ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 644/2022

Ședința publică din data de 29 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 3.07.2018, pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Mărgineni, jud. Neamț, a chemat în judecată pe pârâții Comuna Români, jud. Neamț și A., solicitând obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 33,89 ha teren pășune, situat în comuna Români, punctul Ghergheleu și despăgubiri pentru lipsa de folosință, cu cheltuieli de judecată.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 148 și urm., art. 194 și urm. C. proc. civ., art. 563 C. civ., art. 576-643 din vechiul C. civ.

La termenul de judecată din 24.09.2019, reclamanta a precizat cuantumul despăgubirilor solicitate de la pârâtă la suma de 8029 RON.

La data de 23.11.2018, pârâta a invocat excepția de nelegalitate a Ordinului Prefectului județului Neamț nr. 77/23.07.1998, respinsă de instanță prin încheierea din 29.01.2019.

La data de 15.06.2019 a decedat pârâtul A., fiind introduși în proces moștenitorii acestuia: A. și B. .

Față de moștenitorii pârâtului A., reclamanta a declarat că renunță la acțiunea formulată

Prin încheierea din 29.11.2019 și sentința civilă nr. 241 din 16.06.2020 pronunțate de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2018, s-a luat act de renunțarea reclamantei Comuna Mărgineni, jud. Neamț, la judecata acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâții A. și B. (moștenitori ai pârâtului A., chemat inițial în judecată).

A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Comuna Mărgineni, prin primar, în contradictoriu cu pârâta Comuna Români, prin primar, fiind obligată pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 33,89 ha teren pășune (cu denumirea toponimică Ghergheleu), situat în comuna Români, jud. Neamț, cu vecinătățile: N - UAT Mărgineni, E - UAT Mărgineni, S - UAT Mărgineni, V - UAT Români (pășune C.), identificat în raportul de expertiză întocmit de expertul D. (ce face parte integrantă din prezenta hotărâre), pe conturul 31(1006)-30-29-28-27-26-25-24-23-22-21-20-19-18-17-16-15-14-13-12-11-10-9-8 (piatră hotar)-7-6-5-4-3-2-l(1129)-31(1006), dosar.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 8029 RON, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului și suma de 5500 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarant apel UAT Comuna Români prin Primar.

Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, prin decizia nr. 621 din 25 noiembrie 2020 a respins apelul promovat de apelanta-pârâtă U.A.T. comuna Români prin Primar, com. Români, împotriva sentinței civile nr. 241/16.06.2020 pronunțate de Tribunalul Neamț, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Comuna Mărgineni prin Primar și intimații-pârâți Prefectul Județului Neamț, A. și B., ambii moștenitori ai defunctului A., ca nefondat. A fost obligată apelanta să plătească intimatei-reclamante suma de 2500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Bacău a declarat recurs UAT comuna Români, prin Primar la data de 28 decembrie 2020.

Dosarul a fost înregistrat la ICCJ la data de 8 februarie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

A arătat că instanța de fond nu a verificat corectitudinea susținerilor intimatei care nu a depus absolut niciun înscris sau dovadă că valoarea/ha este de 1327 euro și a apreciat eronat competența, deși calculul matematic indicat de recurentă și bazat pe valorile din tabelele notariale conduc spre incidența dispozițiilor art. 94 alin. (1) lit. k) raportat la art. 98 alin. (1), potrivit cărora competența revenea în primă instanță Judecătoriei și nu Tribunalului.

Curtea de Apel Bacău arată că susținerile pârâtei nu sunt întemeiate deoarece instanța de fond s-a declarat competentă și încheierea poate fi atacată numai o dată cu hotărârea pronunțată,

In primul rând trebuie observat că și Curtea de Apel Bacău reține în mod corect faptul că în cauză competența trebuia stabilită după valoare, iar valoarea era peste suma de 200.000 RON, valoare ce atrăgea competența Judecătoriei Roman.

Chiar dacă această competență a fost pusă în discuție și s-a pronunțat o încheiere în acest sens, recurenta prin apărătorul său ales a reiterat acesta chestiune pe cale de excepție, iar motivele apelului fac referire strictă la excepția necompetenței materiale.

Consideră pârâta că în apel nu s-au avut în vedere dispozițiile art. 476 alin. (3) C. proc. civ., teza finală potrivit căreia prin apel se poate solicita "anularea hotărârii de primă instanță și respingerea ori anularea cererii de chemare în judecată ca urmare a invocării unei excepții sau trimiterea dosarului la instanța competentă".

Se apreciază că apelul a vizat modul greșit în care s-a soluționat excepția de necompetență materială, a vizat anularea întregii hotărâri, iar Curtea de Apel Bacău a apreciat eronat dispozițiile legale procedurale, sens în care solicită anularea Deciziei Curții de Apel Bacău.

