ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1878/2022

Ședința publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huși la data de 15.03.2000, în dosar nr. x/2000, reclamanta A. a chemat în judecată Ministerul Agriculturii și S.C. B. S.A. solicitând anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x emis de Ministerul Agriculturii și Alimentației în sensul radierii suprafeței de 6817,23 mp, din suprafața totală de 37480,30 m.p., care reprezintă proprietatea reclamantei și respectiv Statul Român prin Ministerul Finanțelor, S.C. B. S.A., Consiliul Local Huși și S.C. C. S.A. Vaslui pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligate pârâtele să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1 ha și 35 ari și 80 centiari teren situat în Huși.

Prin sentința civilă nr. 2375 din 11.10.2000 pronunțată de Judecătoria Huși s-a dispus, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecății cererii de revendicare până la soluționarea capătului de cerere privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei S.C. B. S.A., iar în baza art. 158 și art. 3 pct. 1 C. proc. civ. s-a declinat în favoarea Curții de Apel Iași competența de soluționare a capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pârâtei S.C. B. S.A..

Prin decizia civilă nr. 27/CA din 12.02.2001 pronunțată de Curtea de Apel Iași (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3686 din 15.11.2001 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ) s-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Agriculturii și Alimentației și S.C. B. S.A. Bârlad în favoarea Curții de Apel Suceava.

Prin sentința civilă nr. 72 din 7.05.2002 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a respins ca tardivă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu S.C. D. S.A. Bârlad și Ministerul Agriculturii și Alimentației București, iar prin decizia nr. 932 din 7.03.2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția contencios administrativ, s-a anulat recursul declarat de A., împotriva acestei sentințe.

La data de 30.05.2006, reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei, respectiv a capătului de cerere privind revendicarea.

Totodată, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Huși sub nr. x/2003, la data de 26.11.2003, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții Consiliul Local Huși, S.C. B. S.A. Bârlad, S.C. E., S.C. F. Huși și S.C. G., solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate suprafața de 1 ha, 35 ari și 80 centiari teren (Consiliul Local Huși), suprafața de 6817,23 m.p. teren (S.C. B. S.A. Bârlad), 800 m.p. (S.C. E.), 2500 m.p. (S.C. F. Huși) și 500 m.p. (S.C. G.).

Prin sentința civilă nr. 72 din 31.01.2005 pronunțată de Judecătoria Vaslui s-a admis excepția de inadmisibilitate a acțiunii formulate, invocată de pârâte, s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta A. și s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de S.C. E. în contradictoriu cu A.V.A.S. București.

Prin decizia civilă nr. 340 din 3.06.2005 pronunțată de Curtea de Apel Iași s-a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 72 din 31.01.2005 pronunțată de Judecătoria Huși, sentință care a fost anulată, iar cauza a fost trimisă spre soluționare la Tribunalul Vaslui în primă instanță.

Acțiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 10.08.2005 cu nr. x/2005.

Prin decizia civilă nr. 426/bis din 18.04.2006 pronunțată de Tribunalul Vaslui s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de A. în contradictoriu cu pârâtele Consiliul Local Huși, S.C. E., S.C. H. S.A. București, S.C. G. și S.C. F. S.A. Huși, au fost obligate pârâtele să lase în deplină proprietate reclamantei, următoarele suprafețe de teren: Consiliul Local Huși 663,43 m.p. S.C. H. S.A. București - 6625,32 m.p.; S.C. F. S.A. Huși - 2224,95 m.p. S.C. G. -2189,54 m.p. și S.C. E. 848,96 m.p. și o clădire cu destinație de moară, imobile identificate în raportul de expertiză tehnică și schița anexă, parte integrantă din hotărâre, au fost respinse excepțiile invocate de pârâte privind inadmisibilitatea acțiunii, a lipsei calității procesuale pasive și a prescripției achizitive și cererea de chemare în garanție a AVAS București invocată de S.C. E..

Împotriva menționatei sentințe au formulat apel, în termen legal, reclamanta A., prin procurator I. și pârâtele S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "F." S.A. Huși, S.C. G.: București și S.C. "H." S.A. București.

