În cazul Georgios Papadopoulos c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care se află într-o cameră compusă din domnii L. Loucaides, președinte, C.L. Rozakis, N. Vajić, A. Kovler, E. Steiner, domnii K. hagiyev, D. Spielmann, judecători, și de domnul A. Wampach, grefier adjunct de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 20 septembrie 2007, a adoptat hotărârea pe care a adoptat-o aici, la această dată procedura La originea cauzei se află o cerere (n 11536/05) adresată împotriva Republicii Elene de către un resortisant al acestui stat, domnul Georgios Papadopoulos ( P. Miliarakis, avocat în baroul din Atena. Guvernul elen ( .) este reprezentat de delegații agentului său, domnul Apessos, consilier pe lângă Consiliul juridic al statului și domnul O. Patsopoulou, auditor pe lângă Consiliul juridic al statului. La 27 noiembrie 2006, Curtea a decis să comunice cererea (art. 6 alineatul (1) din Convenție) guvernului. În conformitate cu art. 29 3 din Convenție, Curtea a decis să se pronunțe în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. La 28 februarie 1984, Ministerul de Finanțe l-a invitat pe reclamant să ramburseze suma de 120 716 drahme (354 EUR), pe care o primise pentru ajustarea automată (αυτόματη τιμαριθμική αναπύσχμογή ) din pensie pentru perioada cuprinsă între 1 februarie și 28 februarie 1984. Mai 1982 la 30 octombrie 1983. Potrivit serviciilor Ministerului de Finanțe, reclamantul nu avea dreptul de a solicita această sumă de la armată, deoarece, în perioada incriminată, era angajat de compania aeriană Olympic Airways, căruia i se aplica obligația de a-i plăti sumele corespunzătoare reajustării salariului său în funcție de rata inflației (actul nr. 2158). La 5 august 1987, reclamantul a formulat o opoziție, la care Curtea de Conturi a adoptat un act prin care, prin actul nr. 1427/1987, la 16 noiembrie 1987. La 30 iunie 1988, statul interjet a făcut apel. Cu toate acestea, nu și-a notat recursul la reclamant în termenul de șase luni prevăzut de lege, astfel încât nici o recipisă de notificare nu a ajuns la grefa Curții de Conturi. La 30 iunie 2003, legea nr. 3160/2003 a intrat în vigoare. În temeiul articolului 58 alineatul (9) din această lege, depunerea cu întârziere a grefei Curții de Conturi a recipisei de notificare a unei acțiuni care, până în acel moment, implica anularea instanei de judecată . Ulterior, formarea plenară a Curii de Conturi se pronună împotriva aplicării retroactive a acestei legi (hotărârea nr. 2040/2003). Ședința privind apelul statului împotriva Actului nr. 1427/1987 a fost stabilită la 7 octombrie 2003 și a fost amânată la 2 martie 2004. În iunie 2004, prima cameră a Curții de Conturi a constatat că statul nu și-a notificat recursul la reclamant în termenul prevăzut de lege, ceea ce, în conformitate cu legislația aplicabilă la momentul faptelor, echivala cu renunțarea la apel. În această privință, Curtea de Conturi a respins cererea reprezentantului statului, care propunea inadmisibilitatea ședinței în conformitate cu Legea nr. 3160/2003, notând că această lege nu avea efect retroactiv. Prin urmare, înalta instanță pronunța anularea instanței (hotărârea nr. 1218/2004). Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 17 septembrie 2004. PRIVIND ÎNCĂLCAREA ALEGUTĂ A ARTICOLULUI 6 alineatul (1) DIN CONVENȚIA 11. Reclamantul se plânge, în ceea ce privește articolele 6 alineatul (1) și 17 din convenție și 1 din Protocolul nr. 1 din durata procedurii. Curtea nu se consideră chemată să examineze cererea nici din punctul de vedere al articolului 17 din convenție, care interzice abuzul de drept, nici din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1, care garantează dreptul oricărei persoane fizice sau juridice de a-și respecta bunurile; în special, aceasta consideră că singura dispoziție relevantă în acest caz este art. 6 alin. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Cu privire la admisibilitate12, guvernul pledează în principal inadmisibilitatea plângerii pentru incompatibilitate materială În special, susține că, la 1 ianuarie 1989, cazul a fost închis tacit, în urma omisiunii statului de a-și notifica recursul reclamantului. La acea dată, procedura privind suma percepută de reclamant pentru ajustarea automată a pensiei sale s-a încheiat și nu mai exista nicio contestație privind drepturile și obligațiile cu caracter civil ale acestuia. Într-adevăr, guvernul consideră că procedura care a început în fața Curții de Conturi în octombrie 2003 a fost o nouă procedură, independentă de prima. În opinia sa, ca urmare a adoptării Legii nr. 3160/2003, cauza reclamantului a fost retrasă din arhive din motive pur formale, și anume pentru a permite anularea instanței și clasificarea cauzei în temeiul unei hotărâri judecătorești. Durata celei de a doua proceduri nu face obiectul niciunei critici. 