In primul rând, pârâta consideră că motivarea este greșită din mai multe puncte de vedere și anume această excepție nu a fost soluționată în contradictoriu cu instituția care a emis ordinul, care nu a fost citată în cauză deși se impunea acest lucru.

Ordinul Prefectului este un act administrativ care putea fi pus în discuție în cadrul litigiului și nu în mod exclusiv în cadrul procedurii legilor fondului funciar. În mod greșit a fost soluționată această excepție, instanța neavând în vedere că acest Ordin practic a fost abrogat implicit prin Ordinul nr. 130 din 14.09.1999, prin care suprafața de islaz a comunei Români a fost majorată la 347,68 ha suprafață pentru care comuna deține acte de proprietate.

Cu toate acestea instanța a dispus introducerea în cauză a numitului A., dar în mod nelegal a admis cererea de renunțare a intimatei la judecata cu moștenitorii acestuia.

Curtea de apel arată că se aplică principiul disponibilității prevăzut art. 406 C. proc. civ., deși recurenta a arătat în apel că moștenitorii lui A. nu s-au prezentat la termenul la care au fost citați pentru a-și exprima poziția procesuală față de introducerea lor în cauză și față de cererea de renunțare la judecată, fiind încălcate prevederile art. 406 alin. (4) C. proc. civ.

Renunțarea la judecată nu se putea face decât cu acordul pârâților moștenitori sau numai după ce aceștia își precizau poziția față de această renunțare. A arătat că intimata-reclamantă prezintă o schiță realizată la scara de 1:5000 cu identificarea trupului Ghergheleu inducând instanța de fond și expertul în eroare că această schiță ar fi aferentă Procesului-verbal din 1939.

Schița este întocmită cu precizie maximă pe puncte cardinale, dar și cu coordonate de contur, situație imposibilă la momentul anului 1939, dacă se compară și cu schița prezentată și care datează din anul 1940, or acest aspect a fost învederat în probatorii instanței de apel care a respins cererea de prezentare a unui înscris original spre confruntare în vederea stabilirii datei întocmirii schiței, cerere respinsă eronat de altfel și de instanța de fond.

Această cerere nu a reprezentat și nu reprezintă o contestare a înscrisului în sensul invocării unui fals sau înscrierii în fals.

S-a apreciat că înscrisul prezentat în copie și intitulat "schiță" nu face parte din actul doveditor al proprietății din 1939 și având în vedere prevederile art. 286 alin. (2) C. proc. civ. raportat la cele ale art. 292 C. proc. civ., pârâta a solicitat confruntarea copiei cu originalul pentru a dovedi eroarea în care se află expertul cu privire la amplasamentul terenului în litigiu.

Dimpotrivă se poate observa că prima expertiză arată că nu poate identica corect amplasamentul terenului recurentei.

Instanța de apel omite faptul că în procesul-verbal din 1939 nu sunt menționate vecinătățile imobilului, acesta apare doar menționat ca "trup de islaz Ghergheleu".

Se ignoră aspectul că în punctele 1129-1006, vecinătatea S-V, trupul Ghergheleu se învecinează cu "Islazul satului Români".

Dacă se vor analiza cu atenție actele doveditoare ale recurentei, se poate observa că trupul de pășune "C." în suprafață de 46 de ha se învecinează la N cu islazul comunei Mărgineni, ceea ce conduce la concluzia că acea linie reprezenta hotarul dintre cele două trupuri, dar și dintre cele două comune, iar trupul Ghergheleu nu este situat pe raza Comunei Români.

In acest context a apreciat că identificarea celor două trupuri de pășune nu s-a efectuat corect prin expertizele topo, astfel încât nu avea o certitudine că acele două pășuni se învecinează cu localizarea trupului Ghergheleu pe teritoriul comunei Români, deși după vecinătățile din actele de proprietate nu rezultă acest amplasament.

De altfel deși s-a solicitat în apel o nouă expertiză, instanța de apel nu s-a pronunțat pe această probă, cu toate că în dezbaterea probatoriilor a menționat că se va pronunța ulterior.

Mai consideră instanța de apel că nici nu se mai pune problema comparării titlurilor de proprietate, deoarece ordinul Prefectului nu a fost atacat.

A arătat pârâta că aceste două părți în litigiu, Comuna Români și Comuna Mărgineni se pretind proprietare, fiecare pe câte un trup de pășune.

UAT Comuna Mărgineni se consideră proprietară în baza Ordinului Prefectului județului Neamț nr. 77/23.07.1998, Procesul-verbal din 4.06.1939 privind inventarierea bunurilor proprietatea comunei și H.G. nr. 1356/2001, Anexa 41.