La termenul din 16.01.2008, Curtea de apel Iași a dispus conexarea dosarului nr. x/2006 la dosarul nr. x/2005, dosarul nr. x/2006 fiind format la Curtea de apel Iași ca urmare a faptului că, prin sentința civilă nr. 907/7. 11. 2006 a Judecătoriei Huși a fost admisă excepția de litispendență între cauza ce forma obiectul acțiunii în revendicare pe capătul doi de cerere în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huși și apelul care se judeca împotriva sentinței civile nr. 72/31.01.2005 pronunțată în dosarul nr. x/2003, care avea același obiect.

Prin decizia civilă nr. 202 din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel Iași s-a constatat perimată acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele S.C. "H." S.A. București, Consiliul Local Huși, S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "F." S.A. Vaslui; s-au admis apelurile formulate de S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "H." S.A. București, S.C. G. Vaslui și S.C. "F." S.A. Huși împotriva sentinței civile nr. 426/bis din 18 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Vaslui, sentință care a fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții S.C. "E." S.A. Vaslui, S.C. "H." S.A. București, S.C. G. Vaslui și S.C. "F." S.A. Huși și au fost păstrate restul dispozițiilor sentinței civile apelate care nu contravin deciziei, respectiv a fost respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 426/bis din 18 aprilie 2006 pronunțată de Tribunalul Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 887/12 februarie 2010 pronunțată de Inalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost admis recursul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 202 din 3 decembrie 2008 a Curții de Apel Iași, secția civilă, a fost casată decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare la instanța de apel.

În esență, s-a reținut că reclamanta în acțiunea în revendicare a imobilului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huși nu a rămas în pasivitate timp de mai mult de un an, ci a introdus o nouă acțiune cu același obiect, în contradictoriu cu aceleași părți, la aceeași instanță, ceea ce dovedește pe deplin intenția sa de a continua procesul și inaplicabilitatea sancțiunii perimării, respectiv că reclamanta a dorit să continue demersul său, prin învestirea Judecătoriei Huși în dosarul nr. x/2003 cu o cerere având același obiect, aceleași părți și aceeași cauză, motiv pentru care a și fost admisă excepția de litispendență între cele două dosare: dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huși, devenit dosarul nr. x al Curții de Apel Iași și dosarul nr. x/2005 al Curții de Apel Iași.

În consecință, s-a apreciat că învestind instanța cu o cerere identică, chiar dacă nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, reclamanta a ieșit din pasivitate în termenul de un an de la momentul suspendării, astfel încât nu poate fi sancționată în temeiul art. 248 C. proc. civ., respectiv că a fost greșit aplicată sancțiunea perimării celui de-al doilea capăt al acțiunii din dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huși, iar, în raport de această soluție, a fost greșit admisă și excepția inadmisibilității acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huși.

Sub acest ultim aspect, s-a reținut că acțiunea introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în dosarul nr. x/2000 al Judecătoriei Huși, trebuia să fie soluționată în raport de dreptul comun, iar nu respinsă ca inadmisibilă, cu motivarea că, prin a doua acțiune, în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huși, a fost depășit termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001, deoarece cea de-a doua acțiune în revendicare nu o continuă pe prima, ca urmare a intervenirii sancțiunii perimării.

Prin decizia civilă nr. 61 din data de 27.05.2011, Curtea de Apel Iași a admis apelurile declarate de S.C. E., S.C. F. Huși, S.C. OMV G. și S.C. H., împotriva sentinței civile nr. 426/BIS din 18.04.2006 a Tribunalului Vaslui, sentință ce a fost schimbată în parte, în sensul că, a admis cererea de intervenție formulată de S.C. D. S.A. București în interesul apelantei S.C. H. S.A., iar pe fond a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A., păstrând celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A., ce a fost admis prin decizia nr 4667 din data de 21.06.2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost casată decizia recurată, cauza fiind trimisă spre rejudecare Curții de Apel Iași.

