Decizia nr. 2563/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă sub nr. x/2019, din data de 26.02.2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -UPFR, pârâta B. S.R.L. și chemata în garanție S.C. B. S.R.L. a solicitat: 1. constatarea dreptului reclamantului de titular al drepturilor de autor si al drepturilor de producător asupra Repertoriului C. compus din albumele muzicale, precum și asupra fonogramelor incluse în acestea, denumite în cele ce urmează "Repertoriul C."; 2. obligarea pârâtei UPFR la plata către reclamant a drepturilor patrimoniale, constituind remunerații aferente Repertoriului C. rezultate din: copia privată, radiodifuzare (emitere radio și transmitere TV), comunicare publică, punere la dispoziția publicului, închiriere și împrumut, retransmitere prin cablu, reproducere în scopul radiodifuzării, comunicării către public, drepturi datorate începând cu data de 01.01.2012; 3. obligarea pârâtei B. S.R.L. la încetarea folosirii, de îndată și pe viitor a repertoriului C., în oricare dintre formele prevăzute de lege precum: reproducere, distribuire, închiriere, împrumut, import; radiodifuzare, comunicare publică, punerea la dispoziția publicului sau retransmiterea prin cablu precum si obligarea paratelor, în solidar, la plata către reclamant a cheltuielilor de judecata ocazionate cu prezentul proces.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 2609/20.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a admis în parte excepția prescripției extinctive, s-a respins cererea ca efect al prescripției extinctive în ce privește pretențiile mai vechi de 3 ani anterior datei de 30.10.2018, s-a respins capătul I de cerere în ce-l privește pe pârâta UPFR ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, s-a respins pentru rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Uniunea Producătorilor de Fonograme din România -UPFR, pârâta B. și chemata în garanție S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată. A fost obligat reclamantul să plătească pârâtului B. S.R.L. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 23.544,63 RON reprezentând onorariu avocat, s-a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-reclamant A., solicitând admiterea apelului si modificarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 352 A din 4 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost respins apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 2609/20.11.2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații-pârâți Uniunea Producătorilor de Fonograme din România-UPFR, B. S.R.L., ca nefondat. A fost obligat apelantul să plătească intimatei B. S.R.L. suma de 17.342,72 RON și intimatei UPFR suma de 2.380 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., la data de 6 iulie 2021. Cererea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 03 august 2021, conform dovezii de la dosar recurs. Prin rezoluția din data de 01 noiembrie 2021, s-a fixat termen de judecată, în ședință publică, la data de 23 noiembrie 2021.

Motivele de recurs Recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii apelate și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel. 1. Hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 106 și art. 13 din Legea nr. 8/1996 în sensul că instanța de apel a aplicat prevederile art. 13 situației descrise de art. 106. Ambele instanțe de fond au facut o confuzie între drepturile producătorului și drepturile de autor, cee ce are relevanță în speță fiind calitatea de titular a drepturilor de producător, cea care conferă dreptul la repartizarea sumelor colectate de către organismul de gestiune colectivă. În mod greșit s-a apreciat că cesiunea drepturilor de autor a dus la pierderea drepturilor de producător. 2. Hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 1182 C. civ. de la 1864 Pârâta B. S.R.L. a contestat calitatea recurentului de titular al drepturilor de producător asupra repertoriului trupei C., arătând ca înscrisul ce conține cesiune a drepturilor asupra Repertoriului C. din data de 03.09.2003 nu produce niciun efect, dat fiind că nu are dată certă și îi lipsește mențiunea încheierii actului în dublu exemplar. Instanța de apel a primit această susținere și arată că înscrisul, deși poartă data de 03.09.2003, nu beneficiază de dată certă, astfel încât nu poate fi opus terților. Instanța de apel a omis faptul că în baza acestui înscris pârâta UPFR a efectuat plăți către reclamant, inclusiv pentru anul 2011, adică timp de 9 ani. Astfel, înscrisul a fost prezentat pârâtei UPFR și a fost înscris în registrele acesteia. Acest aspect a fost prezentat instanței de fond și nu a fost contestat de niciuna