UAT Comuna Romani la rândul ei se prevalează în dovedirea proprietății de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20.12/1910 la Tribunalul Iași, respectiv 209 din 25.01.1911 la Tribunalul Neamț, însoțit de procesul-verbal din 20 august 1940, Chestionar-memoriu cu privire la bunurile imobiliare și schița imobilului, alături de Ordinul Prefectului județului Neamț nr. 130/14.09.1999 și H.G. nr. 1356/2001.

Procesul-verbal din anul 1939 pe care intimata-reclamantă îl prezintă ca un act de proprietate nu poate avea aceeași valoare juridică comparativ cu actul de vânzare-cumpărare autentic al pârâtei.

Din punct de vedere al comparației actelor de proprietate, rezultă că actul comunei Români este mult mai bine caracterizat, fiind un act veritabil de proprietate cu schiță și vecinătăți spre deosebire de cel al reclamantei.

Revendicarea presupune pe lângă comparația titlurilor și stabilirea unei posibile suprapuneri de terenuri, dar și ocuparea abuzivă.

Or, în contextul în care trupul Ghergheleu se află pe teritoriul comunei Români, iar comuna Mărgineni nu s-a declarat cu acest amplasament și nu și-a cadastrat trupul de pășune, nu se poate vorbi despre o atitudine de ocupare abuzivă din partea pârâtei, situație care trebuia avută în vedere și la modul de soluționare a cererii de despăgubiri a intimatei-reclamante.

Actele administrative de reconstituire a islazurilor, dar și Ordinul 77/1998, nu pot fi avute în vedere ca veritabile acte de proprietate, deoarece ele stabilesc doar întinderea unor suprafețe nu și amplasamentul.

Ordinul Prefectului 77/1998 prin care s-a diminuat suprafața de islaz cu 33,89 ha a fost abrogat implicit de Ordinul prefectului 130/1999 când s-a majorat suprafața de islaz a UAT Români de la 347,68 ha la 393,53 ha.

Mai mult decât atât, linia de hotar dintre cele două suprafețe a fost stabilită de comun acord în 2010 prin procesul-verbal de delimitare, dată la care nu s-a identificat trupul Ghergheleu pe teritoriul comunei Români, or instanța de fond nu a avut în vedere aceste aspecte.

Când s-au încheiat contractele de închiriere, intimata-reclamantă avea obligația să-și verifice posesia faptică a terenului, să realizeze o identificare cadastrală, ceea ce nu s-a întâmplat. Situația neclară a terenului se datorează și culpei intimatei-reclamantă ce nici aceasta nu s-a preocupat de clarificarea regimului juridic al imobilului.

Intimata Comuna Mărgineni a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca inadmisibil a recursului, având în vedere că se formulează critici cu privire la competență, deși încheierea primei instanțe în acest sens nu a fost apelată. Invocă nulitatea căii de atac, pentru neîncadrarea în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar solicită respingerea ca nefondat a recursului.

Necompetența materială și teritorială de ordine publică, conform dispozițiilor art. 130 C. proc. civ., trebuia invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe, or în cauză, acest termen de procedură nu a fost respectat, excepția de necompetența materială nu a fost invocată în termenul recomandat de procedură, nerespectarea termenului a atras decăderea din exercitarea dreptului procesual, sancțiunea care intervine în această situație este aceea că potrivit art. 185 C. proc. civ., actul de procedură exercitat peste termen este lovit de nulitate absolută.

Mai mult decât atât, încheierea interlocutorie pronunțată la data de 04.12.2020 de Tribunalul Neamț în cauză, prin care instanța de fond s-a declarat competentă în judecarea cauzei, conform dispozițiilor art. 131 C. proc. civ., nu a fost atacată cu apel, așa cum a reținut instanța de apel, prin urmare excepția de necompetența materială nu putea fi supusă controlului judiciar în apel, cu atât mai puțin în recurs.

Incidența normelor de procedură prevăzute de art. 476 alin. (3) C. proc. civ. nu poate fi apreciată în sensul dorit de recurentă, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condițiile prevăzute de lege cu respectarea termenului procedural. Dispozițiile art. 480 alin. (4) C. proc. civ. stabilesc în mod neechivoc faptul că instanța de apel poate pronunța o soluție de anulare doar dacă necompetența a fost invocată în condițiile legii.

Maniera în care instanța de apel a apreciat dispozițiile procedurale nu constituie motiv de recurs și în nici un caz nu se poate dispune anularea deciziei Curții de Apel Bacău, așa cum solicită recurenta.

Menționează faptul că potrivit dispozițiilor art. 98 alin. (1) C. proc. civ., competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere, iar în cauză, în mod neechivoc, capătul principal de cerere este revendicarea unei suprafețe foarte mari de teren având destinația de pășune în privința căreia intimata a indicat valoarea estimată, valoare care a depășit pragul valoric ce ar fi atras competența materială a judecătoriei și valoare care nu a fost nici un moment contestată în cauza, considerent reținut atât de către prima instanță cât și de cea de apel.