În acest sens, s-a constatat că, prin decizia-atacată, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare nu doar pentru considerente care țin de analiza fondului raportului juridic dedus judecății, ci și pentru faptul că aceasta este inadmisibilă, motivat de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect care reprezintă o încălcare a dispozițiilor deciziei de casare nr. 887/2010 care a statuat în mod clar că prima acțiune în revendicare trebuia soluționată potrivit dispozițiilor dreptului comun.

În rejudecare, Curtea de Apel Iași, prin decizia civilă nr. 144 din data de 03.03.2016 a admis apelurile declarate de A., continuat de moștenitorii J., K. și L. și de pârâtele S.C. E., S.C. F. Huși, S.C. OMV G. și S.C. H. S.A. Bucureștii împotriva sentinței civile pronunțată de Tribunalul Vaslui, hotărâre ce a fost anulată, cauza fiind trimisă pentru soluționarea acțiunilor formulate de reclamantă și continuată de moștenitorii defunctei, care fac obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huși și dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huși (reînregistrat cu nr. x/2005) la Tribunalul Vaslui.

În rejudecare, la data de 14.10.2016, reclamanții au depus precizări în dosarul x/2005 al Tribunalului Vaslui, prin care au arătat că înțeleg să renunțe la judecata în contradictoriu cu pârâții care au fost chemați în judecată în cea de a doua acțiune în revendicare (alții decât cei care au format cadrul procesual pasiv al primei acțiuni în revendicare).

Prin încheierea din data de 13.12.2016 pronunțată în dosarul nr. x/2005, Tribunalul Vaslui a luat act de renunțarea la judecata cererii formulate de reclamanți și a dispus respingerea cererii de chemare în garanție formulată de E. S.A.

În ceea ce privește cererea inițială înregistrată sub nr. x/2000 al Judecătoriei Huși, această instanță a disjuns judecarea cererii în revendicare, în vederea formării unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2016 al Tribunalului Vaslui.

Prin sentința civilă nr. 53/13.01.2021, Tribunalul Vaslui a respins excepția inadmisibilității, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C H. S.A București, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C OMV G., invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis cererea formulată de reclamanții K., L. și J., în contradictoriu cu pârâții S.C. OMV G., S.C H. S.A București prin administrator judiciar M. SPRL, Consiliul Local Huși și intervenienta accesorie S.C. D. S.A. București prin lichidator, N." SPRL cu sediul în Sector 1, București; a obligat pârâta S.C OMV G. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 1727 mp delimitată prin punctele de contur 135-15-39-38-37-36-34-33-32-135, (parcela x), identificată în Anexa 31 la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar O.; a obligat pârâta S.C. H. S.A. București prin administrator judiciar să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 5962 mp, delimitată prin punctele de contur 14-12-8-6-5-4-40-135-134-139-51-52-53-54-143-56-57-58-103-14 (parcela x), identificată în Anexa 31 la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar O.; a obligat pârâta S.C. H. S.A. București prin administrator judiciar să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul -construcție cu destinație moară (C7), amplasat pe terenul situat în mun. Huși, județul Vaslui, având ca vecinătăți: N- str. x și S.C. E.; E- S.C. F.; V- S.C. E.; S- S.C. E., identificată prin Anexa la raportul de expertiză întocmit de expert tehnic judiciar P..

