ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2484/2021

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2021

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 6 aprilie 2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C. S.R.L., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata daunelor morale, reprezentând echivalentul în RON al sumei de 500.000 euro, și ca, pe cheltuială proprie, pârâții să publice scuze, precum și hotărârea ce se va pronunța în cauză, în ziarul "România Liberă’’ și să o difuzeze pe posturile publice de televiziune "TVR 1’’ și "TVR HD’’.

În drept a invocat dispozițiile art. 72, 73, 252, 253 alin. (4), (25)4, 1349, 1357, 1358, 1369 alin. (1), (13)70, 1371, 1381, 1382 C. civ., art. 30 și 57 din Constituția României, art. 10 și 17 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 352 din 15 martie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamantul.

Soluționând calea de atac promovată în speță, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, prin decizia civilă nr. 161A din 2 martie 2020, apelul, ca nefondat, precum și cererea de dare în debit a reclamantului în privința taxei de timbru în primă instanță. A luat act că intimații și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Decizia de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul A..

În dezvoltarea criticilor, acesta a susținut greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 72,73,75, 252,1357,1349 din C. civ. și ale art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare, deși recunoscută ca o dovadă a toleranței, pluralismului și spiritului deschis fără de care o societate democratică nu ar putea exista, nu este absolută, putând fi uneori supusă unor ingerințe, așa cum de-altfel permit prevederile alin. (2) al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 10 din Convenție oferă ziariștilor o anumită garanție, care, însă, este subordonată condiției ca cel care a acționat să fie de bună-credință, adică să furnizeze informații exacte, demne de crezare și, bineînțeles, să respecte deontologia jurnalistică. Curtea Europeană a arătat în multe din deciziile sale că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libera exprimare și dreptul la viața privată, acesta din urmă fiind protejat de art. 8 din Convenție, și că dreptul la libera exprimare nu trebuie să încalce anumite limite ce țin în plus de protecția reputației și drepturilor celorlalți (cauzele Stângu și Scutelnicu contra României).

A făcut referire recurentul la cauza Schustel contra Austriei, Curtea Europeană statuând în speță că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, integritatea fizică și morală, iar garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea personalității fiecărui individ în relațiile sale cu semenii, fără ingerințe din afară, existând o zonă de interacțiune dintre indivizi și terți, care, chiar și într-un context considerat public sau politic, poate aparține vieții private. Or, în atare circumstanțe, publicarea unor articole defăimătoare interferează cu viața privată a unei persoane, chiar dacă aceasta este și una publică.

Prin urmare, deontologia profesională a jurnaliștilor, în accepțiunea art. 10 din Convenție, când se pretinde că articolele sunt cele de interes general, presupune în mod obligatoriu ca afirmațiile să nu fie tendențioase, cu scopul vădit de a distruge credibilitatea, onoarea, reputația și dreptul la imagine al unei persoane.

Pornind de la aceste considerații teoretice, instanța de apel a apreciat greșit asupra neîndeplinirii cumulative a condițiilor necesare pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimaților pârâți, prin aceea că a reținut eronat faptele în raport de exigențele impuse de textele de lege anterior menționate.

Astfel, atât în titlul, cât și în cuprinsul articolului publicat în ziarul "România Liberă’’ sunt inserate afirmații inexacte, calomnioase, vexatorii și expresii insultătoare ce în mod evident aduc atingere demnității, onoarei, reputației, imaginii și vieții personale a recurentului. Autorul a folosit expresia "Legăturile fiului primarului A. cu familia de sirieni sunt atât directe cât și indirecte’’.

Dacă intenția era de a informa opinia publică în mod corect și de a arăta că unul din membrii familiei D. are parteneri de afaceri cu trecut controversat, trebuia să menționeze în mod distinct și exclusiv numele lui E., nu să utilizeze expresii, cum ar fi "legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, care îl include nu numai pe recurent, ci și pe cei doi fii minori, precum și pe soția acestuia, F., sau "famiglia din care face parte’’, termenul "famiglia’’ fiind utilizat cu precădere pentru a desemna o organizație criminală de tip mafiot. Tot unei structuri de acest tip, autorul a înglobat și legătura dintre familia D. și familia G. și a indicat că soții G. au calitatea de nași ai cuplului D.-F..