13. Curtea nu este convinsă de argumentul guvernului, potrivit căruia contestația a fost deja soluționată de la 1 ianuarie 1989, cu o clasificare a cauzei. În acest caz, Curtea nu percepe motivul pentru care a avut loc o ședință în fața Curții de Conturi; pare oarecum paradoxal să se afirme că o cauză soluționată definitiv a fost pronunțată. Acest lucru este cu atât mai discutabil cu cât, în timpul ședinței în cauză, reprezentantul statului a solicitat inadmisibilitatea ședinței, profitând de dispozițiile Legii nr. 3160/2003 ; cu alte cuvinte, el a încercat să i se ofere posibilitatea de a pleda cauza statului în cadrul unei noi audieri și astfel să nu se confrunte cu o decizie pronunțând anularea instanței. În aceste condiții, ia în considerare 1 În ianuarie 1989, ca sfârșitul procedurii în litigiu, ar echivala cu înlocuirea rolului Curții de Conturi, singurul organism competent să decidă cu privire la soarta procedurii în apel inițiată de stat. 15. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea consideră că excepția ridicată de guvern nu este întemeiată și o respinge. 16. Curtea constată, de asemenea, că acest motiv nu este vădit nefondat în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și subliniază că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate; prin urmare, acesta trebuie declarat admisibil. Din motivele explicate mai sus (a se vedea punctul 14 de mai sus), Curtea nu poate accepta argumentul guvernului, potrivit căruia este vorba în speță de două proceduri distincte. În opinia sa, există o singură procedură, care a început la 5 august 1987, cu sesizarea Curții de Conturi de către reclamant, și care s-a încheiat la 1 iunie 2004, cu hotărârea nr. 1218/2004 al Înaltei Jurisdicții. Prin urmare, durata acestei proceduri se întinde pe o perioadă de peste șaisprezece ani și nouă luni pentru două instanțe. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 18. Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și provocarea litigiului pentru părțile interesate (a se vedea, printre altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII. 19. Curtea a tratat în repetate rânduri cazuri care ridică întrebări similare cu cele din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior 20). În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în acest caz. Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata procedurii în litigiu este excesivă și nu îndeplinește cerința termenului rezonabil Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) al doilea paragraf privind aplicarea articolului 41 din Convenție 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei părți contractante permite să se șteargă numai în mod impecabil consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Guvernul susține că, având în vedere obiectul financiar al litigiului, această cerere este excesivă și că o constatare a încălcării ar constitui, în sine, o satisfacție echitabilă suficientă pentru presupusul prejudiciu moral suferit de solicitant. Cu titlu alternativ, acesta susține că suma alocată în acest sens nu poate depăși sumele acordate în mod obișnuit de Curte în cauze similare. 24. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, îi acordă acestuia 1 000 EUR în acest sens, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit. 25. Reclamantul nu solicită nici o sumă pentru cheltuielile sale și cheltuieli de judecată. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. PE CES MOTIVE, CURȚIA, LA UNANIMITATE, Declara cererea admisibilă A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție afirmă că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din convenție, 1 000 EUR (mii EUR) pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată ca impozit că, de la expirarea termenului respectiv și până la plată, această sumă va crește cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, plus trei puncte procentuale Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză și apoi comunicată în scris la 11 octombrie 2007 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. André Wampach Loukis Loucaide Modululr Adjunct Președinte
PREMIÈRE SECTION
GEORGIOS PAPADOPOULOS c. GRÈCE
(
Requête n
o
11536/05)
ARRÊT
11 octobre 2007
11/01/2008
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l'article
44 §
2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.
