ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1315/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26 iulie 2006 pe rolul Judecătoriei Craiova, reclamanta SC A. SA a chemat în judecată pe pârâții Municipiul Craiova prin Primar, Grădinița de Copii cu Program Prelungit "B.", Serviciul Public Management Spitale-Cabinete Medicale și Creșe din Municipiul Craiova, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună evacuarea acestora din imobilul proprietatea reclamantei, situat în Craiova, județul Dolj și plata despăgubirilor pentru lipsa de folosință a imobilului până la data evacuării efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului situat în municipiul Craiova, str. x, drept de proprietate, opozabil erga omnes, intabulat în baza Încheierii nr. 9130/17.05.2005 a O.C.P.I. Dolj, că prin Sentința civilă nr. 360/1997 a Judecătoriei Craiova au fost obligate atât Creșa de Copii cât și Grădinița să încheie contracte de închiriere cu reclamanta în ce privește imobilul arătat.

La data de 16 octombrie 2006, reclamanta a depus o precizare a cererii principale, prin care s-a indicat atât perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosință 21.07.2003 - 21.07.2006 și în continuare până la pronunțarea hotărârii judecătorești, precum și cuantumul despăgubirilor - 105.961 RON.

La data de 26 iunie 2007, reclamanta a solicitat în baza art. 129 C. proc. civ., ca instanța să califice cererea principală, fie ca acțiune în evacuare, fie ca acțiune în revendicare.

La 21 mai 2007, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în locul Primăriei Craiova, a Unității Administrativ Teritoriale, reprezentată prin Primarul Craiovei.

La data de 22 iunie 2007, Municipiul Craiova prin Primarul Municipiului, în calitate de reprezentant al unității administrativ teritoriale a formulat întâmpinare și cerere cu caracter reconvențional la acțiunea ce formează obiectul dosarului nr. x/2006 (nr. vechi y/C/2006), prin care a solicitat, în principal, respingerea acesteia ca neîntemeiată, iar în subsidiar, în cazul admiterii acțiunii, a solicitat admiterea cererii reconvenționale, așa cum a fost formulată și plata cheltuielilor de judecată efectuate pentru soluționarea litigiului, arătându-se că prin protocolul încheiat în anul 1990 între D. Craiova și Inspectoratul Școlar Județean Dolj, imobilul aflat în litigiu, împreună cu personalul și evidența contabilă, au fost preluate de către Inspectoratul Școlar, având ca temei juridic prevederile H.G. nr. 940/1990.

Prin Sentința civilă nr. 5253 din 8 aprilie 2008, pronunțată de Judecătoria Craiova fost respinsă acțiunea, ca inadmisibilă. A fost respinsă și cererea reconvențională, ca rămasă fără obiect.

Prin Decizia civilă nr. 303 din 14 mai 2009, Tribunalul Dolj a respins apelul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva sentinței din 8 aprilie 2008 pronunțată de Judecătoria Craiova.

Prin Decizia nr. 923/2009 a Curții de Apel Craiova, s-a dispus casarea Deciziei civile nr. 303/2009 a Tribunalului Dolj, s-a admis apelul, s-a anulat Sentința civilă nr. 5253/2008 a Judecătoriei Craiova și s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Cu ocazia rejudecării s-a dispus ca cercetarea să aibă în vedere drept obiect al cauzei o cerere în revendicare și evacuare.

Prin Sentința civilă nr. 3933/2012 a Judecătoriei Craiova s-a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și s-a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Prin încheierea de ședință de la 25 octombrie 2013 în temeiul art. 105 alin. (1) C. proc. civ., tribunalul a constatat nulitatea tuturor actelor de procedură pe care le-a îndeplinit Judecătoria Craiova în cauză. Totodată, instanța a reținut că a fost învestită să soluționeze cererea reconvențională formulată de pârâtul Municipiul Craiova prin Primar întrucât hotărârea instanței de fond care a fost desființată ca urmare a casării a respins această cerere, reținând că nu a intrat în autoritate de lucru judecat și urmează a fi soluționată.

În ședința din data de 17 mai 2016 s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de către Grădinița cu program prelungit "B.", iar în ședința din data de 28 iunie 2016, instanța a dispus respingerea excepției lipsei de interes a cererii reconvenționale formulate de către Municipiul Craiova, excepție invocată de către reclamanta A. SA, iar prin încheierea de ședință din 13 decembrie 2016 s-a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de Municipiul Craiova.

Prin Sentința civilă nr. 167 din 16 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul Municipiul Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața 4885 mp, și construcția situată pe respectivul teren, grădiniță și creșă cu regim de înălțime S+P+E, intabulată în CF a localității Craiova cu caracter nedefinitiv sub nr. x, cu număr cadastral provizoriu x, aflată în str. x reclamantei SC A. SA. A fost respinsă cererea privind evacuarea pârâților Grădinița cu program prelungit "B." și Serviciul public management spitale - Cabinete medicale și creșe din Municipiul Craiova, ca rămasă fără obiect.

