ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1885/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea reconvențională formulată în dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Dolj, având ca obiect revendicare imobiliară, pârâtul Municipiul Craiova a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata sumei de 150.000 RON reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor necesare și utile aduse imobilelor revendicate de aceasta, precum și instituirea unui drept de retenție asupra imobilelor până la achitarea sumei respective. Cererea a fost disjunsă, fiind format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj.

Sentința pronunțată de Tribunalul Dolj Prin sentința civilă nr. 120 din 28 februarie 2017, Tribunalul Dolj a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Municipiul Craiova și a respins cererea formulată de reclamantul-pârât Municipiul Craiova prin Primar, în contradictoriu cu pârâții Grădinița cu program prelungit "Nicolae Romanescu" și Serviciul Public Management Spitale, Cabinete Medicale și Creșe din municipiul Craiova, pentru Creșa nr. 9 și pârâtul-reclamant S.C. A. S.A. Craiova, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Craiova Prin decizia nr. 2548/2019 din 1 octombrie 2019, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul reconvențional Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 120 din 28 februarie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2017, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 145 din 23 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Municipiul Craiova, prin Primar; a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. Craiova împotriva deciziei nr. 2548/01.10.2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Sentința Tribunalului Dolj, secția I civilă, în rejudecare Prin sentința civilă nr. 612 din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea cu caracter reconvențional, formulată la 22 iunie 2017 în dosarul nr. x/2012, astfel cum a fost precizată la 8 martie 2016 și 19 aprilie 2016, ca neîntemeiată. Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că, prin cererea reconvențională formulată, UAT Craiova a solicitat obligarea S.C. A. S.A. la plata despăgubirilor reprezentate de contravaloarea îmbunătățirilor apreciate ca fiind necesare și utile, pe care le-a efectuat la construcția spațiu cu destinație grădiniță și creșă, situat în Craiova și instituirea unui drept de retenție asupra respectivului imobil, fundamentarea cererii având în vedere obligarea proprietarului la plata contravalorii cheltuielilor indicate, în măsura existenței unui spor de valoare la momentul restituirii imobilului de către posesor celui dintâi, argumentat de faptul că titularul căruia i se restituie bunul în aceste împrejurări s-ar îmbogăți fără justă cauză. S-a constatat că reclamanta, în calitate de posesor, ce a fost evins prin admiterea cererii în revendicare, a solicitat, în temeiul art. 997 C. civ. contravaloarea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a suportat în perioada 2001-2006 inclusiv, concretizate în îmbunătățiri aduse imobilului cu destinația de creșă și grădiniță, cheltuielile deduse judecății fiind dovedite fără echivoc de fotocopiile facturilor depuse în cauză și că în cuprinsul considerentelor hotărârii nr. 167/2018 a Tribunalului Dolj, s-a reținut că UAT Craiova, la data pronunțării respectivei soluții, exercita posesia asupra imobilului, chiar dacă, din anul 2012, în spațiile respective nu și-au mai desfășurat activitatea creșa și grădinița, posesie care s-a încheiat odată cu predarea în condițiile procesului-verbal din data de 7.11.2018. Având în vedere elementele de fapt preenunțate, s-a apreciat că posesorul evins, în perioada cât a exercitat posesia, nu a efectuat actele de conservare necesare începând cu anul 2012, împrejurare care a cauzat deteriorarea imobilului până la aducerea în stare de nefuncționare în momentul predării proprietarului. Întrucât bunul la predare se afla în stare de nefuncționare din cauza degradărilor constatate în paragrafele precedente, ipoteza avută în vedere de ultima teză a art. 997 C. civ. nu este îndeplinită (bunul fiind lipsit de spor de valoare) și drept urmare, pretențiile ce au ca obiect cheltuieli utile au fost respinse, ca neîntemeiate. În privința cheltuielilor cu caracter necesar, s-a arătat că același text, în prima teză, obligă la restituirea lor, fără nicio condiționare, iar rațiunea obligării proprietarului la plata cheltuielilor respective a fost fundamentată pe îmbogățirea fără justă cauză. Pornind de la această premisă, s-a apreciat că ceea ce trebuie restituit reprezintă, în măsura în care s-a îmbogățit cealaltă parte a raportului juridic, cheltuielile necesare, acestea fiind prezumate ca intrate în raționamentul îmbogățirii fără justă cauză care justifică obligația de restituire, în condițiile în care proprietarului i s-a restituit un bun conservat a cărui principală caracteristică este aceea de bun aflat în stare de funcționare, dar că, în speță, bunul restituit pârâtei necesită cheltuieli care să îl aducă în stare de funcționare. S-a reținut că posesorul reclamant a efectuat o serie de cheltuieli de conservare a bunului în perioada