze concurența pieței comune. De aceea, nu poate afecta comerțul din comunitate și să încalce art. 85 din Tratat"; în interpretarea art. 101 din TFUE, pentru a stabili daca o înțelegere anticoncurențială are ca efect restrângerea concurenței pe piața relevantă, primează scopul pentru care a fost încheiată înțelegerea respectivă și nu prevederile contractuale, fiind indiferent locul livrării bunurilor (chiar în cadrul teritoriului pieței relevante) atâta vreme cât nu există dubiu că bunurile erau destinate exportului, urmând a fi livrate în afara pieței relevante, motiv pentru care nu puteau conduce la restrângerea concurenței pe piața relevantă. Faptul că în contract nu s-a prevăzut o interdicție de a comercializa bunurile pe piața din România ar fi, în viziunea revizuentei, lipsit de relevanță, atâta vreme cât achizitorul nu avea dreptul de a comercializa bunurile în România, neavând licență, iar în contract s-a prevăzut expres faptul că bunurile sunt destinate exportului.

Se mai arată în cererea de revizuire că, prin hotărârea pronunțată în cauză, CJUE a concluzionat că articolele 35 și 36 TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că o legislație națională care, astfel cum este interpretată de autoritatea însărcinată cu aplicarea sa, impune producătorilor naționali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică disponibilă pe platformele administrate de singurul operator al pieței naționale de energie electrică desemnat pentru serviciile de tranzacționare de energie electrică, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la export, care nu este susceptibilă să fie justificată pe motive de siguranță publică legate de siguranța alimentării cu energie, în măsura în care o astfel de legislație nu este proporțională cu obiectivul urmărit. Rezultă că, în temeiul principiului priorității dreptului Uniunii Europene, orice fel de astfel de legislație națională trebuie înlăturată de la aplicare de către instanța națională învestită cu soluționarea unui dosar.

III. Apărările intimatului Consiliului Concurenței în revizuire.

Intimatul Consiliul Concurenței a depus întâmpinare prin care a solicitat Înaltei Curți respingerea acestei cereri, ca fiind nefondată.

A arătat intimata că art. 101 din TFUE devine aplicabil "doar în măsura în care este îndeplinită condiția cu privire la afectarea comerțului între statele membre (condiție care, așa cum a reținut instanța de casare, nu a fost analizată de către instanța de fond și, pe cale de consecință, nu face obiectul deciziei supuse revizuirii)".

Totodată, susține intimatul Consiliul Concurenței, în prezenta cauză nu au relevanță nici Hotărârea CJUE invocată prin cererea de reviuzire pronunțată în Cazul C-648/18 și nici dispozițiile art. 35 și 36 din TFUE.

IV. Cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene

La data de 20 mai 2021 revizuenta A. a formulat cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind următoarele chestiuni: "în cazul unui contract pe termen lung, care prevede livrarea bunurilor în punctul de frontieră și în executarea căruia bunurile au fost exportate într-un stat terț, dar fără restricția reintroducerii lor în Piața Comună, este obligatorie analiza incidenței art. 101 TFUE, iar contractul trebuie calificat ca fiind unul de export dar și ca neafectând comerțul intra-comunitar? Art. 101 și art. 35 și 36 din TFUE se opun unei legislații naționale care impune producătorilor naționali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică pe piața națională?"

În motivarea acesteia, revizuenta a arătat, în esență, faptul că, în interpretarea art. 101 TFUE, un acord nu este capabil să afecteze piața relevantă în măsura în care bunurile sunt destinate unor state terțe față de piața respectivă. În opinia revizuentei, în interpretarea art. 101 TFUE, un contract pe termen lung care prevede livrarea bunurilor în punctul de frontieră și în executarea căruia bunurile au fost exportate într-un stat terț, dar fără restricția reintroducerii lor în Piața Comună, în sensul art. 101 TFUE, trebuie calificat ca fiind unul de export dar și ca neafectând piața relevantă.

Cu privire la a doua întrebare preliminară, revizuenta a arătat faptul că, prin Hotărârea pronunțată de către CJUE în cauza C-648/18 dintre Hidroelectrica și ANRE, Curtea a reținut că articolele 35 și 36 TFUE trebuie să fie interpretate în sensul că o legislație națională care, astfel cum este interpretată de autoritatea însărcinată cu aplicarea sa, impune producătorilor naționali de energie electrică să oferteze întreaga cantitate de energie electrică disponibilă pe platformele administrate de singurul operator al pieței naționale de energie electrică desemnat pentru serviciile de tranzacționare de energie electrică, constituie o măsură cu efect echivalent unei restricții cantitative la export, "care nu este susceptibilă să fie justificată pe motive de siguranță publică legate de siguranța alimentării cu energie, în măsura în care o astfel de legislație nu este proporțională cu obiectivul urmărit"; altfel spus, o astfel de reglementare națională contravine dreptului Uniunii Europene, mai exact art. 35 și 36, trebuind înlăturată de la aplicare de către instanțele naționale.

