ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3763/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta Compania de Transport Public S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19216/19.02.2019 si obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 50.969,12 RON reprezentând contravaloarea sumelor achitate conform Ordinele de Plata nr. x/16.10.2017 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/08.12.2017 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/04.01.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/01.02.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/01.03.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/02.04.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/04.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/31.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON, cuprinse in "Cereri_de_Plata - Suplimentare" nr. 36714/28.11.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 522 din 2 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondată acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta Compania de Transport Public S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, având ca obiect "anulare act administrativ".

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 522 din 2 octombrie 2019 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania de Transport Public S.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate, și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, a susținut că Decizia nr. 19216/19.02.2019 este nelegala intrucat anterior cererii de plata înregistrata la FGA sub nr. x/28.11.2018, societatea a înregistrat cererea de plata nr. x/02.10.2017 prin care a solicitat in mod expres ca Fondul de Garantare a Asiguraților sa achite lunar suma de 6.371,14 către partea civilă A., drept pentru care, a considerat ca cererea de plata inregistrata la FGA sub nr. x/28.11.2018 este formulata in termen. Având in vedere ca in decembrie 2015 s-a deschis procedura falimentului împotriva asigurătorului B. si B. S.A., potrivit prevederilor legii 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților a preluat toate obligațiile legale decurgând din contractele de asigurare încheiate cu B. si B. S.A.. In alta ordine de idei, a apreciat că Fondul de Garantare a Asiguraților este o persoana juridica de drept public, constituit ca schema de garantare in domeniul asigurărilor, in scopul protejării creditorilor de asigurări de consecințele insolventei unui asigurător. Făcând trimitere la art. 2 alin. (1) al Legii nr. 213/2015, recurenta a susținut că obligația Fondului de garantare de a despăgubii creditorii de asigurări izvorăște din Legea 213/2015, act normativ care prevede inclusiv limitele răspunderii. Or, din moment ce in prezenta speța exista titlu executoriu cu obligarea la plata a despăgubirilor si, având in vedere ca Fondul de Garantare a Asiguraților se subroga asigurătorului in obligația de despăgubire, în opinia sa, FGA avea obligația de a da curs cererii nr. x/02.10.2017 in vederea achitării in fiecare luna către partea civila A. suma de 6.371,14 RON pana in data de 07.08.2018, data la care partea civila împlinea vârsta legala pentru a se pensiona, si nicidecum sa respingă cererea nr. x/28.11.2018 ca fiind tardiva, invocând și Decizia nr. 1 din 15.02.2016 Înalta Curte de Casație si Justiție a admis RIL in care a statuat ca "in cazul asigurării obligatorii de răspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, B. are calitate de parte responsabila civilmente si ca are obligația de a repara singura prejudiciul cauzat prin infracțiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civila". Or, prin raporatre la Decizia mai sus menționata, la momentul formulării cererii societatea nu are calitate de parte responsabila civilmente, or, pentru a nu fi executată silit, prin cererea nr. x/02.10.2017, a solicitat Fondului de Garantare a Asiguraților sa achite lunar către partea civila A. suma de 6.371,14 RON pana in data de 07.08.2018, data la care partea civila împlinea vârsta legala pentru a se pensiona, și cu toate acestea, Fondul de Garantare a Asiguraților respinge Cererea de Plata nr. x/28.11.2018 ca fiind tardiva.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât nu au fost invocate considerente de ordin legal care să poată fi încadrate în motivele de recurs de la art. 488 din C. proc. civ., argumentele expuse prin cererea de recurs reprezentând o reevaluare a contestației depuse în primă instanță. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 27 ianuarie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului la data de 17 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, apreciind că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant se subscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, prin cererea de recurs a fost criticată nelegalitatea hotărârii pronunțate în fond, prin prisma greșitei aplicări a normelor de drept substanțial, recurentul formulând contraargumente de ordin critic față de considerentele sentinței pronunțate, cu referire concretă la modul în care prima instanță a aplicat prevederile Legii nr. 213/2015, cu privire la data nașterii dreptului său de creanță, precum și calitatea FGA de succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraților sub nr. x/28.11.2018, reclamanta Compania de Transport Public S.A. a solicitat plata sumei suplimentare în cuantum de 50.969,12 RON, reprezentând prestațiile periodice achitate în calitate de parte civilmente responsabilă părții civile C., conform următoarelor documente de plată, care atestă și data fiecărei plăți: O. P. nr. 1731/16.10.2017 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/08.12.2017 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/04.01.2018 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/01.02.2018 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/01.03.2018 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/02.04.2018 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/04.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON, O.P. nr. x/31.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON. Prin Decizia nr. 19216/19.02.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea de plată a prestației periodice aferentă perioadei octombrie 2017- mai 2018, mai sus menționată, prin raportare la dispozițiile art. 14 din Legea 213/2015, că cererea a fost depusă peste termenul de 90 zile instituit de lege. În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamanta Compania de Transport Public S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, anularea Deciziei nr. 19216/19.02.2019 si obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 50.969,12 RON reprezentând contravaloarea sumelor achitate conform Ordinele de Plata nr. x/16.10.2017 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/08.12.2017 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/04.01.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/01.02.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/01.03.