în care creșa și grădinița și-au desfășurat activitatea, însă a fost predat într-o stare de nefuncționare, iar îmbogățirea fără justă cauză avută în vedere la instituirea obligației de plată determină situarea în timp a criteriului de evaluare, la momentul predării bunului și nu la momentul în care au fost efectuate cheltuielile. S-a constatat că este fără echivoc faptul că, deși au fost realizate o serie de cheltuieli cu scop de conservare a bunului, cum acesta a fost predat deteriorat, justificarea restituirii acestora din perspectiva fundamentului avut în vedere în reglementarea art. 997 C. civ., nu este întemeiată. În ceea ce privește petitul privind dreptul de retenție, cum la momentul soluționării cererii de față, bunul nu s-a mai aflat în posesia reclamantei, premisă condiție a instituirii respectivei garanții, instanța a respins și această cerere.

Decizia Curții de Apel Craiova, secția I civilă, în rejudecare Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat apel reclamantul Municipiul Craiova. Prin decizia nr. 137/07 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar, împotriva sentinței civile nr. 612 din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. A. S.A. Craiova. Curtea a avut în vedere că sentința nu prezintă vicii de motivare, contrar susținerilor apelantei. Astfel, deși potrivit prevederilor art. 261 C. proc. civ. de la 1865, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, aceasta nu înseamnă că instanța trebuie să dea un răspuns detaliat la fiecare argument al părții, obligația de motivare fiind considerată respectată dacă s-au analizat susținerile esențiale ale părților. În raport de aceste considerente, obligația instanței de a motiva decizia pronunțată a fost considerată îndeplinită întrucât prima instanță s-a aplecat asupra problemelor esențiale supuse judecății și a răspuns acestora prin raportare la argumentele invocate de părți, la probatoriul pe care l-a apreciat relevant, ținând cont de dispozițiile legale aplicabile în cauză. Prin urmare, nu a fost reținută absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. În privința criticilor formulate pe fondul cauzei, s-a constatat că sunt nefondate. Instanța de apel a observat că nu au fost criticate considerentele sentinței apelate potrivit cărora apelantul-reclamant a continuat să exercite posesia asupra imobilului până la momentul predării silite, în condițiile procesului-verbal din data de 7.11.2018, evaluării date în primă instanță raportului de expertiză întocmit în procedura de asigurare de dovezi, în dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Craiova, și procesului-verbal întocmit de către BEJ B., în dosarul de executare silită nr. x/2018, în sensul că bunul imobil prezenta la momentul predării un grad avansat de uzură, necesitând lucrări costisitoare spre a fi adus în stare de normală funcționare. S-a constatat că, deși acțiunea a avut și un alt doilea petit privind instituirea dreptului de retenție, dezlegarea dată în primă instanță acestuia nu a suscitat nicio critică în apel. Cu respectarea principiului disponibilității, consacrat prin dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, instanța de apel a verificat, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanța, ceea ce nu s-a atacat intrând în puterea lucrului judecat, astfel că nu mai poate fi evaluat în această etapă procesuală. Curtea a constatat că soluția primei instanțe s-a întemeiat pe prevederile art. 997 C. civ., invocate în cererea reclamantei, în apel fiind criticată în mod separat și neacordarea despăgubirilor pentru cheltuielile efectuate la imobil prin prisma îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei în detrimentul reclamantului. A reținut că, așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 1.104 din 8 septembrie 2011, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 787/2011, "îmbogățirea fără justă cauză presupune un fapt juridic, ce constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligația de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obținut în dauna ei. Legea, mai exact C. civ., nu conține o reglementare de principiu a îmbogățirii fără justă cauză, cunoscută și sub denumirea de îmbogățire fără just temei, dar există mai multe aplicații ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligații, și anume art. 484, 493, 494, 997, 1618 sau 1691 din C. civ.. Astfel că, ori de câte ori pretenția reclamantului nu se regăsește într-una din aplicațiile principiului îmbogățirii fără justă cauză, se va invoca, ca temei de drept, chiar principiul … ". Prin urmare, întrucât acțiunea prin care apelantul reclamant, ca fost deținător al bunului imobiliar, reclamă restituirea contravalorii lucrărilor necesare și utile pe care le-a realizat în ceea ce privește acest bun se circumscrie prevederilor art. 997 C. civ., orientare acceptată și în practica fostului Tribunal Suprem (decizia nr. 286 din 5 martie 1955, în CD 1955 1, p. 50) nu se justifică invocarea și implicit examinarea separată a incidenței principiului îmbogățirii fără justă cauză. Potrivit acestor dispoziții legale, în interpretarea dată de fostul Tribunal Suprem prin decizia anterior invocată, în cazul restituirii unui lucru proprietarul, în