Prin Notele de ședință depuse la data de 17.06.2021 intimatul Consiliul Concurenței a solicitat respingerea atât a cererii de revizuire cât și a cererii de sesizare a CJUE în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Revizuenta B. a depus, de asemenea, Note de ședință la data de 15 iunie 2021, prin care a formulat susțineri atât cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire cât și a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

V. Considerentele instanței de revizuire

Examinând cererea de revizuire formulată în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, coroborat cu art. 509 și următoarele C. proc. civ., Înalta Curte constată că această cerere este inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Se impune a se preciza cu prioritate faptul că, potrivit art. 509 C. proc. civ., revizuirea este calea extraordinară de atac care se poate promova împotriva unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul. În ceea ce privește decizia a cărei revizuire se solicită, este indubitabil faptul că aceasta este o decizie cu caracter intermediar, respectiv o decizie care determină rejudecarea litigiului de către instanța care a judecat cauza în fond, câtă vreme instanța de reformare a admis recursul formulat de Consiliul Concurenței împotriva sentinței civile nr. 3524 din 6 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, așa cum am arătat în preambulul prezentei decizii.

Așadar, cum reiese din economia textului de lege anterior citat, în privința obiectului cererii de revizuire, sunt prevăzute două condiții legale cumulative: a) hotărârea atacată să fie dată asupra fondului sau să evoce fondul; b) hotărârea să fie executorie sau definitivă. Intră în această categorie hotărârile pronunțate în primă instanță, mai puțin cele prin care instanța a anulat sau a respins cererea în baza unei excepții peremptorii, fără a o analiza în fond, hotărârile instanțelor de apel prin care s-a respins apelul ca nefondat sau prin care s-a admis apelul și s-a schimbat în tot sau în parte soluția, hotărârile instanțelor de apel prin care s-a evocat fondul după anularea hotărârii de prima instanță, hotărârile instanței de recurs date ca urmare a rejudecării fondului după casarea cu reținere.

Rezultă că, în principiu, nu pot face obiectul revizuirii hotărârile date în primă instanță și apel prin care nu se analizează sau evocă fondul, precum și hotărârile date de instanța de recurs prin care se anulează, se respinge ca tardiv, se constată perimarea, se respinge recursul ca nefondat ori hotărârile intermediare. prin care instanța de recurs admite recursul și casează hotărârea atacată, trimițând cauza spre rejudecare (a se vedea CSJ, secția civilă, Decizia nr180/1992 în revista "Dreptul" nr. 8/1993, p.86-87; Decizia nr. 666/15 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială în "Pandectele săptămânale" nr. 2/2012). De la regula potrivit căreia hotărârile ce fac obiectul revizuirii trebuie să vizeze fondul, se exceptează situațiile în care revizuirea este întemeiată pe dispozițiile de la alin. (1) pct. 3 (numai ipoteza judecătorului), pct. 4, pct. 7-10 ale art. 509 noul C. proc. civ.

În ceea ce interesează în materia revizuirii, literatura juridică de specialitate este unanimă în a aprecia că nu sunt susceptibile de revizuire hotărârile intermediare, adică acelea prin care se admit apelul, recursul, contestația în anulare ori revizuirea și se trimite cauza spre rejudecare ori se fixează termen pentru evocarea fondului. (de exemplu, M. Tăbârcă, "Drept procesual civil", vol. III, p.265, Editura Universul Juridic, București, 2014; V.M. Ciobanu, M. Nicolae-coordonatori, "Noul C. proc. civ. comentat și adnotat", Ediția a II a revizuită și adăugită, vol. I, p.509, Editura Universul Juridic, București 2016; G. Boroi, M. Stancu, "Drept procesual civil, Ediția a 5 a revizuită și adăugită", p.872, Ed. Hamangiu 2020).

În altă ordine de idei, trebuie amintit faptul că, potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

"Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată".

Așadar, revizuirea prevăzută de acest text de lege este tot o cale extraordinară de atac, ca și cea prevăzută de art. 509 C. proc. civ., numai că motivul pentru care se solicită revizuirea este diferit de cel prevăzut de C. proc. civ. și are menirea de a asigura respectarea de către instanțele de contencios administrativ a principiului priorității normelor dreptului comunitar față de norma internă, principiu care are și o consacrare constituțională în art. 148 alin. (2) din Constituția României, republicată. Cu alte cuvinte, instituirea căii de atac a revizuirii, prin art. 21 alin. (2) menționat, reprezintă o modalitate prin care legiuitorul român, în materia contenciosului administrativ, a prevăzut un mijloc procedural prin care să se poată verifica modul în care instanțele naționale respectă principiul priorității dreptului comunitar și deci, protejarea intereselor persoanelor, care ar putea fi lezate prin încălcări ale dreptului comunitar.