Prin aceeași hotărâre au fost respinse cererea reclamanților formulată în contradictoriu cu pârâta Consiliul Local Huși și cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. D. S.A. București prin lichidator "N." în interesul pârâtei S.C. H. S.A. București ca neîntemeiate; s-a dispus obligarea pârâtei S.C. H. S.A. să plătească reclamanților suma de 6150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv a pârâtei S.C. G. S.A să plătească reclamanților suma de 4750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 206 din data de 19 aprilie 2022Curtea de Apel Iași, secția Civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosința a intimatei S.C. D. S.A. București și în consecință anulează în parte sentința civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă în ceea ce privește soluția dată cererii de intervenție accesorie formulată de S.C. D. S.A. București; a respins cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. D. S.A. București pentru lipsa capacității procesuale de folosință a acesteia;a respins apelurile declarate de OMV G. și S.C. H. S.A. împotriva încheierii de ședință din data de 13.12.2016 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă în dosarul nr. x/2005 și a încheierilor de ședință pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă la datele de 24.10.2017 și 16.01.2018 în dosarul nr. x/2016; a respins apelul declarat de OMV G. împotriva sentinței civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția Civilă; a admis apelul declarat de S.C. H. S.A. împotriva sentinței civile nr. 53/2021 din 13.01.2021 pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civila, sentință pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată de reclamanta A. și continuată de moștenitorii J., K. si L. în contradictoriu cu pârâta S.C. H. S.A. având ca obiect revendicarea imobilului construcție cu destinația moară, fiind păstrate restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin acestei decizii.

Totodată, a fost obligată apelanta OMV G. la plata în favoarea intimatului J. a sumei de 2250 RON cu titlu de cheltuieli de judecata în apel.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Iași a reținut, în esență, următoarele:

- critica adusă sentinței civile apelate de cele două apelante ce vizează necompetența materială a Tribunalului Vaslui, ca instanță de fond, a fost respinsă ca nefondată.

S-a reținut, în acest sens, că în dosarul înregistrat pe rolul Judecătoriei Huși sub nr. x/2000, Judecătoria Huși nu a pus în discuție necompetența materială a instanței, analiza vizând problema competenței doar din punct de vedere teritorial, respectiv că prin sentința civilă nr. 907/07.11.2006 pronunțată de Judecătoria Huși în dosar x/2000 a fost admisă excepția de litispendență invocată de A. și, în considerarea faptului că pe rolul Curții de Apel se afla în calea de atac dosarul x/2005 (număr vechi 3540/2006), acestea au fost reunite (conexate) la termenul de judecată din data de 16.01.2008 în aplicarea disp. art. 163 C. proc. civ.

De asemenea, s-a reținut că prin decizia civilă 340 din 3 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosar x/2005 cauza a fost trimisă spre competentă soluționare în primă instanță Tribunalului Vaslui raportat la valoarea obiectului litigiului, de 8 miliarde RON, iar statuările instanței cu privire la necompetența materială a Judecătoriei au intrat în puterea lucrului judecat, câtă vreme s-a reținut în cauză identitatea de acțiuni, astfel că soluția se impune și în dosarul x/2000, fiind vorba, în fapt, de cereri având același obiect, respectiv că, prin decizia civilă nr. 144/03.03.2016 pronunțată de Curtea de Apel Iași în dosar x/2005 s-a dispus trimiterea cauzelor reunite spre judecată în fond Tribunalului Vaslui, dispoziția instanței de control fiind obligatorie pentru judecătorul fondului.

- critica vizând soluția de disjungere pronunțată de Tribunalul Vaslui prin încheierea din data de 13.12.2016, dată în dosarul nr. x/2005, a fost apreciată ca neîntemeiată, întrucât încheierea de ședință din data de 13.12.2016 pronunțată în dosar x/2005 al Tribunalului Vaslui, prin care s-a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu S.C. E. S.A. și cu S.C. F. Huși, a putut fi atacată cu recurs (această cale de atac exercitată de recurenta S.C. H. S.A. fiind soluționată prin decizia civilă nr. 124/20.04.2017), respectiv că OMV G. nu a formulat recurs împotriva soluției de renunțare la judecată.

În consecință, s-a apreciat că modalitatea în care Tribunalul Vaslui a soluționat cererea de renunțare la judecată nu mai poate forma obiectul evaluării instanței de apel în prezenta cale de atac, dispoziția Tribunalului Vaslui, irevocabilă prin respingerea ca tardivă a recursului, impunându-se în cauză, nemaiputând fi reapreciată sub aspectul legalității ori a caracterului incomplet, respectiv că, eventuala nelegalitate a manierei în care instanța a luat act de renunțarea la judecată nu poate fundamenta o soluție de admitere a apelului declarat împotriva încheierii de disjungere.