lipsă de convenție contrarie, trebuie să despăgubească pe posesor, chiar dacă acesta este de rea-credință, de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au sporit valoarea lucrului. Așadar, potrivit art. 997 C. civ. de la 1864, obligația de dezdăunare ce incumbă proprietarului căruia i s-a admis acțiunea în revendicare include numai cheltuielile necesare și utile, nu și cele voluptorii efectuate în legătură cu lucrul restituit, din acest punct de vedere sentința nefiind susceptibilă de critică. În acord cu cele statuate în primă instanță, Curtea a subliniat că sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiționare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluție firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuși proprietarul bunului, iar spre deosebire de acestea, cheltuielile utile sunt acele cheltuielii care, fără a fi necesare în sensul celor ce preced, au avut ca efect sporul de valoare sau creșterea gradului de utilitate a bunului, acestea fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare adus bunului. S-a reținut, contrar celor susținute de către apelant, că se apreciază în raport de momentul restituirii lucrului cuantumul celor două categorii de cheltuieli. Întrucât intimata-pârâtă a preluat bunul imobil în starea în care se afla la 7 noiembrie 2018, cu concursul executorului judecătoresc, s-a constatat că pretențiile de despăgubire formulate de apelantul-reclamant nu pot fi evaluate la nivelul anului 2006, anterior restituirii bunului, soluția propusă de către apelant fiind injustă întrucât nu ține cont de împrejurarea că intimatei pârâte i-a fost restituit imobilul în starea în care acesta se găsea în anul 2018, cu toate eventualele îmbunătățiri sau degradări aduse de-a lungul vremii. Instanța de apel a constatat că nu rezultă din considerentele sentinței calificarea cheltuielilor cerute de reclamant ca fiind făcute exclusiv pentru conservarea lucrului, din acest punct de vedere fiind nesusținute criticile apelantului. Curtea a subliniat că, pentru identificarea și evaluarea lucrărilor pretins efectuate la imobilul proprietatea intimatei-pârâte, s-a încuviințat, în etapa apelului, o expertiză în specializarea construcții, a cărei utilitate a fost sesizată de către apelant, astfel cum apare consemnat în încheierea de ședință pronunțată la 27 mai 2021. Expertul constructor, urmând indicațiile reclamantului cu privire la identificarea îmbunătățirilor aduse imobilului pârâtei, a constatat la fața locului următoarele lucrări: montat gresie la parter și etaj (2001-2004), trepte, contratrepte și podest scară, montat faianță la bucătărie în anul 2004, închidere logie - cu tâmplărie PVC (anul 2006), parapet din rigips aplicat pe PVC, cu tavan din rigips pe schelet metalic, acoperiș din isopan de 5 cm, montat ușă metalică cu luminator la intrare (2006), montat ușă dublă din pvc (2006), montat gard din ștacheti metalici (2004), pe care le-a evaluat la suma de 68.598 RON . În raport de criteriile menționate anterior, s-a constatat că aceste lucrări nu pot fi calificate drept lucrări de conservare, întrucât nu au ca finalitate menținerea integrității bunului, ele constituind cel mult cheltuieli utile desfășurării activității în imobil, înainte de a fi retrocedat intimatei. Curtea a observat că evaluarea acestor îmbunătățiri la suma de 68.598 RON, indicată drept obiect al pretențiilor deduse judecății, și punerea lor pe seama apelantului-reclamant nu a fost susținută de probe, documentele ce i-au fost puse la dispoziție expertului nerelevând că apelantul ar fi suportat costul acestor lucrări, întrucât nu i-au fost prezentate situații de lucrări, iar facturile fiscale ce i-au fost supuse atenției și invocate exclusiv ca probe în apel indică cheltuieli efectuate cu procurarea de materiale de construcții și diverse lucrări de reparații și întreținere fără nicio legătură cu lucrările de îmbunătățire revendicate de către apelant. Instanța de apel a constatat că lucrările pretinse nu pot fi datate din perspectiva momentului execuției, în raport fiind menționat "anul punerii în funcțiune" exclusiv în baza indicațiilor reclamantului, cu implicații asupra stabilirii gradului de uzură al îmbunătățirilor și valorii finale a despăgubirilor după aprecierea acestuia, astfel încât nu poate dispune reformarea sentinței și admiterea acțiunii doar în baza unor simple susțineri ale apelantului. Având în vedere regulile probațiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă, s-a rețnut că apelantul-reclamant nu a administrat probe care să-i susțină pretențiile de despăgubire. Ținând cont de elementele factuale ale cauzei, necontestate de apelant, în sensul că la momentul predării silite imobilul în ansamblul său se afla într-o stare avansată de degradare, iar pentru a putea fi din nou întrebuințat are nevoie de ample și costisitoare lucrări de reabilitare, instanța de apel a apreciat că nu poate fi vorba despre sporul de valoare pretins de apelant. Întrucât, așa cum s-a demonstrat, obligația de dezdăunare pentru cheltuielile utile făcute cu imobilul nu poate exista independent de dovedirea sporului de valoare adus bunului supus restituirii, s-a concluzionat că această obligație nu subzistă în sarcina proprietarului care și-a redobândit bunul în stare de neîntrebuințare din culpa apelantului, constând în neefectuarea actelor de conservare a bunului la care era îndatorat. În lumina acestor considerente, Curtea a apreciat că acțiunea a fost corect respinsă, astfel că, în aplicarea prevederilor art. 296 C. proc. civ. de la 1865, apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat, considerentele sentinței fiind completate potrivit celor ce preced.