De asemenea a fost admisă în parte cererea privind contravaloarea lipsei de folosință și obligat Municipiul Craiova la plata sumei de 4.088.606 RON actualizată cu indicele de inflație până la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei noiembrie 2004 - decembrie 2016. A mai fost obligat Municipiul Craiova la plata către reclamantă a sumei de 45.369 RON reprezentând cheltuieli de judecată, taxă timbru, onorariu expert.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că la data de 31.12.1990, s-a încheiat în temeiul H.G. nr. 940/1990, un acord de voință intitulat Protocol de către " D. Craiova" și Grădinița cu program prelungit, prin care s-a predat activul și pasivul existent la acea dată, identificat prin inventarul întocmit de către Inspectoratul Școlar al județului Dolj. În apărarea sa, UAT Craiova, prin întâmpinare, s-a prevalat de Protocolul menționat în parag. precedent, argumentând că bunurile pretinse prin cererea principală au fost preluate la data de 31.12.1990 în temeiul H.G. nr. 940/1990 de la D. Craiova și, ulterior, potrivit art. 166 alin. (4) din Legea învățământului nr. 85/1995 așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 206/2000, terenurile și clădirile în cauză au intrat ope legis în patrimoniul UAT Craiova. În aprecierea pârâtei, cu respectarea dispozițiilor constitutive de drept de proprietate, s-au adoptat în acord cu Legea nr. 213/1998 HCL a Municipiului Craiova nr. 147/1999 și H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, unde imobilele în litigiu figurează în anexa 2 poziția 34. Față de succesiunea cronologică a actelor ce au vizat imobilele pe tot parcursul perioadei din anul 1990, s-a constatat că prin procesul-verbal din data de 14.02.1991, încheiat de părțile actului intitulat Protocol din 31.12.1990, s-a stabilit că bunurile au fost predate cu titlu de împrumut până la apariția ordinului de transfer, stabilindu-se în sarcina Grădiniței cu program prelungit obligația de plată a unei chirii în cuantum de 2027 RON lunar.

S-a mai observat că SC A. SA. a obținut în temeiul H.G. nr. 1296/1990 certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor și clădirilor, seria x/30.06.1993, respectiv seria x nr. x/1993 privind dreptul de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul prezentului litigiu. Prin încheierea nr. 9130/2005 a OCPI Dolj, s-a dispus înființarea cărții funciare cu caracter nedefinitiv nr. 40581 a localității Craiova cu privire la imobilul compus din teren intravilan cu suprafață de 4897,90 mp din măsurători 4885 mp și construcția C1 - grădiniță și creșă, având număr cadastral provizoriu x în favoarea SC A. SA. În data de de 27.05.1998 se înregistrează de către Spitalul Clinic Județean Craiova un contract de închiriere al cărui scop, așa cum rezultă din clauzele încheiate, a urmărit generarea unor efecte retroactive, prin care se statuează că între SC A. SA și Spitalul Clinic nr. 1 se derulează raporturi de închiriere în privința imobilului creșă de copii în suprafață de 430 mp, pentru perioada 1995-1998. Instanța de fond a mai reținut că prin HCL nr. 96/2001 a Municipiului Craiova, s-a constatat că bunurile fac parte din domeniul public al Municipiului Craiova, confirmat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, unde imobilele în litigiu figurează în anexa 2 poziția 34, așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 141/2003. Prin Protocolul de predare primire, încheiat în data de 28.09.2001, în temeiul HCL Craiova nr. 96/2001 s-au predat către Grădinița "B." imobilele din cauză, de către Consiliului Local Craiova, prima având calitatea de titular al unui drept de administrare instituit prin HCL nr. 174/2001. Prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a analizat(ca urmare a unei cereri de chemare în judecată formulată de către Consiliul Local Craiova, la data de 11.09.2001) în contradictoriu cu Ministerul Industriilor și SC A. SA Craiova, legalitatea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/30.06.1993, respectiv seria x/1993, de care se prevalează în dovedirea dreptului de proprietate, în prezenta cauză, reclamanta. Instanța de fond a mai constatat că motivele de nulitate invocate se fundamentează pe dispozițiile art. 166 din Legea nr. 85/1995 care reglementează intrarea în patrimoniul unităților administrativ teritoriale, ope legis, a dreptului de proprietate asupra clădirilor și terenurilor în care își desfășoară activitatea unitățile de învățământ preuniversitar, și pe existența Protocolului din 31.12.1990 prin care s-au predat respectivele bunuri Grădiniței intitulată la acea dată " Grădinița B.". Drept urmare, cercetarea judecătorească intrată în irevocabil, a statuat că imobilele construcții au fost construite din fondurile Întreprinderii de stat "D. Craiova", antecesoarea pârâtei din respectiva cauză, SC A. SA, persoană ce întrunește calitatea de reclamantă în litigiul de față și, că la data intrării în vigoare a a Legii nr. 85/1995, imobilul a aparținut celei din urmă. Ultima reținere, a obligat instanța ca pe cale de consecință să aprecieze că respectivele bunuri nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor art. 166 din Legea învățământului, așa cum de altfel s-a concluzionat prin Decizia nr. 121/1996 a Curții Constituționale.

În ceea ce privește natura raporturilor juridice pe care le-a generat Protocolul din 31.12.1990, Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia sus enunțată a constatat că actul în sine, nu este de natură să transmită valabil dreptul de proprietate în favoarea instituției de învățământ, Grădiniță B. de la acea dată.