Cum pentru cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. E. S.A. și cu S.C. F. Huși instanța a luat act de renunțarea la judecată, act care valorează dezinvestirea instanței, iar judecata urma să continue în contradictoriu cu ceilalți pârâți, soluția de disjungere a fost cea legală și corectă, probatoriul administrându-se, ulterior, doar în privința acestor pârâți, măsura luată fiind una de natură a facilita soluționarea cauzei.

- critica vizând soluția dispusă prin încheierea de ședință din data de 16.01.2018, de respingere a excepției de perimare a cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2000 a fost invalidată, reținându-se că la momentul la care cele două acțiuni, astfel cum fuseseră completate și precizate, erau pendinte, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, irevocabil, că este exclusă perimarea primei acțiuni tocmai prin faptul formulării celei de-a doua, respectiv că această soluție se impune în cauză cu autoritate de lucru judecat, astfel că, raportat la același moment - al intervenirii celei de-a doua acțiuni, o altă concluzie cu privire la intenția de continuare a judecății nu va putea fi trasă. S-a mai reținut că faptul renunțării ulterioare la judecata cererii care a întrerupt termenul de perimare a celei dintâi nu poate avea efectul invocat de apelante, renunțarea la judecată fiind un act de dispoziție intervenit ulterior producerii efectului întrerupător de perimare, respectiv că dispozițiile legale care reglementează întreruperea termenului de perimare nu cuprind alte condiții pentru ca întreruperea să aibă loc și nici nu prevăd excepții de la regula întreruperii termenului de perimare pentru situația în care partea care a îndeplinit actul a renunțat la el. Prin urmare, în absența unei dispoziții legale exprese de excepție, Curtea de apel a concluzionat că nu se poate înlătura efectul întreruptiv de perimare care s-a produs la momentul înregistrării celei de-a doua cereri în revendicare prin faptul renunțării ulterioare la judecata acesteia, efectul întreruptiv având caracter definitiv.

-în referire la critica apelantei S.C. H. S.A. vizând excepția inadmisibilității, s-a reținut că, la data formulării acțiunii în dosarul nr. x/2000, această societate comercială nu era încă înființată, fiind înregistrată în Registrul Comerțului abia la data de 02.08.2002 potrivit certificatului de înregistrare depus la dosar. Ulterior, însă, raportat la faptul preluării în patrimoniu a bunului revendicat, S.C. H. S.A. a preluat și calitatea procesuală pasivă a pârâtei chemate inițial în judecată ca urmare a preluării posesiei bunului în litigiu de la aceasta, calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare neputând avea decât posesorul bunului. Prin urmare, chiar dacă apelanta S.C. H. S.A. a figurat în proces doar începând cu data de 25.02.2004 în dosarul nr. x/2003 și cu data de 21.06.2006 în dosarul nr. x/2000, nu se poate reține că aceasta este data formulării acțiunii în revendicare în contradictoriu cu această pârâtă, calitatea sa procesuală fiind dobândită de la autoarea sa, chemată în judecată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În privința criticii cu același obiect formulată de apelanta S.C. OMV G. s-a constatat că în dosarul nr. x/2000 nicio instanță nu a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei în contradictoriu cu această pârâtă, care a fost chemată în judecată inițial sub denumirea de S.C. C. S.A., respectiv că, necontestarea de către A. a Deciziei 338/19.10.2004 emisă de apelantă în soluționarea Notificării la Legea 10/2001 cu privire la imobilul revendicat, nu atrage inadmisibilitatea prezentei acțiuni, aceasta fiind formulată pe rolul instanței anterior apariției Legii nr. 10/2001, care deci, nu îi este aplicabilă.

