ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3834/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 04.05.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune:

- anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale;

- obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou Ordin, cu stabilirea drepturile salariale în concordanță cu dispozițiile Legii nr. 153/2017, respectiv la salariul de bază stabilit, cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acesta;

- obligarea Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcției Naționale de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite, sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, conform noului ordin de salarizare, precum și a dobânzilor legale și actualizării sumei restante cu rata inflației;

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale, conform noului ordin, actualizate cu rata inflației.

- obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului nr. 13 din 24 august 2011;

- obligarea Ministerului Justiției și a Direcției Naționale de Probațiune la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 4350 din 26 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția rămânerii fără obiect a cauzei și a respins capetele de cerere 1, 2 și 4 ca rămase fără obiect; a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune și a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile încasate efectiv și venitul calculat conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective; a respins capetele 3 și 6 de cerere, ca neîntemeiate.

3.1. Împotriva sentinței civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Națională de Probațiune, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar pe fond, respingerea ca neîntemeiată a cererii privind actualizarea sumelor cuvenite cu indicele de inflație și acordarea dobânzilor legale.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocă contrarietatea dintre considerentele hotărârii și dispozitiv.

Astfel, arată că prin dispozitiv au fost obligați pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariate dintre veniturile încasate efectiv și venitul calculat conform Ordinului MJ. nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente, deși a reținut în considerente, în ceea ce privește capătul 5 de cerere, că prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referință sectorială, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, condițiile angajării răspunderii pârâtului fiind îndeplinite. Mai mult, instanța a concluzionat în considerente că se impune admiterea în parte a acțiunii și obligarea pârâților la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente.

Recurenta-pârâtă subliniază că prin Ordinul MJ nr. 2883/C/2018 a fost acordată o valoare de referință sectorială majorată, însă emiterea acestui act administrativ nu a format obiectul cererii de chemare în judecată.

Precizează că există contrarietate și între considente, în sensul că, deși instanța a motivat soluția prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referință sectorială, cu toate că Ordinul MJ nr. 2283/C/2018 prin care s-a majorat VRS, nu a format obiectul cauzei, a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile efectiv încasate și veniturile calculate conform Ordinului MJ nr. 3396/C/30.08.2018, care vizează acordarea sporurilor în procent de aproape 30% din salariul de bază.

De asemenea, susține că aceeași contrarietate există între dispozitiv, prin care au fost obligați pârâții la plata drepturilor salariale conform Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, și considerente, în care se reține că pârâtul nu a emis la timp ordinul cu valoarea de referință sectorială majorată (Ordinul MJ nr. 2283/C/2018).

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod greșit instanța de fond a admis capetele de cerere privind actualizarea cu indicele de inflație a sumelor datorate și plata dobânzii legale de la data scadenței până la data plății efective, întrucât nu a luat în considerare faptul că nu se poate reține culpa pârâților în ceea ce privește neacordarea până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a sporurilor în procent de maxim 30%, prin Ordinul MJ nr. 3396/C/2018.

Apreciază că este vorba de un aspect de oportunitate a acordării sporurilor în procentele menționate în Ordinul MJ nr. 3396/C/2018, având în vedere că art. 25 Legea - cadru nr. 153/2017 statuează că sporurile de care beneficiază reclamanta nu sunt de 25% - sporul de risc și solicitare neuropsihică, respectiv de 5% - sporul de confidențialitate, personalul de probațiune beneficiind de aceste sporuri în cuantumul maxim.

Precizează că Direcția Națională de Probațiune, în calitate de ordonator terțiar de credite, are obligația de a respecta dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017, conform cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget, pentru fiecare ordonator de credite, nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază.

Consideră că nu există o obligație legală privind acordarea la nivel maxim a acestor sporuri și nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei prin actualizarea drepturilor salariale cu rata inflației, care are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce privește plata dobânzilor legale, arată că acestea reprezintă o sancțiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligației de plată și, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, nu se poate vorbi de o neexecutare, motiv pentru care apreciază că în mod greșit instanța de fond a admis acest capăt cerere.

De asemenea, susține că nu sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 2/2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, invocate de instanța de fond, întrucât aceasta nu a ținut cont de considentele deciziei, prin care s-a reținut că fapta ilicită săvârșită cu vinovăție constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar.

3.2. Împotriva aceleiași sentințe a declarat recurs și pârâtul Ministerul Justiției, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și înlăturarea dispoziției privind obligarea sa la plata diferențelor salariale.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că instanța de fond s-a pronunțat și asupra a ceea ce nu s-a cerut, dispunând obligarea pârâtului Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale, deși prin cererea de chemare în judecată nu se solicitase acest lucru, ci doar obligarea acestuia la alocarea fondurilor necesare plăților. Arată că prin capătul 4 de cerere s-a solicitat doar obligarea pârâtei DNP la plata diferențelor salariale.