De asemenea, asocierea pe care pârâtul B. o face între recurentul reclamant, fiul acestuia și, respectiv, H. și comisarul-șef al Gărzii Financiare Ilfov, I., care sunt priviți drept "coordonatorii unei rețele de tip mafiot’’ nu este susținută de informații sau argumente care să reflecte imaginea creată de autor (a asocierii reclamantului cu aceste persoane), același lucru fiind valabil și pentru afirmațiile referitoare la "grupul organizat cu preocupări circumscrise criminalității organizate’’, când s-a asociat numele unui partener de afaceri al doamnei J. (asociată într-o societate comercială cu E.) cu cel al recurentului.

În aceeași linie a articolului este folosită și afirmația "K. S.R.L. nu este unicul business al familiei Pandele’’ prin care autorul sugerează implicit legătura recurentului reclamant cu partenerii de afaceri ai partenerilor de afaceri sau asociați ai fiului său. Or, în firma respectivă, din familia D., doar E. deține calitatea de asociat.

În speță, contrar celor reținute în decizia instanței de apel, există fapta ilicită, deoarece prin afirmațiile făcute reclamantului i-au fost încălcate dreptul la imagine, demnitate, onoare, inclusiv dreptul la viață privată, fiindu-i produs un prejudiciu.

Apariția articolului în perioada campaniei electorale premergătoare alegerilor locale din anul 2016 indică intenția autorului de a direcționa atenția publicului către persoana recurentului A. și nu are în mod direct vreo justificare legată în mod real de interesul public, deoarece fiind vorba de informații din activitatea comercială a societății în care este asociat E., referitoare la aspecte de la nivelul anilor 2008-2014, este evident că puteau fi făcute publice printr-un articol scris și publicat mult mai devreme.

A admis recurentul că, în cazul unei persoane publice, limitele între care se apreciază că i-au fost sau nu încălcate drepturile personale sunt mai largi decât în mod obișnuit, însă, în situația din speță, nu se înțelege care este "interesul public atât raportat la informațiile prezentate, cât și la calitatea subiectului’’ ce ar înlătura caracterul ilicit al faptei săvârșite în cadrul libertății de exprimare, deoarece informațiile din articol nu au caracter de noutate la nivelul anului 2016, când a apărut materialul.

Articolul difuzat cuprinde o multitudine de informații, unele eronate, altele denaturate, cu privire la persoana reclamantului și a familiei sale, menite să construiască o imagine deformată asupra acestora. Or, în ipoteza conturată nu poate fi vorba de o liberă exprimare subsumată vreunei reale dezbateri de interes general sau unui veritabil demers jurnalistic, cum în mod greșit a reținut Curtea de Apel în lumina prevederilor art. 10 din Convenția Europeană, referitor la activitatea recurentului în funcția publică pe care o deține. Afirmațiile publicate reprezintă repetate atacuri la persoana reclamantului, câtă vreme nu privesc activitatea profesională sau cea din funcția de primar al orașului Voluntari, ci doar aspecte legate de societățile comerciale în care este sau a fost vreodată asociat E. (sau celalalt fiu major al reclamantului, L.).

Maniera de redactare a textului evidențiază elementele denigratoare, de natură a pune sub semnul întrebării moralitatea și imaginea recurentului reclamant, cu impact asupra vieții private, demnității și activității profesionale. Prin fapta ilicită săvârșită s-a produs o încălcare a mai multor drepturi protejate prin dispoziții legale, art. 72 alin. (1) și (2) și art. 73 C. civ., deoarece în cadrul materialului autorul a folosit o poză a recurentului, fără a avea permisiunea acestuia.

În opinia recurentului, sunt întrunite toate condițiile pentru atragerea răspunderii civile a intimaților. Prejudiciul are un caracter cert, dat de publicarea materialului cu intenția de a direcționa atenția publicului asupra persoanei reclamantului, fiindu-i lezată onoarea și buna reputație, atât în societate, cât și în activitatea profesională pe care o desfășoară. Afirmațiile defăimătoare care i-au adus atingere drepturilor personale îmbracă forma unei fapte ilicite, în cadrul căreia conduita și vinovăția constă în publicarea articolului. O altă condiție îndeplinită este legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciu și rezultă din săvârșirea faptei prin vătămarea valorilor sociale ocrotite. Nu în ultimul rând, există și vinovăție, pârâtul acționând cu intenția de a denigra și punând în contrast expresii de tipul "slujbaș al statului’’ cu imaginea asocierii cu persoane care ar face parte dintr-o grupare de criminalitate organizată, fără a se referi la aspecte pozitive din activitatea desfășurată în calitate de primar.