En l'affaire Georgios Papadopoulos c. Grèce,
La Cour européenne des Droits de l'Homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
MM.
président,
C.L. Rozakis,
M
me
M.
M
me
MM.
juges,
et de M. A.
Wampach,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 20 septembre 2007,
Rend l'arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n
o
11536/05) dirigée contre la République hellénique par un ressortissant de cet Etat, M.
Georgios Papadopoulos («
le requérant
»), qui a saisi la Cour le 15 mars 2005 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M. M. Apessos, conseiller auprès du Conseil juridique de l'Etat et M
me
3.
Le 27 novembre 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête (article 6 § 1 de la Convention) au Gouvernement. Se prévalant de l'article 29
§
3 de la Convention, elle a décidé qu'elle se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond.
LES CIRCONSTANCES DE L'ESPÈCE
4.
Le requérant est né en 1931 et réside à Athènes.
5.
Le 28 février 1984, le ministère des Finances invita le requérant à rembourser la somme de 120
716 drachmes (354 euros), qu'il avait perçue au titre de l'ajustement automatique (
αυτόματη τιμαριθμική αναπροσαρμογή
) de sa retraite pour la période allant du 1
er
mai 1982 au 30 octobre 1983. Selon les services du ministère des Finances, le requérant n'avait pas droit de réclamer cette somme auprès de l'Armée puisque, pendant la période incriminée, il était employé par la compagnie aérienne
Olympic Airways
, à qui il incombait l'obligation de lui verser les sommes correspondantes au réajustement de son salaire en fonction du taux d'inflation (acte n
o
6.
Le 5 août 1987, le requérant forma une opposition, à laquelle la Cour des comptes fit droit, par acte n
o
1427/1987 en date du 16 novembre 1987.
7.
Le 30 juin 1988, l'Etat interjeta appel. Toutefois, il ne notifia pas son recours au requérant dans le délai de six mois prévu par la loi, de sorte qu'aucun récépissé de notification ne parvînt au greffe de la Cour des comptes.
8.
Le 30 juin 2003, la loi n
o
3160/2003 entra en vigueur. Aux termes de l'article 58 § 9 de cette loi, le dépôt tardif au greffe de la Cour des comptes du récépissé de notification d'un recours – qui, jusqu'alors, entraînait l'annulation de l'instance – entraîne désormais l'irrecevabilité de l'audience. Par la suite, la formation plénière de la Cour des comptes se prononça contre l'application rétroactive de cette loi (arrêt n
o
2040/2003).
9.
L'audience sur l'appel interjeté par l'Etat contre l'acte n
o
1427/1987 fut fixée au 7 octobre 2003, puis ajournée au 2 mars 2004.
10.
Le 1
er
juin 2004, la première chambre de la Cour des comptes constata que l'Etat n'avait pas notifié son recours au requérant dans le délai prévu par la loi, ce qui, aux termes de la législation applicable à l'époque des faits, équivalait au désistement de son appel. A cet égard, la Cour des comptes rejeta la demande du représentant de l'Etat, qui proposait l'irrecevabilité de l'audience conformément à la loi n
o
3160/2003, en notant que cette loi n'avait pas d'effet rétroactif. Dès lors, la haute juridiction prononça l'annulation de l'instance (arrêt n
o
1218/2004). Cet arrêt fut notifié au requérant le 17
septembre 2004.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L'ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
11.
Le requérant se plaint, sous l'angle des articles 6 § 1 et 17 de la Convention et 1 du Protocole n
o
1, de la durée de la procédure. La Cour ne s'estime pas appelée à examiner la requête ni sous l'angle de l'article 17 de la Convention, qui interdit l'abus de droit, ni sous l'angle de l'article 1 du Protocole n
o
1, qui garantit le droit de toute personne physique ou morale au respect de ses biens. En particulier, elle estime que la seule disposition pertinente en l'espèce est l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Sur la recevabilité
12.