Consideră că instanța a încălcat principiul disponibilității părților, consacrat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv pentru care solicită casarea în parte a sentinței și înlăturarea obligării Ministerului Justiției la plata diferențelor salariale.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât critică faptul că, deși instanța de fond a reținut în considerentele hotărârii că Ministerul Justiției are obligația să asigure fondurile necesare în bugetul Direcției Naționale de Probațiune, în vederea plății drepturilor salariale, a obligat ministerul la plata efectivă a diferențelor salariale.

Invocă Decizia nr. 13 din 13.06.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că în cauzele în care pretențiile deduse judecății vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale, fără a pune în discuție atribuțiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă.

Arată că potrivit art. 16 din Legea nr. 252/2013, Direcția Națională de Probațiune este o structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Justiției.

Precizează că atribuția ministrului justiției este de a emite ordinul, a Ministerului Justiției de a vira banii și nu de a efectua plata în concret a diferențelor salariale solicitate, astfel că formularea unor cereri având ca obiect pretenții de ordin bănesc de către angajații Direcției Naționale de Probațiune nu poate să atragă, de plano, obligarea Ministerului Justiției la plata acestor sume, numai prin prisma calității sale de ordonator principal de credite.

Susține că Direcția Națională de Probațiune are personalitate juridică, iar raporturile de muncă ale reclamantei-intimate sunt stabilite cu aceasta, care efectuează în concret plata drepturilor salariale, motiv pentru care obligarea Ministerului Justiției este lipsită de temei legal, acesta neavând calitate procesuală pasivă. Mai mult, în baza dispozițiilor art. 6 punctul VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009, potrivit cărora Ministerul Justiției asigură fondurile necesare și repartizează creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite, obligația de plată a diferențelor salariale, dispusă în sarcina Ministerului Justiției, nu poate fi pusă în executare, întrucât excedează atribuțiilor acestuia, deoarece Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar, care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea finanțatelor publice nr. 500/2002, act normativ ce reglementează cadrul general pentru utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar.

Deși a fost legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune: anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale; obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou Ordin, cu stabilirea drepturile salariale în acord cu Legea nr. 153/2017, respectiv cu începere de la 01.01.2018 la salariul de bază să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acesta; obligarea Ministerului Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, să aloce Direcției Naționale de Probațiune, în calitate de ordonator secundar de credite, sumele necesare plății drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, conform noului ordin de salarizare, precum și a dobânzilor legale și actualizării sumei restante cu rata inflației; obligarea Direcției Naționale de Probațiune la plata drepturilor salariale, conform noului ordin, actualizate cu rata inflației; obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) și alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului nr. 13 din 24 august 2011.

Analizând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., invocate de către recurenți, în limita criticilor formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate.

Astfel, examinând hotărârea recurată din această perspectivă, se observă că prima instanță a admis unul dintre capetele de cerere ale acțiunii introductive, reținând că, prin omisiunea pârâtului de a emite la timp ordinul cu valoarea de referință sectorială de 463,5 RON, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, sens în care a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferenței salariale dintre veniturile încasate efectiv și venitul calculat conform Ordinului M.J. nr. 3396/C/30.08.2018 și la plata dobânzii legale aferente de la data scadenței fiecărui venit salarial până la data plății efective.

Se observă că, deși în considerente prima instanță a avut în vedere valoarea de referință sectorială, în dispozitiv s-a referit la Ordinul Ministrului Justiției nr. 3396/C/30.08.2018 privind sporurile acordate personalului de probațiune.

Or, prin acțiunea introductivă reclamanta solicitase anularea dispozițiilor din Ordinul Ministerului Justiției nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce privește stabilirea drepturilor sale salariale și obligarea Ministerului Justiției la emiterea unui nou Ordin, prin care cu începere de la 01.01.2018 la salariul de bază să i se adauge un cuantum total al sporurilor de 30%.

Prin urmare, considerentele hotărârii recurate vizează valoarea de referință sectorială și nu acordarea unui cuantum total al sporurilor de 30% începând cu data de 01.01.2018, astfel cum solicitase reclamanta.

Mai mult, capătul 5 din cererea reclamantei, la care prima instanță face referire că l-ar fi admis, se referă la obligarea Direcției Naționale de Probațiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale și nicidecum la stabilirea unui anumit cuantum al valorii de referință sectorială.