dintre pârâtele UPFR sau B. S.R.L.. Ca urmare, condiția prevăzuta de art. 1182 C. civ. de la 1864, și anume ca înscrisul să fie prezentat unei instituții publice ori să fie înscris într-un registru a fost îndeplinită. Mai mult decât atât, pârâta B. S.R.L., la o perioadă de 6 ani de la data acestui înscris, recunoaște expres recurentului calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. prin aceea că semnează cu recurentul un contract de licență pentru acest repertoriu. Totodată, încă din anul 2012, UPFR a declarat repertoriul în divergență și a anunțat părțile în acest sens, astfel încât este în afara oricărui dubiu că înscrisul a primit dată certa conform prevederilor art. 1182 C. civ. Arată că terțul de înscris - pârâta B. S.R.L. - înțelege să invoce inopozabilitatea actului față de ea în condițiile în care nu doar că a cunoscut în mod direct existenta acestui, înscris dar a acționat și în consecința, respectând prevederile înscrisului și recunoscând calitatea recurentului de titular al drepturilor asupra repertoriului C.. Opozabilitatea contractului față de terți constă în obligația tuturor de a respecta situația juridică creată printr-un contract. Așadar, înseamnă că terțele persoane trebuie sa respecte situațiile juridice create de respectivul contract. Opozabilitatea are pentru terți semnificația respectării unei stări de fapt, fiind astfel urmarea firească a exigenței respectării calității de normă privată a regulilor juridice rezultate din operațiunea juridică încheiată. În raport de prevederile invocate, respectiv art. 1182 C. civ., ceea ce intră în discuție din perspectiva inopozabilității este data actului și nu întreg conținutul acestuia. Din moment ce, în anul 2009, pârâta B. S.R.L. recunoaște recurentului calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. prin semnarea contractului de licență, devine evident și fără dubiu că pârâta B. S.R.L. cunoștea la acel moment existența acestui contract, astfel încât, prin propria conduită, a înțeles să îi respecte și să îi recunoască ca fiindu-i opozabil. În aceste condiții, invocarea inopozabilității în apărarea intereselor sale nu poate fi primită. Dincolo de toate aceste aspecte, inopozabilitatea datei contractului nu afectează în niciun mod valabilitatea actului, astfel încât acesta produce efecte. Ca urmare, în niciun caz, calitatea de titular al drepturilor asupra repertoriului C. nu poate fi afectată în vreun fel de lipsa datei certe a înscrisului. 3. Hotărârea recurata este dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 1179 C. civ. de la 1864. Instanța de apel reține că înscrisul din data de 03.09.2003 nu poartă mențiunea privind numărul de exemplare în care a fost încheiat și, invocând prevederile art. 1179 C. civ., constată că acest înscris nu are puterea probatorie a unui înscris sub semnătură privată. Instanța de fond omite însă alineatul ultim al art. 1179 C. civ. care prevede că "lipsa de mențiune că originalele s-au făcut în număr îndoit, întreit și celelalte, nu poate fi opusă de acela care a executat din parte-i convenția constatată prin act". În speță, atât ambele părți ale convenției au executat contractul conținut de înscris, dar și ambele pârâte au ținut cont de acest înscris inclusiv în ceea ce privește plata remunerațiilor. Arată că este aplicabil în cauză ultimul alineat al art. 1179 C. civ., astfel încât, lipsa de mențiune că originalele s-au făcut în dublu exemplar nu poate fi opusă de niciuna dintre pârâte. Cum instanța din oficiu nu poate invoca acest aspect, rezultă că este un înscris valabil încheiat, care produce toate efectele și care constituie o dovadă indubitabilă a calității recurentului de titular de drepturi asupra repertoriului C.. În raport cu aceste elemente, rezultă că, în mod eronat, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamant. Din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța de fond a reținut în detaliu toate susținerile părților din proces, reținând însă în vederea pronunțării soluției pe fondul cauzei doar pe cele deja menționate mai sus și înlăturându-le pe toate celelalte, incluzând aici și toate argumentele invocate în apărare de pârâte. 