Dispozițiile legale anterior amintite coroborate cu prevederile art. 94 alin. (1) lit. k), art. 95 pct. 1 C. proc. civ. întemeiază în drept reținerea cauzei pentru a fi judecată sub aspectul competenței materiale de Tribunalul Neamț.

Acest motiv este neîntemeiat. Nu se invocă de către recurentă o normă de drept material care ar fi fost încălcată de către instanța de apel în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ci așa cum a arătat, se solicită devoluțiunea fondului de către instanța de recurs.

Este nefundamentată și nedocumentată afirmația că excepția nu a fost soluționată de către instanța de fond în contradictoriu cu instituția emitentă. Instituția Prefectului a fost citată și a depus și întâmpinare în contextul judecății de primă instanță prin care și-a exprimat punctul de vedere în sensul respingerii excepției de nelegalitate.

Soluția instanței de fond este temeinică și legală și în ceea ce privește respingerea excepției de nelegalitate a Ordinului instituției Prefectului nr. 77/23.07.1998 formulată de Comuna Români, Aceleași concluzii sunt valabile și față de hotărârea pronunțată în apel întrucât argumentele sunt comune.

În mod corect a reținut instanța de apel confirmând soluția și considerentele primei instanțe, faptul că în situația Ordinului nr. 77/1998 este reglementată prin lege specială, art. 53. art. 54 din Legea nr. 18/1991, republicată, o procedură specială distinctă de urmat pentru cenzurarea legalității actelor administrative emise de comisiile locale, județene de fond funciar sau de prefect pentru îndeplinirea atribuțiilor particulare conferite de legislația specială. Conform dispozițiilor art. 5 alin. (2) din Legea 554/2004 nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin lege organică o altă procedură judiciară.

Excepția de nelegalitate invocată este deopotrivă, neîntemeiată.

Actul administrativ a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale și și-a produs efectele în circuitul civil.

Dreptul de proprietate al intimatei asupra terenului respectiv, este atestat prin Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț privind modificarea suprafețelor de islaz reconstituite comunelor Mărgineni și Români. Actul administrativ menționat a modificat suprafețele de pășune reconstituite celor două comune, în mod particular cu privire la pășunea de 33,89 ha identificată drept "Ghergheleu". Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999 invocat de pârâta în apărările formulate, nu este susceptibil să revoce Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț privind modificarea suprafețelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni și Români, întrucât nu conține nici o prevedere expresă cu privire la punctul identificat drept "Ghergheleu" și la dreptul de proprietate asupra suprafeței respective. Majorarea suprafeței de islaz al comunei Români, potrivit Ordinului Prefectului nr. 130/14.09.1999 a avut loc prin preluarea suprafeței de 45,85 ha de la S.C. F. S.A. Neamț, nicidecum prin preluarea unei suprafețe de teren din proprietatea intimatei. Terenul menționat în cuprinsul Ordinului 130 nu are nici o legătură cu cel ce face obiectul prezentei cauze, așa cum susține pârâta.

Mai mult, principiile în materie de contencios administrativ nu permit revocarea actelor generatoare de drepturi adoptate sau emise legal, fiind necesară asigurarea unei minime securități juridice, cu atât mai mult cu cât acestea au intrat în circuitul civil producându-si efectele juridice. Prin urmare, și din acest punct de vedere, nu este întemeiată interpretarea pârâtei privind revocarea implicită a Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț.

De asemenea, actul administrativ amintit a fost emis în temeiul unor dispoziții legale speciale, de ordine publică și de strictă interpretare și a unei proceduri speciale în contextul căreia posibilitățile legale de contestare sunt în mod expres prevăzute.

Cu privire la inadmisibilitatea excepției, precizează că Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț privind modificarea suprafețelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni și Români, vizat de excepția de nelegalitate, este un act administrativ cu caracter individual emis anterior intrării în vigoare a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit principiului neretroactivității, legea nu poate retroactiva, aplicându-se doar actelor juridice emise după intrarea sa în vigoare.

Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, reglementează excepția de nelegalitate, stipulând că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.

Alin. (2) al aceluiași articol stabilește că instanța investita cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocata excepția de nelegalitate, constatând ca de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competenta sa se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauza.

Dispozițiile art. 4 nu sunt aplicabile actelor administrative emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004 prin raportare la dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituție care prevăd că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile și prin raportare la art. 20 alin. (2) referitoare la principiul priorității tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Curtea de Justiție de Ia Luxemburg a reținut în ceea ce privește posibilitatea de invocare a excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea depășește termenul limită pentru introducerea unei acțiuni, trebuie să accepte că i se va opune caracterul definitiv al actului respectiv și că nu va mai putea să solicite în instanță controlul de legalitate nici chiar pe cale incidentală (Hotărârea din 23 februarie 2006, Atzeni și alții, Hotărârea din 20 sepetmbrie2001, Banks, Hotărârea din 21 februarie 2001, Nachi Europe ș.a.).