S-a mai reținut că în scopul recuperării atributelor folosinței și uzului, componente ale dreptului de proprietate, reclamanta prevalându-se de titlu de proprietate, constând în certificatele de atestare a proprietății, a promovat prezenta cerere în revendicare, că în cauză, potrivit art. 6 din Legea 287/2009 C. civ., coroborat cu art. 223 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., sunt aplicabile disp. 480 C. civ. din anul 1864. Instanța de fond a constatat că acțiunea în revendicare este mijlocul juridic prin care proprietarul neposesor cere recunoașterea dreptului său de proprietate și trebuie să dovedească, nu numai existența dreptului său de proprietate, ci și ocupațiunea abuzivă exercitată de pârât

Din această perspectivă s-a reținut că revendicarea de față, în raport de împrejurările invocate de către ambele părți, pune în dezbatere compararea titlurilor de care se prevalează cele două părți, respectiv reclamanta, certificatele de proprietate emise în temeiul H.G. nr. 1296/1990, iar pârâta, HCL nr. 96/2001 a Municipiului Craiova, confirmat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public, așa cum a fost modificată și completată prin H.G. nr. 141/2008.

S-a mai reținut că pentru o legală și temeinică analiză, instanța trebuie să aibă în vedere cui îi aparține sarcina probei, că, așa cum dispune art. 1169 C. civ. din anul 1864, reclamanta are obligația de a proba că titlurile de care se prevalează sunt mai bine caracterizate, precum și dovada posesiei de către pârât a bunului revendicat. Prin urmare, s-a constatat că de esență, și în acord cu preeminența dreptului, în stabilirea titlului mai bine caracterizat, sunt considerentele Deciziei nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care, analizează aceleași argumente pe care pârâta UAT Craiova, le-a adus în sprijinul caracterizării propriului titlu, situație în care, revine instanței sarcina de a lămuri, din ce perspectivă produce decizia respectivă efecte.

În acest sens s-a reținut că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești. Cum potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu și succesorilor lor în drepturi, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. În consecință, numai în raport de tripla identitate de cauză, obiect și părți, excepția autorității lucrului judecat devine operantă cu caracter absolut, or în speță Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, irevocabilă, nu se bucura de prezumția absolută a autorității de lucru judecat întrucât lipsesc elementele triplei identități în ceea ce privește părțile și obiectul. Prin urmare, actul jurisdicțional se bucură de o prezumție relativă, ce are ca efect răsturnarea sarcinii probațiunii, partea față de care se invocă, fiind cea care are obligația prevăzută de art. 1169 C. civ. Altfel spus, nu mai este necesar ca reclamanta să dovedească că titlurile sunt mai bine caracterizate, dat fiind că în considerente se reține că pentru imobilele din speță nu sunt incidente dispozițiile art. 166 din Legea nr. 85/1995, înlăturându-se posibilitatea ca să intervină o constituire a dreptului de proprietate, ope legis, în favoarea unității administrativ teritoriale. Astfel, instanța de fond a reținut că, față de considerentele hotărârii cu efect de putere de lucru judecat, pârâta nu își face niciun un fel de apărare, deși înscrisul doveditor al acesteia a fost depus încă din primul dosar al Judecătoriei Craiova, și că prin reluarea acelorași elemente ale argumentului privind mai buna caracterizare a propriului titlu constând în obținerea dreptului de proprietate în temeiul legii, nu răstoarnă prezumția de care beneficiază reclamanta. Drept urmare, pentru cele expuse în precedentele paragrafe, instanța a reținut că titlurile reclamantei sunt mai bine caracterizate. În privința celui de al doilea element care interesează în cercetarea unei acțiuni în revendicare, și anume, în ce măsură pârâtul deține posesia bunurilor, s-a constatat că, deși la momentul pronunțării soluției, cele două unități de învățământ, așa cum rezultă din interogatoriile ce au fost administrate nu își mai desfășoară activitatea în imobilele construcții, dat fiind existența HCL Craiova nr. 174/2001 prin care s-au dat în administrare celor din urmă instituții, se reține că posesia este exercitată de către UAT Craiova prin intermediul acestora. Mai mult decât, atât asumarea posesiei unui imobil construcție și teren nu exclude lipsa exercitării unei aproprieri materiale a bunurilor, mai ales în condițiile în care poziția procesuală a pârâtului a fost aceea de asumare a dreptului de proprietate în toată plenitudinea atributelor sale. Față de cele reținute în fapt și în drept, în temeiul art. 480 C. civ. din anul 1864, instanța de fond a admis petitul privind revendicarea dispunând obligarea pârâtului Municipiul Craiova să lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața 4885 mp, și construcția situată pe respectivul teren, grădiniță și creșă cu regim de înălțime S+P+E, intabulată în CF a localității Craiova cu caracter nedefinitiv sub nr. x, cu număr cadastral provizoriu x, aflată în str. x reclamantei SC A. SA. În ceea ce privește petitul prin care se solicită evacuarea pârâților Grădinița cu program prelungit" B." și Serviciul public management spitale - Cabinete medicale și creșe din Municipiul Craiova, instanța de fond a apreciat că se impune o analiză din perspectiva art. 112 pct. 3 C. proc. civ. din 1865 cu referire la lipsa elementului obiect, dat fiind că cele două entități nu mai exercită nicio folosință asupra bunurilor atât în fapt cât și în drept. S-a reținut că practica judiciară atât cea anterioară intrării în vigoare a noilor coduri, civil și de procedură civilă, a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat de pârât (pârâți) de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, că deși nu este consacrată legislativ, o atare soluție este just aplicabilă, fiind dedusă pe cale de interpretare din dispozițiile art. 112 pct. 3 C. proc. civ. Raportat la considerentele teoretico-jurisprudențiale enunțate, s-a constatat că în prezenta cauză este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii dedusă judecății ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens, motiv pentru care instanța de fond a respins cererea ca rămasă fără obiect.