În considerarea criticilor aduse hotărârii de apel, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea pricinii spre rejudecare, cu obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului din punct de vedere al neîncadrării susținerilor recurentului în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a prezentat argumente pentru respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, comunicat părților, iar prin încheierea din 24 iunie 2021, s-a admis în principiu recursul și s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 28 octombrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică. A fost înlăturată excepția de nulitate a recursului, deoarece s-a considerat că aspectele deduse judecății în recurs fac posibilă încadrarea în motivul de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât relevă o încălcare normelor de drept material, art. 72, 73, 75, 252, 1357 și 1349 din C. civ. și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia atacată, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin criticile formulate în conținutul recursului, subsumabile motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut nelegalitatea deciziei instanței de apel prin prisma aplicării greșite a dispozițiilor art. 72, 73, 75, 252, 1357, 1349 din C. civ. și ale art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține că tribunalul a fost învestit cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A. a solicitat, în esență, obligarea pârâților B. și C. S.R.L., în solidar, la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 euro, produse prin afirmații calomnioase și insultătoare, publicate la 31 martie 2016 în ediția online a ziarului M., în cadrul articolului de presă intitulat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, obligarea pârâților ca pe cheltuială proprie să publice scuze și hotărârea ce se va pronunța în cauză în ziarul M., precum și difuzarea acestora pe posturile publice de televiziune N. și O..

Fapta ilicită imputată pârâților a constat în utilizarea unor afirmații calomnioase și vexatorii la adresa reclamantului, ce au adus atingere demnității, onoarei, reputației, imaginii și vieții private a acestuia, atât prin conținutul materialului publicat într-un cotidian de largă răspândire națională, cât și prin titlul utilizat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’.

S-a impus primei instanțe și de apel necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale, ca element constitutiv al dreptului la viață privată și a celorlalte valori nepatrimoniale pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâților la libertatea de exprimare, cu privire la care s-a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, sens în care nu li se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite.

În speță, Curtea de Apel a verificat îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, examinând, prin prisma normelor de drept interne și a jurisprudenței CEDO apreciate ca fiind relevante, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâților și de informare a publicului a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului.

O atare abordare în soluționarea litigiului s-a impus, deoarece doar în ipoteza în care s-ar fi constatat că prin construcțiile semantice din cadrul articolului publicat, pârâtul B. s-ar fi plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Din perspectiva criteriilor de apreciere a dreptului la liberă exprimare, a depășirii limitelor acestuia și respectării dreptului la viață privată în materia delictelor de presă, Înalta Curte apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraf 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea Europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, presa are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României).

În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. contra Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre contra României, Petrina contra României, Ivanciuc contra României). Așadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (cauza Colombani și alții contra Franței, Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei).

În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek contra Slovacia, Marônek contra Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek contra Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek contra Slovaciei, Observer și The Guardian contra Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar, pe de altă parte, prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban contra României).

Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertății de exprimare, cât și a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancțiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității.

Înalta Curte constată că decizia atacată reflectă o aplicare corectă a principiilor jurisprudenței CEDO sus-evocate, instanța de apel procedând la o analiză distinctă a elementelor determinante în aprecierea respectării limitelor libertății de exprimare, astfel că susținerile recurentului formulate sub acest aspect nu pot fi validate.

Pornind de la conținutul articolului în cauză, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, criteriu ce îl vizează pe reclamant, om politic față de care limitele libertății de exprimare sunt mai largi, contextul postării materialului, anterior organizării alegerilor locale pentru funcția de primar al orașului Voluntari (pentru care a candidat reclamantul și a fost reales la 5 iunie 2016), deoarece este de știut că atenția publicului este canalizată asupra activității celor ce acced la această funcție, precum și a familiei acestora.

Instanța supremă notează că, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai laxă, activitatea lor fiind sub lupa opiniei publice, cum corect a observat și instanța de apel, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată.