4. Hotărârea recurată este dată cu greșita aplicare a prevederilor art. 2517 și art. 2528 C. civ. Instanța de apel a considerat corectă admiterea de către instanța de fond a excepției prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta UPFR și a constatat că pentru drepturile recurentului aferente perioadei 01.01.2012 - 20.10.2018 a intervenit prescripția extinctivă. Pentru a decide în acest mod instanța, de apel a reținut că termenul de prescripție este, conform art. 2517 C. civ., de 3 ani și începe să curgă de la data la care recurentul trebuia să cunoască prejudiciul dat fiind că, în opinia instanței de fond, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale, fiind astfel aplicabil art. 2528 C. civ. În mod eronat instanța de fond a reținut că neplata remunerațiilor datorate de UPFR către recurent este o faptă ilicită. În realitate, Între pârâta UPFR în calitate de organism de gestiune colectivă și recurent a existat un veritabil raport juridic sub forma unui contract de mandat, UPFR având calitatea de mandatar iar recurentul calitatea de mandant, așa cum în mod explicit și expres prevede Legea nr. 8/1996 (actualul art. 151 alin. (3) care a fost în vigoare în aceeași formă de la adoptarea legii 8 și până în prezent). Ca urmare, suntem în materia răspunderii contractuale, iar prescripția trebuie analiza din aceasta perspectiva, fiind aplicabile prevederile art. 2524 noul C. civ. Astfel, termenul de 3 ani curge de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute. Conform art. 2532 pct. 6 C. civ. prescripția se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție. În luna ianuarie 2012, așa cum rezultă din întâmpinarea UPFR și probele de la dosar, UPFR a declarat repertoriul în divergență și a arătat explicit că niciuna dintre părți nu a produs documente clarificatoare. Repartiția remunerațiilor pentru repertoriul C. s-a făcut de către UPFR către pârâta B. S.R.L. pe baza presupunerii că recurentul a renunțat la pretențiile sale. Ulterior anului 2012, recurentul a reluat în mai multe rânduri demersurile sale față de UPRF, situația repertoriului rămânând în continuare în divergență. În aceste condiții, apreciază că prescripția extinctivă a fost suspendată în raport de prevederile art. 2532 pct. 6 C. civ. Poziția pârâtei UPFR a fost în sensul că prescripția a intervenit pentru drepturile aferente perioadei 01.01.2012 - 04.10.2016 și că a fost întreruptă în data de 04.10.2016 astfel încât, în raport de acest aspect, în mod eronat instanța de fond a reținut ca prescripția a fost întreruptă în anul 2018.

Apărările formulate în cauză La data de 11 octombrie 2021, intimata B. S.R.L. a formulat întâmpinare, solicitând în principal, constatarea nulității recursului pentru neîncadrarea în motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, în subsidiar, respingerea în integralitate a recursului ca nefondat. La data de 01 noiembrie 2021, intimata Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe (UPFR) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Verificând hotărârea atacată, în raport cu motivele declarației de recurs, cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge, în considerarea celor ce succed: 1. Circumscris celui dintâi motiv al declarației de recurs, recurentul susține, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 106 și art. 13 din Legea nr. 8/1996, întrucât, asemenea primei instanțe, instanța de apel, a făcut o confuzie între "drepturile de autor și drepturile producătorului de fonograme". Instanțele de fond au apreciat greșit că cesiunea drepturilor de autor (drepturi care nu fac obiectul pretențiilor reclamantului) a dus la pierderea drepturilor de producător, care aparțin reclamantului. Cercetând susținerile recurentului, Înalta Curte observă că distincția pe care recurentul o face între drepturile de autor și cele de producător, pentru a susține greșita aplicare a legii substanțiale, cu referire la art. 106 și art. 13 din Legea nr. 8/1996, are caracter de noutate. Această distincție nu a fost invocată prin cererea de chemare în judecată și nici în cuprinsul declarației de apel, astfel că nu a făcut obiectul judecății în primă instanță, iar apoi în instanța de apel. Instanțele de fond rețin că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat expres să se constate că este titularul drepturilor de autor și al drepturilor de producător asupra repertoriului C., fiind îndreptățit la plata remunerațiilor aferente. Tot astfel, în mod consecvent, prin declarația de apel, reclamantul a susținut că înscrisurile probatorii depuse fac dovada calității sale de titular al drepturilor de autor și al drepturilor de producător asupra repertoriului trupei C.; nu se invocă greșita aplicare a dispozițiilor Legii nr. 8/1996 (art. 106 și art. 13). În aceste circumstanțe, instanța de apel, respectând limitele învestirii sale, în rejudecarea fondului, nu apreciază cu privire la incidența în speță a textelor normative mai sus menționate, iar considerentele deciziei nu conțin referiri la aceste norme, printr-o corectă aplicarea a dispozițiilor art. 477, respectiv art. 478 alin. (2) și (3) C. proc. civ. Nu s-ar putea susține cu deplin temei, că această