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 137/07 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar. În cuprinsul memoriului de recurs, a susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit dispozițiile art. 997 din vechiul C. civ., potrivit cărora acela cărui se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credință de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui. A apreciat că instanța a interpretat în mod greșit normele de drept material, reținând că aceste cheltuieli nu pot fi considerate decât cheltuieli utile, fiind supuse restituirii numai în limita sporului de valoare. A considerat că, în speță, raportat la datele de ansamblu, atât cele de fapt, cât și cele de drept, sunt îndeplinite condițiile art. 997 vechiul C. civ. și, prin urmare, cererea cu caracter reconvențional este întemeiată, aceste cheltuieli intrând în sfera cheltuielilor necesare sau a celor utile întrucât sunt reparații sau îmbunătățiri aduse imobilului existent, astfel cum au fost determinate în cursul judecății de expertul tehnic judiciar desemnat în cauză. A învederat că aceste cheltuieli sunt, prin natura lor, cheltuieli necesare întreținerii imobilului în raport și de destinația acestuia de grădiniță de copii: pardoseli de gresie și faianță, trepte, contratrepte și podest scară, închidere logie, montare ferestre din pvc, montare parapet din rigips, tavan din rigips, învelitoare (acoperiș) din isopan, montare ușa dublă cu iluminator, montare ușă cu iluminator din pvc la intrarea în hol. Având în vedere că imobilul în cauză are destinație de clădire socio-culturală - construcție pentru învățământ, aceasta implică un anumit proces funcțional care se petrece în interiorul spațiului creat și într-o zonă limitată, în exteriorul acestui spațiu, o construcție fiind concepută cu sau pentru o anumită structură funcțională a spațiului utilizat. Dat fiind că autoritatea publică locală avea reprezentarea că este proprietar al bunului imobil și, ca agent al statului, avea obligația să asigure baza materială a unităților de învățământ, adică spații pentru învățământ și cercetare științifică, mijloace de învățământ și cercetare aferente, biblioteci, edituri, a efectuat cheltuielile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată ca un bun proprietar. Având în vedere că acest imobil a fost folosit strict în scopul în care a fost edificat, a susținut că toate cheltuielile efectuate se încadrează în categoria cheltuielilor necesare și utile, sporind implicit și valoarea imobilului. A arătat că aceste cheltuieli vor profita pârâtei, proprietar al imobilului, având în vedere principiul accesorium sequitur principale. Contrar celor reținute de instanța de apel, aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând că au avut caracterul de cheltuieli necesare și utile, la întocmirea expertizei avându-se în vedere dovezile de plată, respectiv facturile fiscale, devizele de lucrări, ordinele de plată, extrasele de cont și celelalte înscrisuri depuse de reclamant la fila x și următoarele și în vol. 3 al dosarului x/2012 al Tribunalului Dolj. A arătat că decizia Curții de Apel Craiova este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv care se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., sens în care a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuat de dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ. A susținut că instanța de control judiciar s-a limitat a constata că punerea îmbunătățirilor pe seama reclamantului nu este susținută de probe, nefiind demonstrat că el este cel care a suportat costul lucrărilor evidențiate în expertiză, fără a verifica în mod concret și real, prin administrarea de probe, dacă susținerile apelantului sunt conforme cu realitatea. Întrucât rolul activ al judecătorului presupune obligația instanței de judecată de a stabili starea de fapt și de drept din speță, în scopul aflării adevărului, atunci când este învestită cu situații de fapt ori raporturi juridice complexe, iar părțile nu au propus probe ori probele administrate - la propunerea părților - sunt insuficiente, a considerat că, din această perspectivă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea unei dispoziții legale. A arătat că instanța a ignorat și normele de drept material prevăzute de Legea nr. 84/1995 și Legea nr. 1/2011. Astfel, așa cum rezultă din documentele aflate la dosarul cauzei, cheltuielile pentru lucrările efectuate la imobilul ce a făcut obiectul cererii de revendicare au fost realizate în vederea utilizării imobilului conform destinației sale, dar și pentru reparațiile curente și capitale, prin alocări de la bugetul local prin ordonatori principali de credite, către ordonatori terțiari de credite, în conformitate cu prevederile legale instituite