În ceea ce privește cererea de obligare a pârâților la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului aferentă ultimilor trei ani anteriori promovării cererii principale și până la predarea terenului, contravaloare actualizată cu indicele de inflație la data plății s-a reținut că obiectul cererii de față se circumscrie în drept dispozițiilor art. 480 C. civ. ce dispun că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, și celor ale art. 998 C. civ. ce reglementează că orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, să-l repare.

Or, reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în discuție, așa cum s-a statuat în analiza petitului privind revendicarea, împrejurare care a generat în sarcina pârâților obligația de respectare a dreptului de la data la care bunul a intrat în patrimoniul reclamantei. Sui generis, prin încălcarea obligației de respectare a dreptului de proprietate, implicit, în sarcina celui ce a generat încălcarea izvorăște obligația, prevăzută în art. 998 C. civ., aceea de a repara prejudiciul produs. Acestei obligații îi corespunde dreptul de creanță al proprietarului reclamant, de a obține despăgubiri care să compenseze prejudiciul produs în patrimoniul acestuia. Dreptul la despăgubiri corelativ obligației de a nu face, aceea de a nu încălca dreptul de proprietate, este condiționat de întrunirea elementelor constitutive ale angajării răspunderii civile delictuale. Un prim element, fapta ilicită, aceea de împiedicare a exercitării dreptului de proprietate în componența tuturor atributelor sale, se reține în sarcina tuturor pârâtelor. UAT Craiova într-o primă certă manifestare de încălcare a emis HCL a Municipiului Craiova 96/2001, prin care a constatat că bunurile se află în domeniul său public. Ulterior, a emis HCL Craiova 174/2001 prin care a atribuit dreptul de administrare către unitățile de învățământ ce le foloseau. Prin acest din urmă act, se reține și în sarcina celorlalte două pârâte încălcarea obligației de a respecta dreptul de proprietate al reclamantei. Pentru a fi însă obligate pârâtele la plata prejudiciului, este necesar ca în sarcina fiecărei dintre ele să se rețină una din formele de vinovăție necesare angajării răspunderii civile delictuale. Culpa în materia încălcării obligațiilor de a nu face este prezumată. Drept urmare, pârâtele sunt prezumate că au săvârșit fapta ilicită din culpă. Probatoriul administrat, însă, în cauză, dovedește fără urmă de îndoială că pârâtele Grădinița de Copii cu Program Prelungit " B.", și Serviciul Public Management Spitale, Cabinete Medicale și Creșe din Municipiul Craiova au avut calitatea de detentori precari ai UAT Craiova în temeiul HCL nr. 174/2001, apreciind cu bună credință că dețin folosința imobilului în temeiul unui titlul. Împrejurarea că dreptului reclamantei i s-a deschis carte funciară provizorie, nu este suficientă în a se reține o culpă prin neglijență, în condițiile în care dreptul de administrare fusese stabilit printr-un act administrativ de nivelul unei hotărâri de consiliu local. În consecință, instanța de fond a reținut culpa în săvârșirea faptei în sarcina UAT Craiova. Cum izvorul obligației de plată astfel stabilit de instanță în sarcina pârâtei îl reprezintă, deci, faptul juridic, respectiv împiedicarea exercitării dreptului de proprietate, prejudiciul produs în patrimoniul reclamantului există, este cert astfel cum a fost calculat prin raportul de expertiză în specialitatea evaluare, întocmit în cauză de către expert C., iar raportul de cauzalitate dovedindu-se prin însăși existența faptei ilicite.

În consecință, instanța de fond a reținut că în litigiul de față ne aflăm în situația unei răspunderi civile delictuale în sarcina pârâtei UAT Craiova, dovedită, astfel că instanța de fond a dispus admiterea în parte a acțiunii formulată de reclamantă împotriva pârâtei și, obligarea UAT Craiova la plata sumei de 4.088.606 RON actualizată cu indicele de inflație până la data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei noiembrie 2004 - decembrie 2016. Reținând culpa procesuală a pârâtei UAT Craiova prin admiterea în parte a cererii (revendicare și despăgubiri) instanța de fond a dispus obligarea acesteia la plata către reclamantă a sumei de 45.369 RON reprezentând cheltuieli de judecată, taxă timbru, onorariu expert. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul Craiova, iar prin Decizia nr. 499 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a fost admis apelul, schimbată în parte sentința civilă, în sensul că a fost respinsă cererea privind contravaloarea lipsei de folosință. A fost obligat pârâtul Municipiul Craiova la plata către reclamantă a sumei de 23984,5 RON cheltuieli de judecată, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței civile. De asemenea a fost obligată reclamantă SC A. SA Craiova către apelantul pârât Municipiul Craiova la plata sumei de 10872,5 RON cheltuieli de judecată în apel.

Întrucât reclamanta SC A. SA a declarat apel împotriva încheierii din 20 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Dolj, și întrucât aceasta a renunțat la judecata apelului declarat, prin Decizia nr. 499 din 27 februarie 2019 Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, a luat act de această renunțare în temeiul art. 246 C. proc. civ.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel a reținut următoarele considerente: Cu privire la excepția lipsei de interes al apelului formulat de către pârât, excepție invocată de către apelanta reclamantă, instanța de apel a constatat că acțiunea formulată de reclamantă a fost admisă față de pârâtul Municipiul Craiova, că pentru promovarea oricărei acțiunii în justiție trebuie să se facă dovada interesului și numai partea nemulțumită de hotărârea instanței se poate îndrepta împotriva acesteia cu calea de atac recunoscută de lege. Din această perspectivă s-a apreciat că în speță apelantul pârât are interes în a ataca sentința primei instanțe, că apelul acestuia este fondat pentru următoarele considerente:

S-a apreciat că, esențial în cauză este faptul că, prin Decizia nr. 28632/26.04.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2002, a fost admis recursul pârâtei din acea cauză, respectiv SC A. SA Craiova, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Local al Municipiului Craiova, că se impune a se face referire la aceasta având în vedere dezlegările de drept date de către instanța supremă, în legătură cu aspectele cauzei intrate în puterea lucrului judecat, în mod irevocabil. S-a reținut că, în acțiunea formulată în contencios administrativ, reclamantul Consiliul local al Municipiului Craiova a recunoscut că imobilul folosit ca și creșă, respectiv ca și grădiniță de copii, situat în Craiova, str. x, a fost construit din fondurile D. Craiova, în prezent Societatea comercială A. SA Craiova, că această societate s-a privatizat ulterior, și că, în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 și nr. 60 din 7 martie 1995, a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcției și a terenului în suprafață de 4197 mp, menționate la adresa de mai sus. Prin urmare s-a reținut că la data intrării în vigoare a Legii învățământului nr. 85/1995, bunul imobil aparținea pârâtei și nu putea fi reintegrat în baza materială sau în patrimoniului unităților și instituțiilor de învățământ existente în subordinea Ministerului Educației Naționale.

Pentru aceeași concluzie pledează și Decizia civilă nr. 121 din 16 octombrie 1996 a Curții Constituționale, prin care s-a statuat că prevederile art. 166 alin. (3) din Legea învățământului nr. 85/1995, (invocate Consiliul Local al Municipiului Craiova), sunt constituționale numai în măsura în care reintegrarea, fără plată, a bazei materiale aferente procesului de construcție și educație, se referă la imobilele din patrimoniul societăților comerciale la care statul deține majoritatea capitalului social, nu și la imobilul aparținând societăților comerciale care s-au privatizat în condițiile legii.

Cât privește protocolul încheiat de fosta D. Craiova și, Inspectoratul Școlar al Județului Dolj la 31 decembrie 1990 instanța de apel a reținut că acest document nu are natura unui act juridic valabil de transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului în favoarea instituției de învățământ, întrucât operațiunea materială consemnată în protocol s-a realizat prin aplicarea dispozițiilor cuprinse în H.G. nr. 940/1990, care însă, reglementau exclusiv organizarea și atribuțiile Învățământului și Științei.

S-a mai reținut și faptul că, terenul aferent construcției nu se regăsește în conținutul protocolului, ceea ce înseamnă că el nu a fost predat efectiv Inspectoratului Școlar al Județului Dolj, rămânând în administrarea și folosința recurentei.

De asemenea, instanța de apel a mai reținut că nu este lipsită de relevanță juridică nici împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 360 din 14 ianuarie 1997, Judecătoria Craiova a admis în parte acțiunea introdusă de Societatea Comercială A. SA Craiova și a obligat pârâtele Grădinița de copii de pe lângă D. Craiova, Creșa de copii de pe lângă aceeași fabrică și Spitalul Clinic Județean nr. 1 Craiova, să încheie cu SC A. SA contracte de închiriere pentru spațiile în litigiu, ocupate la data respectivă.

În considerentele hotărârii s-a reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra spațiilor utilizate și a terenului aferent, cu titlul, a cărui anulare în justiție nu fusese cerută, iar prin decizia civilă 1948 din 20 august 1997, Tribunalul Dolj, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză de către Grădinița "B." Craiova.

Din perspectiva celor expuse, s-a reținut că, speța de față aduce în discuție distincția între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat. Astfel, efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: autoritatea de lucru judecat care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, și respectiv puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă ce exprimă adevărul și care nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre.

În alte cuvinte, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invocă exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat când se invocă obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Prin urmare, pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existența triplei identități de părți, cauză și obiect, ci este necesară doar probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind îndrituită să pronunțe o soluție în care să țină cont de cele stabilite în hotărârea judecătorească.

Puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești relevă, deci, faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și, ca atare, nu poate fi contrazisă printr-o hotărâre judecătorească ulterioară.

În speță, s-a reținut că Decizia civilă nr. 2862 de la 26.03.2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în Dosarul nr. x/2002, se bucură de putere de lucru judecat și, ca atare, cele constatate în cuprinsul ei nu mai pot face obiectul unei noi analize judiciare.

Raportat la cele ce preced, s-a mai reținut că motivul referitor la reținerea de către instanța de fond a prezumției de lucru judecat, în sensul că, s-a făcut o apreciere eronată a materialului probator și o aplicare greșită a dispozițiilor legale, este nefondat.

De asemenea, instanța de apel a apreciat că nu pot fi reținute nici criticile vizând luarea în considerare a Deciziei nr. 121/16.10.1996 a Curții Constituționale a României și faptul că instanța a apreciat că această decizie este incidentă în cauză, fără o motivare pertinentă în sensul aplicabilității acesteia la cauza dedusă judecății și fără a avea în vedere că actele doveditoare ale dreptului real pentru cele două părți litigante sunt anterioare pronunțării deciziei.

Instanța de apel a mai constatat că sunt nefondate criticile legate de faptul că cercetarea judecătorească trebuia să vizeze cronologia actelor juridice deținute de părțile litigante în raport de Decizia nr. 121/16 octombrie 1996 pronunțată de Curtea Constituțională și efectele sale juridice, în contextul în care aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 121/1996 a Curții Constituționale a României, a fost consecința reținerii prezumției de lucru judecat, în considerentele hotărârii.