Pornind de la similitudinea dintre efectele unei hotărâri judecătorești definitive și actul administrativ irevocabil de către autoritatea emitentă și definitivat prin neutilizarea mijloacelor de atac, care a intrat în circuitul civil, este incidentă în context și practica CEDO (Hotărârea din 29 octombrie 1999 în cauza Brumărescu contra României).

Practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție București (soluții de principiu și de unificare a practicii judiciare adoptate în plenul secției de contencios administrativ și fiscal, I. C. civ..J, Decizia nr. 567/21 februarie 2006, Decizia nr. 568 din 21 februarie 2006, Decizia nr. 1304 din 13 aprilie 2006 în Gabriela V. Bîrsan, Bogdan Georgescu, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 comentată și adnotată, Ed. Hamangiu 2008, p.67-68,) s-a pronunțat în sensul respingerii excepțiilor de nelegalitate ale actelor administrative cu caracter individual emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, reținând că dispozițiile menționate anterior, în măsura în care permit cenzurarea legalității actelor administrative cu caracter individual emise înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 554/2004, încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat prin art. 6 din Convenția Europeană Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și de art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii "principiului securității juridice" care este implicit în toate articolele Convenției și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Hotărârea Beian contra României, alin. (39).

Dispozițiile legale în cauză, cu modificările și completările ulterioare, care permit repunerea în discuție în mod repetat și fără limită în timp, a legalității oricărui act administrativ, indiferent de data emiterii acestuia, încalcă principiile și drepturile fundamentale arătate, contravenind practicii CEDO și a Curții de Justiție de la Luxemburg, pronunțate în situații juridice similare, cu atât mai mult cu cât în privința actelor administrative individuale, admiterea excepției de nelegalitate produce efecte similare, ca întindere și conținut cu anularea actului respectiv (a se vedea în acest sens Decizia nr. 2547 din 19 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2007).

Inadmisibilitatea excepției de nelegalitate a actelor emise anterior intrării în vigoare a legii contenciosului administrativ și a reglementării incidentului procedural este o constantă a practicii judiciare interne, europene și a doctrinei, pentru considerentele arătate și esențial, pentru că legea nu poate fi aplicată unor raporturi juridice născute anterior apariției sale, acceptarea tezei contrare ducând la încălcarea stabilității raporturilor juridice.

Renunțarea la judecată față de moștenitorii lui A. s-a efectuat în condițiile prevăzute de procedură, întrucât aceștia, urmare a decesului tatălui lor au arătat că nu mai exercită posesia asupra pășunii respective, nu desfășoară activitate în acest domeniu. Renunțarea la judecată s-a efectuat cu acordul scris al moștenitorilor pârâtului defunct depus la dosarul cauzei în primă instanță. În ceea ce privește introducerea în cauză a unei alte persoane cu care recurenta avea încheiat un contract de concesiune, E., nu a fost introdus în cauză pentru că din partea sa nu au fost efectuate acte care să încalce posesia. Ambele demersuri au fost o manifestare a dreptului de dispoziție procesuală, iar recurenta-pârâtă nu a efectuat acte de procedură în conformitate cu prevederile legale, care să determine o modificare a cadrului procesual iar aceste aspecte nu constituie motive de recurs.

III. Cu privire Ia fondul cauzei

Actul administrativ menționat a modificat suprafețele de pășune reconstituite celor două comune, în mod particular, cu privire la pășunea de 33,89 ha identificată drept "Ghergheleu". Imobilul este cuprins în inventarul domeniului public al Comunei Mărgineni și în prezent, făcând parte din suprafața totală de pășune de 472,9 ha, fiind atestat dreptul de proprietate prin H.G. nr. 1356 din 27 decembrie 2001, Anexa nr. 41, cuprinzând Inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Mărgineni.

Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999 invocat de pârâta în apărările formulate nu este susceptibil să revoce Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț, privind modificarea suprafețelor de islaz reconstituit comunelor Mărgineni și Români, întrucât nu conține nici o prevedere expresă cu privire la punctul identificat drept "Ghergheleu" și la dreptul de proprietate asupra suprafeței respective. Majorarea suprafeței de islaz al comunei Români, potrivit Ordinului Prefectului nr. 130/14.09.1999, a avut loc prin preluarea suprafeței de 45,85 ha de la S.C. F. S.A. Neamț., nicidecum prin preluarea unei suprafețe de teren din proprietatea intimatei. Terenul menționat în cuprinsul Ordinului 130 nu are nici o legătură cu cel ce face obiectul prezentei cauze, așa cum susține pârâta, iar acest aspect a fost constatat și de experții topo ce au efectuat lucrări tehnice în cauză. De asemenea, contractul de vânzare-cumpărare din anul 1910 invocat de către recurenta nu poate fi apreciat la acest moment drept un act de proprietate incontestabil, având în vedere faptul că în mod evident de la acel moment situația juridică și suprafețele au suportat modificări, titlul de proprietate actual fiind Ordinul prefectului, cum de altfel și invocă recurenta în cuprinsul întâmpinării formulate. Mai mult identificarea din cuprinsul înscrisului respectiv nu este elocventă, este echivocă, fapt constatat și de experții topo.

Pășunea identificată "Islazul comunal Ghergheleu" situată pe teritoriul satului Hârțești - fosta moșie G., a aparținut unității administrativ-teritoriale Mărgineni, reprezintă vechiul amplasament al acesteia, încă din anul 1939 fiind atestată în inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a comunei, pe amplasamentul, în configurația, dispunerea și cu vecinătățile actuale, așa cum atestă procesul-verbal din data de 04 iunie 1939 cu schița anexă și inventarul bunurilor aflate în proprietatea publică a comunei Mărgineni din anul 1939, filele x volumul I dosar. Ordinul nr. 77/23.07.1998 al Prefectului Județului Neamț nu face decât să confirme dreptul de proprietate al UAT Mărgineni.

Apartenența administrativ-teritorială a terenului în suprafață de 33,89 ha, "Ghergheleu", cu destinația pășune, la circumscripția administrativ-teritorială a Comunei Români, chiar dacă amplasamentul și configurația sunt aceleași, este urmarea organizării stabilite în perioada cooperativizării, când delimitarea administrativă în sine nu prezenta însemnătate, prioritară fiind strategia de gospodărire colectivă, însă această împrejurare nu este de natură să afecteze dreptul de proprietate al intimatei. Desigur, problema apartenenței administrativ-teritoriale va trebui remediată pe cale administrativă.

Dreptul de proprietate al intimatei este confirmat prin ansamblul probatoriu administrat, o dovadă în plus este și faptul că în cuprinsul inventarierii la Legea 165/2013 efectuată de Comuna Români, filele x volumul I dosar primă instanță, suprafața de 29,82 ha este indicată ca aparținând Comunei Mărgineni.

Faptul că reclamanta a fost tulburată în exercitarea atributelor dreptului de proprietate, al posesiei asupra pășunii în cauză a fost probat.

La dosarul cauzei se află adresa nr. x/11.06.2018, fila x volumul I dosar fond, comunicată de Comuna Români intimatei, prin care aceasta își exprimă punctul de vedere în sensul că nu înțelege să recunoască dreptul de proprietate al Comunei Mărgineni. Mai exact, Comuna Români comunică intimatei că "UAT Mărgineni nu figurează cu nici un fel de bunuri mobile sau imobile pe raza administrativă a UAT Români, județul Neamț". Mai mult decât atât, pârâta încheie contracte de închiriere pentru suprafața respectivă de pășune, împrejurare care generează conflicte cu privire Ia posesie și folosință. Recurenta a exercitat acte de posesie asupra pășunii aflate în proprietatea intimatei prin intermediul locatarilor cu care a contractat.

Expertizele tehnice topografice efectuate în cauză, ambele de expert topo H. și de dl. expert topo D., confirmă fără urmă de îndoială, corespondența dintre suprafața de teren ce face parte din inventarul bunurilor aflate în proprietatea Comunei Mărgineni și înscrisurile vechi care atestă vechiul amplasament și apartenența acestuia la Comuna Mărgineni. Constatările experților topo au identificat de asemenea, suprapunerea contractelor de locațiune încheiate de recurentă cu A. și E. cu suprafața de pășune aflată în proprietatea intimatei.

Declarația martorului I. și declarația martorului J. confirmă de asemenea aceste împrejurări, precum și tulburările produse de pârâtă în exercitarea dreptului de proprietate.

Actele de procedură efectuate în cauza de pârâți vin să susțină afirmațiile sale, fila x volumul II, acordul moștenitorilor lui A. cu privire la renunțarea la judecată a intimatei față de aceștia, ulterior decesului pârâtului în cursul judecății, cuprinde mențiunea acestora cu privire la folosirea pășunii "Ghergheleu" de către defunctul lor tată.

În plus, locatarul, din pricina caracterului litigios al pășunii care apărea ca atare în evidențele Agenției de Plăți pentru Agricultură, a suportat și alte daune prin prisma faptului că nu i-au fost acordate subvențiile pentru întreaga masă a bunurilor agricole aflate în gestiunea sa.