Întâi de toate trebuie, însă, subliniat faptul că revizuirea reglementată de legea contenciosului rămâne în continuare o cale extraordinară de atac, cu toate trăsăturile juridice specifice. Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, în chiar cuprinsul Deciziei nr. 45/2016, o astfel de calificare "presupune ca aceasta cale poate fi exercitată exclusiv pentru motivele prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare și aplicare"; ca atare, in/admisibilitatea acestui motiv de revizuire ar urma să se analizeze tot prin raportare la o serie de repere specifice reglementarii generale a acestei căi de atac, astfel cum au fost acestea sistematizate de-a lungul timpului de teoreticieni, în lumina soluțiilor oferite de practică judiciară.

Raportat la dispozițiile art. 509 C. proc. civ. anterior citat, aparent revizuirea ar putea fi exercitată și în această situație specială, reglementată de art. 21 alin. (2) din legea 554/2004 doar împotriva unor hotărâri care evocă fondul sau dată asupra fondului. Cu toate acestea, prin Decizia nr. 1039/2012 a Curții Constituționale s-a stabilit că prevederile art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ sunt neconstituționale "în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanțele de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul cauzei".

Este fără putere de tăgadă că decizia Curții Constituționale anterior citată a avut în vedere, în declararea ca neconstituțional a respectivului text, situația în care, prin hotărâri judecătorești irevocabile (definitive) prin care nu s-a evocat fondul (de exemplu, a fost respinsă calea de atac), au fost produse încălcări ale dreptului Uniunii Europene, fiind vorba despre hotărâri prin care procesul s-a finalizat, instanța de reformare s-a dezînvestit definitiv, nemaiexistând niciun alt remediu procesual pentru îndreptarea unor eventuale erori decât acela al promovării unor căi extraordinare de atac de retractare, fiind de esența acestora de a putea fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele expres prevăzute de lege.

În contextul analizei admisibilității cererii de revizuire, nu este lipsit de semnificație nici faptul că, prin decizia supusă revizuirii, instanța de recurs s-a pronunțat doar în limitele în care a fost învestita prin recursul declarat de autoritatea de concurență, respectiv prin raportare la criticile aduse celor două motive de anulare a Deciziei 82, emisă de aceasta din urmă; în acest sens, instanța de reformare a reținut în mod expres că "anumite susțineri nu vor fi analizate pentru că exced limitelor recursului, stabilite pe baza a ceea ce instanța de fond a judecat" respectiv că "instanța de fond nu a analizat decât unele din motivele cererii introductive" ceea ce a condus la pronunțarea soluției de casare cu trimitere și a justificat-o.

Astfel, se observă ca unul din motivele cererii introductive, neanalizat de către instanța de fond, se referă la faptul că autoritatea de concurență "a omis investigarea încălcării art. 101 din TFUE". Din perspectiva în care instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestui motiv de nulitate a deciziei, în mod evident, instanța de recurs nu avea cum să analizeze și să se pronunțe, prin decizia supusă revizuirii, asupra argumentelor dezvoltate în acest sens de către revizuenta-reclamantă în faza recursului (argumente reluate în cererea de revizuire), astfel încât să fie deschisă calea unei căi extraordinare de atac de retractare, cu atât mai mult cu cât soluția a fost de casare și trimitere a cauzei spre rejudecare sub aspectul tuturor motivelor invocate în conținutul cererii introductive, ceea ce înseamnă că inclusiv aspectele invocate în legătură cu prioritatea dreptului european pot fi readuse în analiza instanței de rejudecare.

Pentru toate argumentele invocate, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 și următoarele C. proc. civ., apare ca fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din TFUE (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare, fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

În conformitate cu o jurisprudență consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 și Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE și instanța națională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competența instanței naționale, care este învestită cu soluționarea cauzei, are cunoștință directă despre situația de fapt și probele administrate și trebuie să-și asume responsabilitatea hotărârii judecătorești subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularitățile litigiului, asupra necesității pronunțării unei hotărâri preliminare.

În cauza 283/81, CILFIT și Lanificio di Gavardo SpA, soluționată prin hotărârea din 06.10.1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanțele și factorii ce trebuie avuți în vedere de instanțele naționale (inclusiv de cele ale căror soluții nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanța Uniunii Europene cu solicitarea pronunțării unei hotărâri preliminare. Astfel, concluzia Curții în această cauză a fost că instanțele nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părțile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluționarea litigiului.

În prezenta cauză, având în vedere argumentele expuse anterior și care au condus la concluzia inadmisibilității cererii de revizuire, având în vedere caracterul deciziei a cărei retractare se solicită, Înalta Curte apreciază că și cererea de sesizare este inadmisibilă, nefiind întrunită condiția concludenței în soluționarea litigiului pendinte, titulara acestei cereri de sesizare având posibilitatea de a invoca aspectele ce fac obiectul întrebărilor preliminare, în fața instanței sesizată cu rejudecarea fondului pricinii.

În consecință, văzând dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 509 și următoarele C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire; de asemenea, față de argumentele invocate, va respinge și cererea de sesizare a CJUE, tot ca fiind inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare.

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei civile nr. 4065 din 25 august 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 iunie 2021.