distincție pe care recurentul o face, exclusiv prin declarația de recurs, între drepturile de autor și drepturile de producător, pentru a conchide în sensul că au fost cesionate în favoarea sa numai drepturile de producător și doar cu privire la acestea formulează pretenții, ar fi o explicitare a pretențiilor implicite deduse judecății, în înțelesul art. 478 alin. (4) C. proc. civ.. În realitate, recurentul modifică, în recurs, cadrul procesual, sub aspectul obiectului judecății, învestind instanța de recurs cu o problematică care nu a fost supusă judecății instanței de apel. Or, în raport cu principiile care guvernează ordinea exercitării căilor de atac, recursul urmează apelului, ori de câte ori este deschisă calea de atac a apelului, conform art. 459 rap. la art. 458 alin. C. proc. civ. Mai mult, obiectul recursului îl constituie hotărârea instanței de apel (art. 483 alin. (1) C. proc. civ.), astfel că recursul nu ar putea fi exercitat de una și aceeași parte, ale cărei pretenții au fost respinse în primă instanță și în apel, pentru motive care nu au fost supuse judecății instanței de apel. În aceste circumstanțe, Înalta Curte, constatând că motivele analizate au fost formulate de recurent omisso medio, le va respinge ca atare. Instanța de apel, în cuprinsul considerentelor deciziei pronunțate, reține, de altfel, faptul că cesiunea a vizat întregul contract, iar nu doar drepturile de autor sau cele conexe. Drepturile patrimoniale în litigiu sunt drepturile de autor și drepturile conexe (de producător) asupra operelor care alcătuiesc repertoriul C.. Aceste statuări ale instanței de apel sunt expresia analizei și sintezei probelor care au fost administrate și ele nu pot face obiectul unei verificări de legalitate, specifice instanței de recurs, fiind aspecte de netemeinicie, care țin de interpretarea înscrisurilor probatorii și de stabilirea situației de fapt, în prezenta cauză. 2. Raportându-se la același motiv de casare, acela reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul afirmă că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1182 C. civ. de la 1864, apreciind că înscrisul denumit contract de cesiune, datat "3.09.2003" nu beneficiază de dată certă și astfel nu poate fi opus terților. În realitate, susține recurentul, UPFR a efectuat plăți în temeiul acestui înscris, timp de 9 ani, fiind înscris în registrele acesteia, iar în anul 2009, pârâta S.C. B. S.R.L. a recunoscut existența acestui înscris și calitatea recurentului de titular al drepturilor asupra repertoriului C.. Mai mult, în opinia recurentului, inopozabilitatea vizează exclusiv data contractului de cesiune, iar nu întregul conținut și ea nu afectează valabilitatea actului, care continuă să producă efecte juridice. Înalta Curte reține că, în totalitatea lor, pretențiile reclamantului au drept fundament, un pretins contract de cesiune, datat 3.09.2003, prin efectul căruia ar fi dobândit calitate de titular al drepturilor patrimoniale asupra repertoriului C.. Instanța de apel identifică cu maximă claritate și concretitudine situația litigioasă, relevând că ne aflăm în prezența unui conflict juridic între doi dobânditori succesivi de la același autor ai unor drepturi absolute (drepturile de autor și drepturile conexe de producător). Or, într-o astfel de ipoteză, se acordă preferință celui care a efectuat primul formalitățile de publicitate aplicabile înscrisului constatator încheiat, oferind dată certă acestui înscris, conform art. 1182 C. civ. 1864. În raport cu textul normativ mai sus evocat, un înscris sub semnătură privată poate fi opus altor persoane decât acela care l-au întocmit numai din ziua în care data acestuia devine certă, prin una dintre modalitățile prevăzute de lege. În prezenta cauză, instanța de apel a stabilit în fapt, din analiza probelor care s-au administrat, și care nu poate fi cenzurată în recurs, că, în raport cu pârâta UPFR, anul 2012 poate fi reținut ca fiind momentul în care i-a fost notificată de către reclamant calitatea de titular drepturi, iar în raport cu pârâta S.C. B. S.R.L., anul 2009 este anul în care aceasta, din rațiuni de prudență, a recunoscut reclamantului calitatea de titular al dreptului de proprietate intelectuală asupra repertoriului C.. Așa fiind, în mod evident, în anul 2006, când a fost încheiat contractul de cesiune între D. S.R.L. și S.C. B. S.R.L., contractul de cesiune invocat de reclamant nu dobândise dată certă în sensul legii civile, prin urmare preferată devine S.C. B. S.R.L., al cărui înscris îndeplinea cerințele de publicitate, încă din anul 2006, fiind opozabil terților. Lipsa datei certe este suficientă pentru a atrage inopozabilitatea actului juridic constatat prin acest înscris, astfel că terții (persoanele care nu au participat la întocmirea lui) nu pot fi obligați să recunoască existența și efectele actului de la data menționată în cuprinsul acestuia. În acest sens, concluziile instanței de apel sunt corecte și ele reflectă o bună înțelegere și o judicioasă aplicare la circumstanțele speței a dispozițiilor art. 1182 C. civ. de la 1864. 