În ceea ce privește critica recurentului Ministerul Justiției referitoare la faptul că în atribuțiile sale nu se regăsește și aceea de plată a diferențelor salariale - având în vedere că prima instanță a obligat pârâții la plata actualizată cu rata inflației a diferențelor salariale -, Înalta Curte o apreciază a fi fondată, constatând că o astfel de obligație nu poate fi identificată, în actualul cadru legislativ, în sarcina autorității ministeriale.

Potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, bugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiției, ministrul Justiției având calitatea de ordonator principal de credite, iar potrivit art. 6 pct. VII subpct. 3 din H.G. nr. 652/2009, Ministerul Justiției asigură fondurile necesare, fundamentează și elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituțiilor publice din sistemul justiției pentru care ministrul Justiției și Libertăților Cetățenești are calitatea de ordonator principal de credite și a unităților subordonate Ministerului, repartizând creditele bugetare ordonatorilor secundari de credite și urmărind modul de utilizare a acestora.

Totodată, calitatea de ordonatori secundari/terțiari de credite revine, conform art. 125 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înaltei Curți de Casație si Justiție, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, curților de apel, parchetelor de pe lângă curțile de apel, tribunalelor și parchetelor de pe lângă tribunale, care au în structură câte un departament economico-financiar și administrativ, condus de un manager economic.

În raport de obligațiile ce revin pârâtului Ministerul Justiției, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului din justiție nu poate să atragă obligarea Ministerului Justiției în acest sens, numai prin prisma calității de ordonator principal de credite. Raportul obligațional, care are ca obiect plata salariului, se desfășoară între intimata-reclamantă și Direcția Națională de Probațiune, în timp ce Ministerul Justiției este parte a unui raport juridic financiar care implică ordonatorii de credite, potrivit atribuțiilor prevăzute de Legea nr. 500/2002. Prin urmare, chiar dacă Ministerul Justiției are calitatea de ordonator principal de credite, gestionând bugetele celorlalți ordonatori de credite din subordinea sa, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către ordonatorii secundari/terțiari de credite, în baza ordinelor de salarizare individuale.

Pe de altă parte, se reține că problema vizând existența unei obligații legale a Ministerului Justiției, privind plata diferențelor salariale solicitate de reclamanții magistrați prin acțiunile adresate instanțelor judecătorești, a făcut obiectul unei sesizări referitoare la pronunțarea unei hotărâri pentru dezlegarea unei chestiuni de drept vizând interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, art. 6 pct. VII subpunctul 3 din H.G. nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, și art. 222 din C. civ., privind calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiției în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică pentru care este ordonator principal de credite, având ca obiect plata unor drepturi de natură salarială.

Deși sesizarea a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin Decizia nr. 60/2019, în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut următoarele aspecte, cu relevanță pentru soluția pronunțată în prezenta cauză:

"55. De altfel, prin Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, s-au stabilit, ca o consecință a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, următoarele: "În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajați și instituțiile/unitățile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

Așadar, Înalta Curte constată că în sarcina pârâtului Ministerul Justiției nu subzistă obligația de acordare a diferențelor salariale solicitate de reclamanți, în sensul plății efective a pretențiilor bănești formulate de reclamanți, Ministerului Justiției revenindu-i doar obligația asigurării resurselor bugetare necesare plăților salariale, împrejurare de natură a conduce la reformarea sentinței instanței de fond de către instanța de control judiciar, prima instanță apreciind eronat asupra acestui aspect.

Mai mult, Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Justiției la alocarea sumelor necesare pentru achitarea drepturilor salariale, iar nu la plata acestora.

În consecință, instanța de recurs constată că în speță sunt fondate criticile recurenților, în acest mod încălcându-se principiul disponibilității, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înțelegând să învestească instanța cu soluționarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanței de fond.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunțată de prima instanță va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea hotărârii judecătorești, respectiv a soluțiilor pronunțate, trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanța ierarhic superioară, constituind o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanță, dar și că soluțiile adoptate de către instanțele judecătorești se întemeiază pe un raționament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanța a pronunțat o soluție justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei și temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut constant în jurisprudența sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile și observațiile părților sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanței obligația de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor și propunerilor de dovezi ale părților, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanței de control judiciar să verifice legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate în primă instanță și pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea de chemare în judecată, urmând să analizeze criticile aduse de recurenți hotărârii atacate.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici formulate de ambii recurenți, circumscrise motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; va casa în parte sentința recurată și va trimite spre rejudecare aceleiași instanțe capătul de cerere referitor la actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale în privința drepturilor salariale ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâții Ministerul Justiției și Direcția Națională de Probațiune împotriva sentinței civile nr. 4350 din 26 octombrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite spre rejudecare aceleiași instanțe capătul de cerere referitor la actualizarea cu rata inflației și plata dobânzii legale în privința drepturilor salariale ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 iunie 2021.