prin Legea nr. 84/1995 și Legea nr. 1/2011. A învederat că imobilul situat în Craiova, jud. Dolj, având destinația de unitate de învățământ a fost preluat de municipalitate prin efectul Legii învățământului nr. 84/1995, imobilul fiind cuprins în domeniul public de interes local al Municipiului Craiova, fiind adoptată în acest sens Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 147/1999. A arătat că a fost încheiat Protocol de Predare-primire între Inspectoratul Școlar Județean Dolj, unitatea de învățământ și Consiliul Local al Municipiului Craiova și, cu respectarea procedurii impuse de Legea nr. 213/1998 privind domeniul public, a fost adoptată H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al Municipiului Craiova, imobilul vizat figurând în Anexa nr. 2, poziția nr. 34 ca fiind bun aflat în proprietatea publică a Municipiului Craiova. În considerarea acestor chestiuni de fapt și de drept, autoritatea publică locală, având reprezentarea faptului că este proprietar al imobilului, în conformitate cu prevederile legale, a procedat la efectuarea cheltuielilor necesare și utile întreținerii imobilului, investiții și reparații capitale. Recurentul a mai arătat că o altă critică de nelegalitate adusă hotărârii pronunțate de instanța de apel este aceea că nu au fost respectate normele de drept material referitoare la îmbogățirea fără justă cauză. A susținut că, din considerentele hotărârii atacate rezultă faptul că interpretarea dată de instanța de apel nu este în consens cu normele de drept substanțial, reținându-se în mod greșit faptul că îmbunătățirile aduse reprezintă doar cheltuieli utile, fiind astfel nesocotite aspectele pe care legiuitorul le-a avut în vedere în reglementarea art. 997 din vechiul C. civ. A arătat că, și în situația în care s-ar reține caracterul exclusiv util al acestor cheltuieli, nu se poate constata că lucrările efectuate la imobil nu au adus un spor de valoare acestuia, fiind de netăgăduit că în lipsa acestor lucrări, valoarea imobilului ar fi net mai mică decât în prezent, iar reținerea unui spor de valoare adus imobilului nu este condiționată de starea de întrebuințare sau neîntrebuințare a imobilului, cu atât mai mult cu cât această stare se datorează implicit și intimatei care nu a efectuat niciun fel de lucrări de conservare a imobilului de la data preluării imobilului, în anul 2018, și până în prezent. A susținut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru a fi obligată pârâta la plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu bunul, respectiv să existe o îmbogățire a unei persoane dar, în același timp, corespunzător și corelativ acestei îmbogățiri, să existe o sărăcire a patrimoniului unei persoane și să nu existe niciun temei legal, nicio justificare pentru îmbogățirea persoanei respective. Cu privire la condiția de existență a unei îmbogățiri a pârâtei în cauza dedusă judecății, a arătat că faptul îmbogățirii patrimoniului acesteia este dovedit, în speță, de investițiile și cheltuielile efectuate de către autoritatea publică locală cu bunul imobil, așa cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei. A solicitat admiterea recursului formulat și, în principal, casarea deciziei nr. 137/2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, ca efect al constatării caracterului fondat al motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului formulat de Municipiul Craiova prin Primar, cu consecința admiterii cererii reconvenționale și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor necesare și utile aduse imobilului în litigiu, la valoarea determinată prin expertiza efectuată în cauză, respectiv 68.598 RON, ca efect al constatării caracterului fondat al motivelor de nelegalitate date de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Intimata-pârâtă S.C. A. S.A. Craiova a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A învederat că, în dovedirea cererii reconvenționale, Municipiul Craiova prin Primar a depus la dosarul cauzei o adresă însoțită de mai multe facturi, iar lista cu facturi depusă la dosarul cauzei de către consilier C. face referire la un alt număr de dosar - x/2011, ceea ce duce la concluzia firească că aceleași facturi au fost folosite cu același scop și cu alți pârâți sau reclamanți. În atare situație, a susținut că nu este dovedită legătura dintre materialele cumpărate cu facturile depuse drept dovadă de către Municipiul Craiova prin Primar și faptul că aceste materiale au fost încorporate în imobilul din Craiova, nedepunându-se la dosar recepții întocmite de beneficiarul facturilor, bonuri de mișcare a materialelor, devize, note de recepție a lucrărilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil, având în vedere că cererea inițială de chemare în judecată a fost înregistrată anterior datei de 15 februarie 2013, respectiv în anul 2012, sub imperiul vechilor reglementări procedurale, precum și faptul că art. 3 din Legea nr. 76/2012 prevede că dispozițiile noului C. proc. civ. se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, Înalta Curte constată că, din punct de vedere procedural, prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. proc. civ. și nu noului C. proc. civ., astfel cum a fost adoptat prin Legea nr. 134/2010. Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 997 din vechiul C. civ., potrivit cărora acela cărui se face restituțiunea, trebuie să despăgubească pe posesorul chiar de rea-credința de toate cheltuielile făcute pentru conservarea lucrului sau care au crescut prețul lui. Curtea de apel, analizând aceste dispoziții la pagina 5 ultimele paragrafe și la pagina 6 ale hotărârii a constatat în mod corect că sunt cheltuieli necesare, supuse restituirii fără nicio condiționare, cheltuielile efectuate pentru conservarea bunului, soluție firească deoarece acestea ar fi fost făcute de însuși proprietarul bunului, dar spre deosebire de acestea, cheltuielile utile (acele cheltuieli care, fără a fi necesare, au avut ca efect sporul de valoare sau creșterea gradului de utilitate a bunului) sunt supuse restituirii numai în limita sporului de valoare adus bunului. În concret, a apreciat că îmbunătățirile aduse imobilului pârâtei: montat gresie la parter și etaj (2001-2004), trepte, contratrepte și podest scară, montat faianță la bucătărie în anul 2004, închidere logie cu tâmplărie pvc (anul 2006), parapet din rigips aplicat pe PVC, cu tavan din rigips pe schelet metalic, acoperiș din isopan de 5 cm, montat ușă metalică cu luminator la intrare (2006), montat ușă dublă din pvc (2006), montat gard metalic (2004), nu pot fi calificate drept lucrări de conservare, întrucât nu au ca finalitate menținerea integrității bunului, ele constituind cel mult cheltuieli utile desfășurării activității în imobil, înainte de a fi retrocedat intimatei-pârâte. Recurentul susține că aceste cheltuieli sunt, prin natura lor, cheltuieli necesare întreținerii imobilului în raport și de destinația acestuia de clădire socio-culturală, construcție pentru învățământ - grădiniță de copii, că a efectuat cheltuielile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată ca un bun proprietar și că toate cheltuielile efectuate se încadrează în categoria cheltuielilor necesare și utile, sporind implicit și valoarea imobilului. După cum se poate observa, recurentul nu aduce critici concrete de nelegalitate hotărârii instanței anterioare care a calificat lucrările efectuate de reclamant ca fiind cel mult cheltuieli utile și nu de conservare, mențiunea referitoare la faptul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul a concluzionat că acestea au avut caracterul de cheltuieli necesare și utile neconstituind o asemenea critică, aptă de a supune controlului judiciar raționamentul instanței, care, analizând probele depuse la dosar, inclusiv raportul de expertiză construcții, și trecându-le prin filtrul propriei analize a apreciat că toate îmbunătățirile pretinse de reclamant intră în categoria lucrărilor utile, ce pot fi acordate doar în măsura în care au adus un spor de valoare imobilului. Curtea de Apel, ținând cont de elementele factuale ale cauzei, necontestate de reclamant, în sensul că la momentul predării silite imobilul, în ansambul său, se afla într-o stare avansată de degradare, iar pentru a putea fi din nou întrebuințat are nevoie de ample si costisitoare lucrări de reabilitare, a apreciat că, în speță, pretinsele lucrări aduse imobilului nu pot conduce la adăugarea unui spor de valoare deoarece despăgubirile acordate potrivit art. 997 C. civ. nu pot fi decât în legătură cu un bun conservat, aflat în stare de funcționare. Recurentul apreciază că interpretarea dată de instanța de apel nu este în consens cu normele de drept substanțial deoarece nu se poate reține că lucrările efectuate la imobil nu au adus un spor de valoare acestuia, fiind de netăgăduit că în lipsa acestor lucrări, valoarea imobilului ar fi net mai mică decât în prezent, iar reținerea unui spor de valoare adus imobilului nu este condiționată de starea de întrebuințare sau neîntrebuințare a imobilului, cu atât mai mult cu cât această stare se datorează implicit și intimatei care nu a efectuat nici un fel de lucrări de conservare a imobilului de la data preluării imobilului, în anul 2018, și până în prezent. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că interpretarea dată de instanța anterioară noțiunii de spor de valoare este în concordanță cu dispozițiile art. 997 C. civ., care, pentru restul cheltuielilor aduse imobilului restituit, care nu sunt de conservare, face trimitere la condiția ca acestea să fi crescut prețul lui. Or, situația factuală reținută de către instanța anterioară, care nu a fost contestată și care, de altfel, nici nu poate face obiectul criticilor în calea de atac a recursului, față de cazurile de casare sau modificare ale unei hotărâri în calea de atac a recursului, strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., a fost aceea că bunul a fost predat în stare de degradare și neîntrebuințare. De menționat este că această stare de degradare a fost constatată de instanța anterioară la data predării imobilului, în anul 2018, și nu ulterior, astfel încât nu au relevanță în economia speței susținerile recurentului referitoare la neluarea măsurilor de conservare a imobilului de către pârâtă de la data preluării imobilului, în anul 2018, și până în prezent. Ca atare, chiar dacă la un moment dat îmbunătățirile pretinse ar fi adus un spor de valoare, acesta