3. Recurentul susține, totodată, greșita aplicare a prevederilor art. 1179 C. civ. 1864, mai precis omisiunea instanței de apel de a aplica alin. final al art. 117 C. civ. de la 1864, potrivit căruia lipsa mențiunii multiplului exemplar nu poate fi opusă celui care a executat convenția contestată prin acțiune. În cauză, este dovedit că ambele părți au recunoscut și au executat contractul de cesiune din anul 2003. În ceea ce privește facilitatea multiplului exemplar, aplicabilă contractelor sinalagmatice, ea este menită să înlăture dificultățile probatorii care s-ar ivi, pentru partea care nu deține un exemplar, fiind posibil ca cealaltă parte a contractului să nu recunoască încheierea acestuia și existența înscrisului. Nerespectarea acestei finalități atrage sancțiunea nulității relative a înscrisului sub semnătură privată, având doar forța probantă a unui început de dovadă scrisă. Așa fiind, în sensul aliniatului final al art. 1179 C. civ., invocat de recurent, formalitatea multiplului exemplar nu este necesară în ipoteza în care una dintre părțile contractului și-a executat obligația asumată prin contract și astfel nu ar mai exista interes în a invoca nerespectarea condiției. Or, în prezenta cauză, pârâtele nu au avut calitatea de părți în contract, astfel că formalitatea multiplului exemplar este necesară. Cum această formalitate nu a fost îndeplinită, corect instanța de apel a constatat că forța probantă a înscrisului sub semnătură privată a fost redusă și în absența altor probe nu se poate reține ca fiind dovedită existența contractului de cesiune invocat de recurent și nici calitatea sa de titular al unor drepturi de proprietate intelectuală, în sensul celor solicitate prin cererea de chemare în judecată. 4. Prin cel din urmă motiv al declarației de recurs, se afirmă o greșită aplicare a prevederilor art. 2517 și art. 2528 C. civ., cu consecința respingerii ca prescrisă a drepturilor cuvenite recurentului pentru perioada cuprinsă între 1.01.2012 și 20.10.2018. Recurentul susține că termenul general de prescripție curge de la data când obligația devine exigibilă, conform art. 2524 C. civ., și că probele dosarului pun în evidență un caz de suspendare a cursului prescripției, conform art. 2532 pct. 6 C. civ. Înalta Curte observă că instanța de apel, răspunzând aceleiași critici referitoare la prescripția extinctivă, a relevat că reclamantul, în calea de atac, nu argumentează în ce măsură pretențiile respinse ca prescrise în primă instanță, prin aplicarea art. 2528 C. civ., nu ar fi prescrise dacă s-ar aplica dispozițiile art. 2524 C. civ., incidența termenului general de prescripție nefiind contestată, în proces. Constatarea instanței de apel rămâne actuală, întrucât nici în recurs reclamantul nu aduce argumente suplimentare, în acest sens. Dacă se consideră, asemenea instanțelor de fond, că momentul inițial al termenului de prescripție de 3 ani este legat de paguba produsă reclamantului prin fapta ilicită săvârșită de UPFR, constând în neplata remunerațiilor pretinse, prin aplicarea art. 2528 C. civ., și acest termen este împlinit, cu atât mai mult termenul era împlinit dacă se aplică art. 2524 C. civ., obligația de plată fiind exigibilă anterior refuzului de plată, anterior producerii pagubei prin săvârșirea unei fapte ilicite. Prin urmare, respingerea acțiunii, în parte ca prescrisă, rămâne soluția legală în prezenta cauză. Cât privește suspendarea cursului prescripției, instanța de apel reține că nu au fost probate în cauză circumstanțe care să aibă valoarea unor veritabile cauze de suspendare, iar motivele recursului referitoare la această chestiune vizează exclusiv interpretarea probelor în scopul stabilirii situației de fapt, sunt motive de netemeinicie și nu pot fi primite în recurs,. Pentru toate cele ce preced, aplicând dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs ca nefondat. În conformitate cu art. 453 alin. 1coroborat cu art. 451 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili în sarcina recurentului obligația de plată a cheltuielilor de judecată efectuate de intimate în recurs, justificate astfel: 1.190 RON, către pârâta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - Asociația pentru Drepturi Conexe(UPFR) și 10.599,90 RON, către pârâta S.C. B. S.R.L..