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/02.04.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/04.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON, OP nr. x/31.05.2018 in valoare de 6.371,14 RON, cuprinse in "Cereri de Plata - Suplimentare" nr. 36714/28.11.2018. Prin sentința recurată s-a respins acțiunea formulată prin care a solicitat anularea deciziei sus-menționate, reținându-se legalitatea acesteia, reclamanta înțelegând să exercite calea de atac a recursului. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurentă prin memoriul de recurs, prin care acesta a invocat argumente similare celor expuse în fața primei instanțe privind data nașterii dreptului său de creanță, precum și calitatea FGA de succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment, urmând să le analizeze în mod unitar și să le răspundă prin argumente comune, în raport de finalitatea concretă a acestora. Astfel, relativ la data nașterii creanței recurentei-reclamante, instanța de control judiciar reține că potrivit dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi". Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului și se depune la sediul acestuia, direct sau prin poștă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poșta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune și la mandatarii desemnați de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanțe de asigurări". Așadar, pentru a se putea naște pentru pârâtul FGA obligația de plată a unei creanțe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanțe de asigurare are obligația formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuție (art. 2545 alin. (2) C. civ.). Așadar termenul în discuție nu este un termen de prescripție, ci un termen de decădere în sensul art. 2545 alin. (1) C. civ.. Nefiind un termen de prescripție, termenului de 90 de zile nu îi sunt aplicabile regulile acestor termene nici în privința datei de la care începe să curgă nici în privința suspendării sau întreruperii, afară dacă legea prevede expres altfel (art. 2548 C. civ.). Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Așadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanță fiind născut anterior), fie data nașterii dreptului de creanță, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Înalta Curte constată că prin încheierea pronunțată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A., hotărârea devenind definitivă la data de 28.04.2016, deci anterior nașterii dreptului de creanță, fiind aplicabilă ipoteza a doua a textului mai sus redat. Totodată, în cauză este vorba despre prestații periodice, nașterea dreptului de creanță având loc la scadența fiecărei obligații lunare, astfel că pentru fiecare lună și sumă aferentă fiecărei luni din intervalul de referință octombrie 2017 - mai 2018 cererile trebuiau formulate în termen de 90 de zile de la scadența fiecărei prestații periodice, respectiv pentru prestația aferentă lunii mai octombrie 2017, cererea de plată trebuia adresată FGA în termen de maximum 90 de zile de la finele lunii octombrie 2017, continuând astfel și pentru celelalte rate lunare. În acest context, în acord cu opinia judecătorului fondului, instanța de control judiciar constată că, și raportat la ultima lună din intervalul de referință, mai 2018, formularea cererii de plată la finele lunii noiembrie 2018 este tardivă, cu atât mai mult în privința lunilor anterioare solicitate la plată. Prin urmare, formularea de către reclamantă a unei cereri prin care solicitase FGA, în data de 2 octombrie 2017, ca pe viitor să facă plata lunară direct către partea civilă, este total lipsită de relevanță, raportat la procedura specială prevăzută de Legea nr. 213/2015, respectiv de calitatea reclamantei de creditor de asigurare (ca beneficiar al asigurării). Având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) și (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informații referitoare la demersurile necesare pentru obținerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizațiilor, informații ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condițiile și modalitățile de efectuare a plăților, date referitoare la documentele, condițiile și formalitățile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizației. Înalta Curte amintește și că potrivit dispozițiile art. 55 alin. (3) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România, "Despăgubirile se plătesc asiguraților dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și despăgubirile nu urmează să fie recuperate potrivit prevederilor art. 58". Deși alin. (5) al aceluiași text prevede posibilitatea efectuării plății de către asigurătorul de răspundere civilă direct în contul bancar al persoanei păgubite, Înalta curte reține că pârâtul FGA nu este succesor în drepturi și obligații al asigurătorului în faliment B. și nici fidejusor, ci doar acoperă creanțele de asigurări în virtutea principiului protecției consumatorilor produselor și serviciilor de asigurări,subrogându-se - potrivit art. 18 din Legea nr. 213/2015 - doar în "toate drepturile creditorilor de asigurări la concurența sumelor pe care le-a plătit din disponibilitățile sale", nicidecum și în toate obligațiilor acestuia, neavând calitatea de succesor în drepturi și obligații. Astfel cum a susținut și recurenta, în cauză este incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015, iar câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituționale, acestea guvernează deplin relațiile sociale și se impun ca atare instanței de judecată în soluționarea cauzei de față, Înalta curte neputând primi interpretarea dată de aceasta cu privire la cererea din data de 2 octombrie 2017 și nici incidența în sensul invocat de recurentă a Deciziei nr. 1 din 15.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, aceasta privind calitatea societatii de asigurare de parte responsabila civilmente si obligația de a repara singura prejudiciul cauzat prin infracțiune, in limitele stabilite in contractul de asigurare si prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civila, în speță disputa juridică nepurtându-se asupra acestui aspect. Așa fiind, constată Înalta Curte că prin formularea și înregistrarea la instituția pârâtă a cererii de plată cu depășirea termenului prevăzut de lege, recurenta-reclamantă nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în memoriul de recurs nu pot fi reținute, termenele pentru exercițiul drepturilor subiective ale părților având ca scop stimularea activității procesuale a acestora prin sancțiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este și cazul de față. Prin urmare, reținând că Decizia nr. 19216/19.02.2019 a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 și ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, Înalta Curte constată că sentința recurată, prin care s-a respins contestația formulată împotriva acesteia, ca neîntemeiată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul formulat de reclamantă ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,