Pentru considerentele anterior evocate, se solicită a se constata faptul că motivele de recurs sunt neîntemeiate, astfel că solicită respingerea recursului declarat, menținerea acestei hotărâri ca temeinică și legală și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de calea de atac declarată.

La data de 14 iunie 2021, K. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul UAT comuna Români, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și pe fond, respingerea acțiunii. Această cerere de intervenție accesorie a fost respinsă de Înalta Curte prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2022.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 23 noiembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta U.A.T. Comuna Români prin Primar, împotriva deciziei nr. 621 din 25 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 22 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Astfel, potrivit Secțiunii 2 - Determinarea competenței după valoarea obiectului cererii introductive de instanță, art. 98 C. proc. civ. "Reguli generale - (1) Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere. (2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății. (3) În caz de contestație, valoarea se stabilește după înscrisurile prezentate și explicațiile date de părți".

Așadar, potrivit normei juridice citate, competența se stabilește ca regulă, după valoarea obiectului indicată de către reclamant, excepția fiind incidentă doar în situația contestării valorii arătate de reclamant.

Or, în speță, astfel cum și instanța de apel a constatat, valoarea menționată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată (206.872 RON) nu a fost contestată în faza procesuală a fondului de către pârâta recurentă, prin întâmpinarea formulată (a se vedea în acest sens, întâmpinarea pârâtei din faza fondului - dosar fond, vol. I) și nici ulterior, până la primul termen de judecată cu procedura completă când s-a verificat aspectul competenței instanței de judecată.

Mai mult, se observă că excepția necompetenței invocate de recurenta pârâtă în fața primei instanțe de judecată, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, respectiv termenul din data de 04.12.2018, a fost una de competență teritorială exclusivă, argumentată pe locația terenului disputat și nu de necompetență materială în raport de valoarea obiectului cererii.

Din această perspectivă expusă, se constată așadar, inclusiv faptul că în fața primei instanțe de judecată, recurenta pârâtă nu a invocat excepția de necompetență materială de soluționare a cauzei, cu respectarea prevederilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care permit invocarea acestei excepții de către parte, doar până la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, statuările tribunalului de la termenul de judecată din data de 24.09.2019 sub acest aspect fiind corecte.

Această excepție a inadmisibilității invocării se impune întrucât potrivit Deciziei în interesul legii nr. 9/2021 din 7 iunie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, decizie publicată în Monitorul Oficial al României nr. 976 din 13 octombrie 2021, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, excepția de nelegalitate poate fi invocată și cu privire la actele administrative cu caracter individual adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004".

În schimb, este corectă soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate, în temeiul prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, conform cărora:

"Actele nesupuse controlului și limitele controlului - (...) (2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară", judicios reținute de instanțele de fond și de apel.

Astfel, actul administrativ contestat pe calea excepției de nelegalitate este reprezentat de un ordin emis de Prefectul Județului Neamț în temeiul Legii nr. 18/1991 a fondului funciar și al H.G. nr. 131/1991. Or, un astfel de act juridic beneficiază într-adevăr de o altă procedură judiciară de contestare a sa, reprezentată și identificată în mod corect de instanțele de fond și apel din prezenta cauză, ca fiind cea reglementată de art. 53 și art. 54 din Legea nr. 18/1991, republicată. Aceste norme juridice permit modificarea sau desființarea actelor administrative emise de comisiile locale sau județene de fond funciar ori de prefect în îndeplinirea atribuțiilor speciale conferite de legiuitorul funciar.

De altfel, Înalta Curte constată că inclusiv recurenta pârâtă recunoaște implicit, dar inechivoc prin cererea de recurs, existența acestei alte căi procedurale:

"Ordinul Prefectului este un act administrativ care putea fi pus în discuție în cadrul litigiului și nu în mod exclusiv în cadrul procedurii legilor fondului funciar".

Din perspectiva acestor argumente, raportat la identificarea corectă a unei alte proceduri judiciare de contestare, Înalta Curte apreciază că în mod legal au fost aplicate de cele două instanțe anterioare în cauză, prevederile art. 5 alin. (2) din legea contenciosului administrativ atunci când a fost apreciată ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată, cu efectul respingerii excepției de nelegalitate.

Tot contrar criticilor recurentei, se observă că excepția a fost soluționată în faza procesuală a fondului, în contradictoriu cu emitentul actului administrativ contestat, Prefectul Județului Neamț, parte procesuală ce a fost citată pentru respectivul termen de judecată (dovadă de citare - dosar fond, vol. I) și ce a și formulat întâmpinare cuprinzând apărări în raport de această excepție de nelegalitate invocată .