Prin urmare, s-a constatat că nu mai pot fi repuse în discuție, (în condițiile în care tribunalul nu se pronunță direct asupra acestor aspecte, ci ține seama de acestea, raportându-se în motivare) criticile referitoare la incidența în cauză a Deciziei nr. 121/1996 a Curții Constituționale a României, a efectelor pe care le produce această decizie, aplicabilitatea articolului 147 alin. (1) Constituție.

Față de dezlegarea de drept dată prin decizia civilă amintită, în întreg ansamblul problematicii de drept, instanța de apel a mai constatat că nu poate fi reținută nici critica în sensul că excepția puterii de lucru judecat vizează strict certificatul de atestare a dreptului de proprietate și că, de fapt, titlul pe care se sprijină prezenta acțiune în revendicare îl reprezintă cele 3 contracte de vânzare-cumpărare, impunându-se ca atare compararea titlului de proprietate ale părților.

Aceasta întrucât, obiectul litigiului anterior l-a format analizarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, dar prin Decizia nr. 2862/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat irevocabil că imobilul folosit ca și creșă și grădiniță a fost construit din fondurile D. Craiova, în prezent SC A. SA Craiova, societate care s-a privatizat ulterior și în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 și nr. 60 din 7 martie 1995, a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcției și terenului în suprafață de 4197 mp menționate la adresa de mai sus.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că puterea de lucru judecat se circumscrie mai multor aspecte, inclusiv în privința acestor contracte de vânzare-cumpărare, și că sunt neîntemeiate criticile în acest sens, formulate de către apelantul pârât.

S-a mai apreciat că este neîntemeiată și critica vizând faptul că Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și-a pierdut forța executorie, pe considerentul că în cazul titlurilor emise în materia acțiunilor reale imobiliare, termenul de prescripție este de 10 ani, dat fiind faptul că hotărârea judecătorească reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează conflictul dintre părțile litigante.

După durata acțiunii lor, hotărârile judecătorești se împart în hotărâri propriu-zise și hotărâri provizorii. Hotărârile propriu-zise se caracterizează prin aceea că rezolvă fondul litigiului și au de regulă, o acțiune nelimitată în timp. Hotărârile provizorii prin care se iau măsuri vremelnice în timpul procesului au caracter temporar.

Or, reține instanța de apel, în cauza de față decizia civilă amintită, este o hotărâre propriu-zisă având o acțiune nelimitată în timp. Este adevărat că, prin pronunțarea hotărâri judecătorești se intervertește prescripția - odată rezolvată problema prescripției extinctive anterior pronunțării hotărârii, după pronunțarea hotărârii apare o nouă prescripție, respectiv prescripția executării silite a hotărârii care, în principiu, potrivit dispozițiilor în materie, dacă legea nu prevede altfel, este de 3 ani, în cazul acțiunii reale imobiliare, termenul de prescripție a punerii în executare silită este de 10 ani.

Dar, în situația dată nu se pune în discuție o atare ipoteză, față de cele menționate și mai ales ținând seama de faptul că, decizia civilă pronunțată prin soluția de fond, de respingere a acțiunii nu face parte din categoria hotărârilor susceptibile de a fi puse în executare pe cale silită.

Urmând, același raționament ca efect al puterii de lucru judecat reținute, s-a apreciat că nu sunt fondate nici criticile relativ la analiza pe care o face instanta cu privire la titlurile de proprietate deținute de părți, titlul nefiind dat de certificatul de atestare a dreptului de proprietate, și nici susținerile privind faptul că apartenența bunului ce face obiectul dedus judecății este dat de H.G. nr. 965/2002 privind atestarea domeniului public al județului Dolj, municipiilor și orașelor și comunelor județului Dolj, act neatacat.

În ceea ce privește dobândirea dreptului de proprietate în baza H.G. nr. 965/2002, s-a reținut că deși legea poate constitui un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în speță, pe baza situației de fapt reținute de instanța de fond cu referire la Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dreptul de proprietate asupra construcției revendicate aparține autoarei reclamantei, care a construit-o din fonduri proprii.

Un argument suplimentar în combaterea acestui aspect îl constituie existența raporturilor locative dintre reclamantă și Grădinița de copii de pe lângă D. Craiova și Creșa de copii de pe lângă aceeași fabrică și Spitalul Clinic Județean nr. 1 Craiova.

Astfel, prin Decizia nr. 2862/2005 Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:, Nu este lipsită de relevanță juridică nici împrejurarea că prin Sentința civilă nr. 360 din 14 ianuarie 1997, Judecătoria Craiova a admis în parte acțiunea introdusă de Societatea Comercială A. SA Craiova și a obligat pârâtele Grădinița de copii de pe lângă D. Craiova, Creșa de copii de pe lângă aceeași fabrică și Spitalul Clinic Județean nr. 1 Craiova să încheie cu reclamanta contracte de închiriere pentru spațiile în litigiu ocupate la data respectivă.

Din perspectiva considerentelor arătate, instanța de apel a reținut că nu este întemeiată nici critica vizând faptul că în mod eronat titlul reclamantei a fost apreciat de către instanță ca fiind mai bine caracterizat și nici criticile cu privire la incidența art. 7 din Legea 213/1998, art. 166 alin. (4) (1), art. 166 alin. (3) din Legea 84/1995, art. 21 din Legea 213/1998 și nici critica, prin prisma principiului acțiunii în revendicare, relativ la compararea titlurilor, câtă vreme în cadrul acțiunii în revendicare reclamantul nu trebuie să facă dovada decât că este proprietarul bunului pe care îl revendică și că bunul respectiv este în posesia pârâtului. Tulburarea proprietății rezultă din faptul că posesorul neproprietar refuză predarea posesiei proprietarului neposesor.