nu mai exista la momentul predării, anul 2018, fiind pierdut tot în cursul posesiei exercitate de reclamant, datorită culpei acestuia, care nu s-a preocupat de păstrarea în condiții bune a imobilului și a lucrărilor pretins efectuate pentru a fi apte de valorificare de către proprietarul căruia i s-a restituit bunul. Pe cale de consecință, concluzia instanței de apel în sensul că, obligația de dezdăunare pentru cheltuielile utile făcute cu imobilul nu poate exista independent de dovedirea sporului de valoare adus bunului supus restituirii, iar în speță această obligație nu subzistă în sarcina proprietarului care și-a redobândit bunul în stare de neîntrebuințare din culpa reclamantului, care nu a efectuat actelor de conservare a bunului la care era îndatorat, este corectă și în concordanță cu dispozițiile art. 997 C. civ. Tot prin prisma incidenței dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a invocat că nu au fost respectate normele de drept material referitoare la îmbogățirea fără justă cauză deoarece, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru a fi obligată pârâta la plata contravalorii cheltuielilor efectuate cu bunul, respectiv să existe o îmbogățire a unei persoane dar, în același timp, corespunzător și corelativ acestei îmbogățiri, să existe o sărăcire a patrimoniului unei persoane și să nu existe niciun temei legal, nicio justificare pentru îmbogățirea persoanei respective. Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a reținut că prin Decizia nr. 1.104 din 8 septembrie 2011, pronunțată de Curtea Constituțională și publicată în Monitorul Oficial nr. 787/2011, "îmbogățirea fără justă cauză presupune un fapt juridic, ce constă în mărirea patrimoniului unei persoane, fără temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligația de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obținut în dauna ei. Legea, mai exact C. civ., nu conține o reglementare de principiu a îmbogățirii fără justă cauză, cunoscută și sub denumirea de îmbogățire fără just temei, dar există mai multe aplicații ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligații, și anume art. 484, 493, 494, 997, 1618 sau 1691 din C. civ.. Astfel că, ori de câte ori pretenția reclamantului nu se regăsește într-una din aplicațiile principiului îmbogățirii fără justă cauză, se va invoca, ca temei de drept, chiar principiul ...". Prin urmare, constatând că acțiunea prin care reclamantul, ca fost deținător al bunului imobiliar, reclamă restituirea contravalorii lucrărilor necesare și utile pe care le-a realizat în ceea ce privește acest bun, instanța de apel a apreciat că temeiul ce poate fi invocat se circumscrie prevederilor art. 997 C. civ. și nu se justifică examinarea separată a incidenței principiului îmbogățirii fără justă cauză. Din studierea cererii de recurs se constată că recurentul nu critică acest raționament al instanței de apel ci se mulțumește să enunțe condițiile de existență a unei îmbogățiri a unei persoane ce rezultă din doctrina și practica judiciară susținând că faptul îmbogățirii patrimoniului pârâtei este dovedit de investițiile și cheltuielile efectuate de către autoritatea publică locală cu bunul imobil, așa cum rezultă din documentele depuse la dosarul cauzei și că nu există niciun temei legal și nicio justificare pentru îmbogățirea pârâtei. Înalta Curte reține că este adevărat că, sub imperiul vechiul C. civ., îmbogățirea fără justă cauză este un fapt juridic, unul licit, care se fundamentează pe ideea de echitate, potrivit căreia nu se poate admite ca o persoană să se îmbogățească fără drept în paguba alteia, iar condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire au în vedere anumite acte sau fapte juridice, cum ar fi absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia (precum o dispoziție a legii, un act juridic/conventie sau o hotărâre judecătorească) și absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care și-a micșorat patrimoniul, a pierderii suferite, dar trebuie avută în vedere subsidiaritatea actio in rem verso ce semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire, deși există temei juridic pentru ambele, iar în toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional. Necriticând soluția instanței de apel care a dat eficiență caracterului subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, față de invocarea temeiului legal dat de art. 997 C. civ., recurenta nu poate critica neadmiterea pe fond a unei asemenea acțiuni, astfel încât recursul acesteia va fi respins. Un alt motiv de recurs invocat de recurent se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 5 din C. proc. civ., acesta susținând că decizia Curții de Apel Craiova este nelegală, fiind pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității deoarece instanța de apel a încălcat dispozițiile legale referitoare la rolul judecătorului în aflarea adevărului, statuat de dispozițiile imperative ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ. A susținut că instanța de control judiciar s-a limitat a constata că punerea îmbunătățirilor pe seama reclamantului nu este susținută de probe, nefiind demonstrat că el este cel care a suportat costul lucrărilor evidențiate în expertiză, fără