Examinând fapta imputată pârâtului B. prin folosirea afirmațiilor din cuprinsul articolului, cât și a titlului utilizat "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’, Curtea le-a evaluat în mod corect și a stabilit că materialul relevă aspecte din activitatea membrilor familiei recurentului reclamant, în concret ilustrează relațiile de afaceri pe care fiul reclamantului le are cu anumite persoane, fie suspecte de a fi implicate într-o rețea de evaziune fiscală, fie considerate un risc la adresa securității naționale a României - cetățenii sirieni tată și fiu, P. și H. și cetățeanul chinezo-australian Q.. De asemenea, au fost făcute afirmații referitoare la firmele și afacerile controlate de fiii reclamantului și prima soție - L., E. și R. în diverse domenii: imobiliar, acvacultură, comerț cu bijuterii. Or, așa cum a subliniat și instanța de apel, toate aceste elemente nu abordează viața privată a reclamantului și a familiei sale, fiind dezvăluite în cadrul articolului informații ce țin strict de activitatea profesională a acestora.

Trebuie reținut că expresiile și tonul general al articolului nu au fost ofensatoare sau insultătoare, încadrându-se în marja de exagerare îngăduită jurnaliștilor, iar afirmațiile au o bază factuală suficientă, însă nu au fundamentat în mod direct o judecată de valoare, ci s-au limitat la a trata un stil jurnalistic în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, cu scopul aducerii unor informații la cunoștința publicului.

Se mai impune a se menționa, în consens cu statuarea instanței de apel, și că titlul articolului "Legăturile primejdioase ale familiei Pandele’’ nu are semnificația unei construcții cu caracter ofensator la adresa reclamantului, potrivit tezei enunțate în recurs. Este adevărat că acesta cuprinde o doză de exagerare, jurisprudența europeană promovând ideea că pot exista în câmpul libertății de exprimare, fără a aduce atingere altor valori, și informații care șochează - cauza A. contra Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009 "libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private.’’ Însă, titlul utilizat, contrar aserțiunilor recurentului, nu este apt să șocheze, ci lasă să se înțeleagă despre ce este vorba în materialul publicat, ce cuprinde o informare despre numeroasele afaceri derulate de fiul reclamantului E. și partenerii de afaceri ai acestuia.

Referitor la asocierea efectuată în recurs, pe baza propriei interpretări a informațiilor din articol, că reclamantul sau fiul său ar fi coordonatorii unei rețele mafiote împreună cu H. și comisarul șef al Gărzii financiare Ilfov, I., instanța de apel a dezlegat corect înțelesul construcției, stabilind că, de fapt, materialul se raportează exclusiv la aceste din urmă persoane și nu s-a menționat despre reclamant că ar avea o legătură cu ele.

În speță nu se verifică nici apartenența recurentului reclamant la "grupul organizat cu preocupări circumscrise criminalității organizate’’, deoarece sintagma nu îl menționează pe reclamant sau fiul acestuia, ci pe unul din partenerii de afaceri ai numitei J., asociată în unele afaceri cu E., constatare corect realizată prin decizia atacată.

Nu poate constitui obiect de cenzură critica vizând folosirea în text a expresiei "famiglia din care face parte’’, dacă acest enunț constituie o expresie denigratoare la adresa reclamantului prin prisma semnificației atribuite în recurs - este utilizat cu precădere pentru a desemna o organizație criminală de tip mafiot - cu argumentul că nu a fost utilizată în cuprinsul articolului.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel, în sensul că maniera în care intimatul B. a redactat materialul publicat, cât și titlul acestuia, nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, demersul jurnalistic fiind unul legitim, cu scopul de a informa publicul cu privire la un subiect de interes în doza de exagerare permisă.

Pe cale de consecință, raționamentul juridic expus în decizia contestată nu relevă o aplicare greșită a normelor invocate de recurent și nici a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care să determine atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților în prezenta cauză. Astfel, cum toate criticile au fost găsite ca lipsite de fundament de prezenta instanță de control judiciar în cercetarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Solicitarea recurentului, de acordare a cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a recursului, nu poate fi soluționată favorabil, întrucât este partea care a pierdut procesul și, în planul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi îndreptățită la recuperarea sumelor avansate cu acest titlu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 161A din 2 martie 2020 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de recurent privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.