Caracteristicile dreptului de proprietate publică, astfel cum sunt menționate în Constituție, în Legea nr. 213/1998 și Legea nr. 215/2001, respectiv insesizabilitate, inalienabilitate și imprescriptibilitate, invocate de apelanți nu sunt de natură să paralizeze, în speță, acțiunea în revendicare, întrucât, așa cum s-a arătat, nu a existat un titlu valabil de preluare a bunului revendicat în proprietatea unității administrativ teritoriale.

S-a mai constatat că nici critica referitoare la dispozițiile art. 166 din legea nr. 84/1995 nu este fondată având în vedere că la data adoptării actului normativ invocat (august 1995), prin Decizia nr. 2862/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut irevocabil că reclamanta SC A. SA Craiova, s-a privatizat ulterior și că în baza contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 7 din 10 ianuarie 1995, nr. 2 din 19 ianuarie 1995 și nr. 60 din 7 martie 1995 a dobândit dreptul de proprietate inclusiv asupra construcției și terenului în suprafață de 4197 mp, menționate la adresa de mai sus.

Prin urmare, s-a constatat că în mod corect a reținut instanța de fond că pârâtul, față de considerentele hotărârii cu efect de putere de lucru judecat, nu își face apărări, deși înscrisul doveditor al acesteia a fost depus încă din primul dosar al Judecătoriei Craiova.

În ceea ce privește criticile vizând posesia asupra imobilului, instanța de apel a reținut că și acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză interogatoriu și înscrisuri, HCL nr. 174//2001, s-a reținut că, cele două unități de învățământ, nu își mai desfășoară activitatea în imobilele construcții, dar având în vedere HCL Craiova nr. 174/2001 prin care s-au dat în administrare celor din urmă, instanța de fond a reținut întemeiat că posesia este exercitată de către UAT Craiova prin intermediul acestora.

De asemenea, instanța de apel a constatat că nu pot fi primite criticile ce se circumscriu faptului că pârâtul este persoana care a investit în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului construcție, acestea formând obiectul cererii reconvenționale ce a fost disjunsă prin încheierea nr. 13 decembrie 2016, formându-se Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, aceasta fiind una dintre măsurile dispuse de către instanță în vederea unei mai bune administrări a cauzei.

Cât privește criticile referitoare la nemotivarea corespunzătoare a hotărârii s-a reținut că, din verificările motivării sentinței, instanța de fond a făcut o motivare a în fapt și în drept a hotărârii, că instanța a argumentat și a răspuns tuturor criticilor și apărărilor formulate de părți, fiind analizate și probele, în mod coroborat, pentru a arăta cum și-a format convingerea.

Or, în cauză tribunalul, a analizat probele nu în mod singular, ci punând în balanță probele administrate de către ambele părți, analizând probele unei părți în opoziție cu partea adversă, tocmai în vederea formării unei convingeri bazată pe elemente obiective.

Conform jurisprudenței Curții Europene, noțiunea de proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune ca o instanță internă să fi examinat în mod real toate problemele esențiale ce i-au fost supuse.

Or, în cauza de față instanța s-a pronunțat și a argumentat tocmai probleme esențiale, motive care erau determinate pentru verificarea realității soluției care s-a pronunțat și analizarea ulterioară a celorlalte capete de cerere a căror soluție depinde în mod inevitabil de soluționarea acestora (cauza Albina împotriva României publicată în M. Of. 1049/25.11.2005).

S-a mai reținut că hotărârea din punctul de vedere arătat a fost motivată, și din perspectiva dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a reglementării dreptului la un proces echitabil și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul de acces la o instanță.

Instanța de apel a apreciat că este întemeiată critica referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 C. civ., circumscrisă obligației la plata contravalorii lipsei de folosință, că premisa de analiză a pretențiilor reclamantei ce vizează plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului litigios, reclamă verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., răspundere care poate fi antrenată doar în ipoteza în care debitorul obligației nu își execută obligația cu vinovăție sau fără justificare, situație care reclamă ideea de culpă în neexecutarea obligației.

Este de principiu că acordarea despăgubirilor solicitate nu poate fi realizată decât, prin prisma îndeplinirii condiției care impune existența unei fapte ilicite, imputabilă debitorului obligației. În aceste circumstanțe, nu se poate reține ca fiind îndeplinită condiția premisă pentru antrenarea răspunderii civile în sarcina pârâtului apelant deoarece acțiunea acestuia de contestare a dreptului de proprietate exhibat de reclamantă nu poate avea natura juridică a unei fapte ilicite, săvârșită cu vinovăție.

Instanța de apel a apreciat că nu poate fi angajată în cauză răspunderea civilă delictuală, atât timp cât, disputa litigioasă în cadrul acțiunii în revendicare pendinte s-a purtat asupra determinării titularului dreptului de proprietate, demersul judiciar având rolul de a statua irevocabil asupra recunoașterii dreptului de proprietate reclamat în privința bunului litigios. Deținerea anterior al elementului material al posesiei (corpus) a generat în favoarea acesteia prezumția de proprietate, conform art. 1854 C. civ. În acest context, nu poate fi reținută ilicitatea faptei pârâtului până la momentul statuării, de către instanță, asupra titularului dreptului de proprietate și a consecinței pe care o generează prezenta acțiune în revendicare, respectiv restituirea imobilului. Drept urmare, având în vedere dispozițiile legale care ocrotesc buna-credință a posesorului și în absența unei fapte ilicite imputabile debitorului obligației, a inexistenței unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu, răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată, astfel încât, din această perspectivă, decizia urmează a fi reformată.