a verifica în mod concret și real, prin administrarea de probe, dacă susținerile apelantului sunt conforme cu realitatea. Referitor la motivul de recurs prin care recurentul invocă incidența dispozițiilor art. 129 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sub aspectul faptului că instanța de fond nu a stăruit, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală în vederea aflării adevărului, este de subliniat că modificările aduse de Legea nr. 202/2010 C. proc. civ., modificări ce au intrat în vigoare înainte de introducerea prezentei acțiuni, casarea unei hotărâri judecătorești de către instanța de control judiciar pentru lipsa de rol activ în ceea ce privește omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii. Totodată, prin aceleași modificări, se subliniază responsabilitatea primordială a părților privind propunerea și administrarea probelor (art. 129 alin. (1) C. proc. civ.), precum și faptul că rolul activ al instanței în materie probatorie are un caracter facultativ și subsidiar. Apare, astfel, cu evidență obligația ce revenea în speță reclamantului de a proba pretențiile deduse judecății, simpla formulare a cererii neputând fi suficientă pentru admiterea acesteia, în lipsa depunerii acelor probe susceptibile de a îndreptăți pretențiile formulate, câtă vreme ar fi o sarcină excesivă a impune judecătorului să aibă un rol activ mai accentuat în administrarea probatoriului decât însăși partea care dorește realizarea unui drept sau apărarea lui. Deși sarcina probei îi incumba, potrivit art. 1169 C. civ. și a art. 129 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora părțile au obligația să-și probeze pretențiile deduse judecății, reclamantul nu și-a îndeplinit această obligație legală, nesolicitând încuviințarea de probatorii prin care să aducă o dovadă suficient de pertinentă care să ateste contrariul a ceea ce a reținut instanța de apel că ar rezulta din probatoriul administrat. În aceste condiții, nu i se poate imputa judecătorului nerespectarea dispozițiilor art. 129 alin. (2)-(5) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului, astfel încât nu pot fi primite criticile reclamantului sub acest aspect. De altfel, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg (Hotărârea din 28 martie 2000 în Cauza Janquie et Ledun c. France), s-a stabilit că, pentru îndeplinirea misiunii lor "naturale" de a tranșa un litigiu, tribunalele au nevoie să obțină cooperarea părților, care sunt ținute să-și expună pretențiile în mod clar, neambiguu și rezonabil structurate și să și le probeze. Recurentul mai susține, contrar celor reținute de instanța de apel, că aceste cheltuieli sunt dovedite prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul concluzionând că au avut caracterul de cheltuieli necesare și utile, la întocmirea expertizei avându-se în vedere dovezile de plată, respectiv facturile fiscale, devizele de lucrări, ordinele de plată, extrasele de cont și celelalte înscrisuri depuse la fila x și următoarele și în vol. 3 al dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Dolj. De asemenea mai arată că aceste lucrări au fost efectuate având reprezentarea faptului că este proprietar al imobilului, în vederea utilizării imobilului conform destinației sale, prin alocări de la bugetul local prin ordonatori principali de credite, către ordonatori terțiari de credite, în conformitate cu prevederile legale instituite prin Legea nr. 84/1995 și Legea nr. 1/2011, deoarece imobilul avea destinația de unitate de învățământ și a fost preluat de municipalitate prin efectul Legii învățământului nr. 84/1995 fiind cuprins în domeniul public de interes local al Municipiului Craiova, conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Craiova nr. 147/1999 și H.G. nr. 965/2002 (Anexa nr. 2, poziția nr. 34). În ceea ce privește motivele de recurs referitoare la modul de interpretare a probelor aflate la dosar, Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici referitoare la netemeinicia hotărârii și nu critici de nelegalitate în înțelesul art. 304 C. proc. civ. Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor vechiul C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate deoarece art. 304 C. proc. civ. nu permite reformarea unei hotărâri în recurs pentru motive de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în reglementarea art. 304 C. proc. civ. deoarece pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în această cale de atac extraordinară, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Aceste critici, care nu precizează în ce constă greșita aplicare a legii și sunt străine de considerentele hotărârii atacate prin care, ca urmare a analizării actelor și lucrărilor dosarului, s-a concluzionat că reclamantul nu a administrat probe care să-i susțină pretențiile de despăgubire, se referă la împrejurări ce nu pot fi configurate ca fiind critici de nelegalitate și nu pot fi încadrate în motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Față de considerentele mai sus arătate, nefiind incidente în cauză dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul Municipiul Craiova, prin Primar împotriva deciziei nr. 137 din 7 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.