În egală măsură, Înalta Curte constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situația de fapt stabilită de instanțele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunțarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă și expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual. Așadar, instanța de recurs, în cadrul controlului de legalitate pe care-l exercită, este ținută de situația de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanța de fond sau după caz, de apel, dacă în recurs nu sunt administrate noi probe, acesta fiind cazul și în speța prezentă.

Or, raportat la statuarea din cadrul situației de fapt configurate în mod definitiv de către curtea de apel, în sensul că "Dimpotrivă, verificările efectuate de expert au infirmat apărările apelantei pârâtei potrivit cu care suprafața de 33,89 ha este cuprinsă în cea cu care a fost majorat islazul comunei Români de la 347,68 ha la 393,53 ha prin Ordinul Prefectului nr. 130/14.09.1999. Se arată că terenul revendicat nu are legătură cu cel de 45,85 ha, preluat de comuna Români de la S.C. F.", Înalta Curte nu poate nici consta o situație de abrogare implicită (situație distinctă de nulitatea invocată pe calea excepției de nelegalitate) a Ordinului Prefectului Județului Neamț nr. 77/23.07.1998 prin Ordinul aceluiași Prefect nr. 130/1999, datorită lipsei de identitate de obiect material.

Or, obiectul principal al acțiunii civile de față îl constituie revendicarea imobilului litigios, ceea ce determină configurarea consorțiului procesual subiectiv al cauzei din persoanele fizice sau juridice ce își dispută dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, persoane în rândul cărora evident nu se înscrie și un chiriaș.

Critica referitoare la nelegalitatea modului prin care s-a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu moștenitorii pârâtului A., este de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 406 alin. (4) C. proc. civ., "(4) Dacă reclamantul renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, renunțarea nu se poate face decât cu acordul expres sau tacit al celeilalte părți. Dacă pârâtul nu este prezent la termenul la care reclamantul declară că renunță la judecată, instanța va acorda pârâtului un termen până la care să își exprime poziția față de cererea de renunțare. Lipsa unui răspuns până la termenul acordat se consideră acord tacit la renunțare".

Or, astfel cum în mod corect a sesizat și tribunalul la termenul de judecată din data de 24.09.2019, la dosar se regăsește acordul expres al celor doi moștenitori indicați în cadrul sesizării privind deschiderea procedurii succesorale, domnii B. și A., în privința renunțării reclamantei intimate la judecată în contradictoriu cu dumnealor .

Conform art. 175 C. proc. civ.:

"(1) Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. (2) În cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

Premisa îndeplinirii actelor cu neobservarea formelor legale are în vedere situațiile în care instanța fie nu recurge la textele de lege aplicabile speței, fie recurge, dar ori le încalcă, în litera sau spiritul lor, ori le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Referitor la înțelesul sintagmei "nerespectarea cerinței legale" trebuie să se țină seama și că există texte de lege care conferă judecătorului o putere de apreciere, dându-i posibilitatea de a lua sau de a nu lua o anumită măsură. În asemenea situații, măsurile nu pot fi însă dispuse în mod discreționar, ci trebuie să fie justificate de motive pertinente și suficiente. Depășirea acestei limite, întrucât nu realizează un bilanț rezonabil al elementelor pertinente ale cauzei în procesul decizional, care este impus întotdeauna, expres sau implicit, de normele juridice incidente, constituie o încălcare a legii și, ca atare, este supusă controlului instanței de recurs. Aceasta înseamnă că în realitate, instanțele de fond beneficiază în aceste cazuri, numai de o anumită marjă de apreciere.

Raportând aceste considerații la motivul de recurs invocat în prezenta cauză, Înalta Curte constată astfel, că la termenul de judecată din 18.11.2020, apelanta pârâtă a solicitat instanței de apel să impună intimatei reclamante să prezinte originalul schiței folosite de către această parte procesuală în dosarul prezent, întrucât raportat la conținutul său concret, a considerat că acest înscris nu ar fi putut fi realizat în anul 1939, ci ulterior.

Curtea de apel a respins la acel termen de judecată, cererea formulată, apreciind pe de o parte, că atunci când există dubii cu privire la conformitatea copiei cu originalul, se aplică o altă procedură de contestare a înscrisului, respectiv neluarea lui în considerare dacă este copie după copie, potrivit art. 286 alin. (4) C. proc. civ., criticile împotriva sa trebuind a fi realizate în fața primei instanțe de judecată, iar pe de altă parte, întrucât în cauză potrivit Ordinului Prefectului Județului Neamț nr. 77/1998, dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost reconstituit în favoarea reclamantei intimate, fără ca în cauză să se pună problema anulării acestui ordin de prefect, pentru a se proceda la verificarea interpretării corecte a actelor care au stat la baza emiterii sale și fără a se pune problema abrogării acestui ordin de prefect printr-unul ulterior.