S-a reținut că, judecățile anterioare având ca obiect anulare acte, nelegalitatea H.G. etc. - hotărâri existând la dosarul cauzei - nu au avut ca obiect în esență revendicarea care să impună compararea titlurilor părților într-un cadru anume fixat în acest sens, conform legii.

Instanța de apel a mai reținut că este adevărat că s-a statuat irevocabil cu privire la titlurile exhibate, dar nu în cadrul unor procese ce să aibă ca obiect acțiune în revendicare. Prin urmare, fiind de esența acestei acțiuni determinarea titularului dreptului de proprietate, până la acest moment, al analizării și stabiliri titlului mai bine caracterizat nu se poate reține în sarcina apelantului pârât vreo formă de vinovăție. Mai mult chiar, reclamanta a recunoscut că imobilul a fost anterior abandonat de către pârât, motiv pentru care a fost respins capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință formulată de către reclamantă.

Cât privește cheltuielile de judecată - aferente la fond, pârâtul Municipiul Craiova a fost obligat la plata sumei de 45369 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă timbru și onorariu expert ce a fost în cuantum de 2600 RON.

Astfel instanța de apel a apreciat că nu va modifica cheltuielile de judecată constând în onorariu expert, ci va acorda cheltuielile de judecată constând în taxă timbru, proporțional cu capetele de cerere admise în mod corespunzător, având în vedere că unul dintre capetele cererii de chemare în judecată și anume cel privitor la contravaloarea lipsei de folosință a fost respins.

Prin urmare, cheltuielile de judecată care cad în sarcina pârâtului la fond sunt în cuantum de 23984,5 RON (21384,5 RON taxă timbru având în vedere că doar un capăt de cerere a fost admis la care se adaugă onorariu expert în cuantum de 2600 RON).

Împotriva Deciziei civile nr. 499 din data de 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA precum și pârâtul Municipiul Craiova prin primar.

Recursul declarat de reclamanta Societatea A. SA Craiova, a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Astfel, în susținerea motivului de recurs prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că din considerentele hotărârii recurate reiese că aspectele reținute de instanță în soluționarea apelului cu privire la capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință sunt neconcordante cu cele stabilite anterior la secțiunea referitoare la acțiunea în revendicare.

În acest sens, s-a susținut că, pe de-o parte, instanța de apel a reținut efectele puterii de lucru judecat ale Deciziei nr. 2862/2005 pronunțată în Dosarul nr. x/2002 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care se statuează că Municipiul Craiova nu a avut niciodată un drept de proprietate, neexistând un titlu valabil de preluare a bunului în proprietatea unității administrativ teritoriale, iar pe de alta parte, instanța apreciază că nu ar exista o fapta ilicită și nicio vinovăție a intimatului-pârât până la momentul stabilirii titularului dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare, fiind de esență acestei acțiuni analiza și determinarea titlului mai bine caracterizat.

Având în vedere că nu există niciun titlu pentru Municipiul Craiova, aspect reținut în cuprinsul aceleiași hotărâri, raportat la datele speței, o pretinsă comparare a titlurilor este inexistentă, motiv pentru care acest argument nu poate fi indicat pentru înlăturarea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În aceeași idee, s-a arătat că pentru a schimba soluția primei instanțe în sensul respingerii capătului de cerere, instanța a reținut suplimentar și nedecisiv că imobilul ar fi fost abandonat de către Municipiul Craiova, spre deosebire de cele menționate la pagina 15 din aceeași hotărâre, potrivit cărora, în conformitate cu cele stabilite de prima instanță, posesia este exercitată de către UAT Craiova prin cele două unități de învățământ, chiar dacă acestea nu își mai desfășoară activitatea în imobilele construcții.

Inclusiv din susținerile cuprinse în apelul formulat de Municipiul Craiova rezultă că acesta a refuzat să predea imobilul, chiar dacă din 10.09.2012 activitatea de învățământ a fost suspendată, acesta evidențiind faptul că imobilul nu a fost părăsit de autoritatea publica locală, paza, precum și verificarea privind integritatea acestuia asigurându-se prin grija Poliției locale.

În ceea ce privește al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se învederează faptul că instanța a aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală prevăzute de art. 998 și 999 C. civ. Astfel, în aprecierea recurentei-reclamante, instanța a stabilit în mod nelegal că nu există o faptă ilicită, cu încălcarea art. 998 raportat la art. 480 C. civ., dar și a regulilor privind efectul pozitiv al lucrului judecat - fapta Municipiului Craiova de a împiedica exercitarea prerogativelor dreptului adevăratului proprietar reprezintă o faptă ilicită. Contrar aspectelor reținute de instanța de apel, obligația de a respecta proprietatea unei persoane subzistă pe toată perioada de existență a dreptului, independent de momentul la care se soluționează o acțiune în revendicare introdusă de către adevăratul proprietar împotriva celui care aduce atingere acestui drept. În acest caz, încălcarea dă naștere în patrimoniul proprietarului a dreptului de a obține despăgubiri pentru prejudiciul astfel produs.

De asemenea, se învederează că instanța a stabilit în mod nelegal că nu există vinovăție, cu încălcarea art. 999 C. civ. ra