Le Gouvernement plaide à titre principal l'irrecevabilité du grief pour incompatibilité
ratione
materiae
avec les dispositions de la Convention. En particulier, il soutient que le 1
er
janvier 1989, l'affaire fut tacitement classée, suite à l'omission de l'Etat de notifier son recours au requérant. A cette date, la procédure portant sur la somme perçue par le requérant au titre de l'ajustement automatique de sa retraite prit fin et il n'existait plus de contestation sur les droits et obligations de caractère civil de celui-ci. Le Gouvernement allègue, en effet, que la procédure qui débuta devant la Cour des comptes en octobre 2003 était une nouvelle procédure, indépendante de la première. Selon lui, suite à l'adoption de la loi n
o
3160/2003, l'affaire du requérant fut retirée des archives pour des raisons purement formelles, à savoir pour permettre l'annulation de l'instance et le classement de l'affaire en vertu d'une décision judiciaire. La durée de cette seconde procédure n'encourt par ailleurs aucune critique.
13.
Le requérant s'oppose à ces thèses.
14.
La Cour n'est pas convaincue par l'argument du Gouvernement, selon lequel la contestation était déjà tranchée depuis le 1
er
janvier 1989, avec le «
classement tacite
» de l'affaire. Si tel était le cas, la Cour n'aperçoit pas la raison pour laquelle une audience eut lieu devant la Cour des comptes
; il semble en effet quelque peu paradoxal d'affirmer qu'une affaire définitivement tranchée ait été «
retirée
» des archives dans le seul but d'être classée à nouveau. Cela est d'autant plus discutable que lors de l'audience en question, le représentant de l'Etat demanda l'irrecevabilité de l'audience, profitant des dispositions de la loi n
o
3160/2003
; autrement dit, il tenta de se voir offrir la possibilité de plaider la cause de l'Etat lors d'une nouvelle audience et ainsi ne pas se trouver confronté à une décision prononçant l'annulation de l'instance. Dans ces conditions, considérer le 1
er
janvier 1989 comme la fin de la procédure litigieuse, équivaudrait à se substituer au rôle de la Cour des comptes, seul organe compétent pour décider du sort de la procédure en appel engagée devant lui par l'Etat.
15.
Au vu des considérations qui précèdent, la Cour estime que l'exception soulevée par le Gouvernement n'est pas fondée et la rejette.
16.
La Cour constate par ailleurs que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.
B.
Sur le fond
1.
Période à prendre en considération
17.
Pour les raisons expliquées plus haut (voir paragraphe 14 ci-dessus), la Cour ne peut pas accepter l'argument du Gouvernement, selon lequel il s'agit en l'espèce de deux procédures distinctes. A son avis, il y a une seule procédure, qui débuta le 5 août 1987, avec la saisine de la Cour des comptes par le requérant, et qui prit fin le 1
er
juin 2004, avec l'arrêt n
o
1218/2004 de la haute juridiction. La durée de cette procédure s'étale donc sur plus de seize ans et neuf mois pour deux instances.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
18.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
19.
La Cour a traité à maintes reprises d'affaires soulevant des questions semblables à celle du cas d'espèce et a constaté la violation de l'article
6 §
1 de la Convention (voir
Frydlender
précité).
20.
Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n'a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu'en l'espèce la durée de la procédure litigieuse est excessive et ne répond pas à l'exigence du «
délai raisonnable
».
Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1.
II.
SUR L'APPLICATION DE L'ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
'
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu'il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d'effacer qu'imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s'il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 34
000 euros (EUR) au titre du préjudice moral qu'il aurait subi.
23.
Le Gouvernement affirme que, vu l'objet financier du litige, cette demande est excessive et qu'un constat de violation constituerait en soi une satisfaction équitable suffisante au titre du dommage moral prétendument subi par le requérant. A titre alternatif, il affirme que la somme allouée à ce titre ne saurait dépasser les montants habituellement accordés par la Cour dans des affaires similaires.
24.
La Cour estime que le requérant a subi un tort moral certain. Statuant en équité, comme le veut l'article 41 de la Convention, elle lui accorde 1
000 EUR à ce titre, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt.
B.
Frais et dépens
25.
Le requérant ne sollicite aucune somme au titre de ses frais et dépens. Partant, il n'y a pas lieu de lui octroyer de somme à ce titre.
PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ,
1.
Déclare
la requête recevable
;
2.
Dit
qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention
;
3.
Dit
a)
que l
'
Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article
44 § 2 de la Convention, 1
000 EUR (mille euros) pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt
;
b)
qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ce montant sera à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
4.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 octobre 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
André
Wampach
Loukis
Loucaides
Greffier adjoint
Président