De asemenea, s-a reținut că prin legile emise de stat în materia retrocedării terenurilor în proprietate privată (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 245/2007) s-a prevăzut posibilitatea foștilor proprietari de terenuri de a solicita Comisiei Locale de aplicare a Legii nr. 18/1991 restituirea, dispozițiile legale stabilind termenele și procedura de urmat în vederea restituirii terenurilor care se aflau la dispoziția Comisiei de aplicare a Legii nr. 18/1991; or, bunurile revendicate de reclamanți nu se aflau și nu se află la dispoziția unei asemenea Comisii, fiind în proprietatea diverselor societăți constituite ulterior anului 1990, accesul la justiție în sensul recunoașterii posibilității de a formula prezenta acțiune în revendicare neputând fi restricționat, deci, nici de apariția acestor legi.

-critica apelantei S.C. H. S.A. București vizând soluția pronunțată pe excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantei, a fost respinsă, reținându-se că, în speță, calitatea procesuală pasivă este determinată de calitatea de deținător atât în drept, cît și în fapt (posesor) al bunului revendicat, respectiv că identitatea dintre cele două imobile construite: moara Q., este o chestiune care ține de fondul cauzei, fiind rezultatul interpretării probatoriului administrat, nefiind o problemă de calitate procesuală.

- în ceea ce privește criticile vizând fondul cauzei, s-a reținut, în esență, că prima instanță a reținut în mod corect, întemeiat pe actul de vânzare din anul 1946, că autorul R. a dobândit în proprietate o suprafață de teren de 1,3580 ha în Huși, actul invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată făcând dovada transferului, în patrimoniul său, a dreptului de proprietate de la S., vânzătoarea, care dobândise terenul, la rândul său, în baza actului autentic de vânzare nr. 995/1942 și a testamentului autentificat sub nr. x/1934 la Tribunalul Fălciu, respectiv că acesta a fost deposedat în fapt, în condițiile în care autorul reclamanților nu a fost menționat în anexele vreunui decret de preluare, fapt atestat și de Adresa x/22.09.2000 eliberată de Arhivele Naționale, Direcția Județeană Vaslui, iar terenul proprietatea Luchian a ajuns în posesia și, ulterior, în proprietate pârâtelor,de la Stat, pârâtele neprobând că Statul, care le-a transmis proprietatea în baza Certificatelor de atestare a dreptului de proprietate, ar fi deținut un titlu prin care ar fi procedat la deposedarea reclamantului de terenul revendicat, preluarea având loc, așadar, cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la data preluării.

Instanța de apel a reținut că reclamanții au probat dreptul de proprietate asupra imobilului cu actul originar de proprietate, dovadă întărită și cu actul de proprietate al vânzătoarei autorului lor, probând și lipsa posesiei ulterior anului 1948, asupra bunului în litigiu și faptul că ulterior bunul a fost transmis către pârâte de către stat, astfel că prezumția care se naște în favoarea acestora este aceea a deposedării de către stat, potrivit disp. art. 1169 din C. civ. 1864 și art. 129 alin. (1) din C. proc. civ. fiind în sarcina pârâtelor apelante, care invocă că bunul a fost naționalizat de la o altă persoană, să răstoarne această prezumție, probă care nu a fost adusă în cauză.

În ceea ce privește valorificarea de către prima instanță a expertizei tehnice s-a constatat că expertul judiciar desemnat de instanță în cauză a identificat terenul în litigiu fără a se raporta strict la mențiunile actului de vânzare exhibat de reclamanți, ci l-a corelat cu titlurile proprietarilor menționați ca vecini în act, realizând, în acest context, o identificare precisă a imobilului, neputându-se reține așadar că s-ar fi modificat actul de vânzare din 1946 în cadrul prezentei acțiuni.

Tot astfel, s-a reținut că în lipsa unui plan de situație care să reflecte situația grafică din actul de vânzare, varianta folosită de expert este metoda constrânsă pe puncte obligate, punctele obligate reprezentând aliniamentul limitelor actuale ce aparțin vecinilor cu limite stabile în timp, că periodic Primăria Huși a atribuit o renumerotare a numerelor poștale, iar identificarea terenului nu s-a făcut ipotetic, termenul fiind folosit de expert ca urmare a imposibilității identificării terenului în baza unei schițe concrete a actului de proprietate, care ar fi permis o trasare de puncte cu precizie centimetrică, ci are la bază probe certe, concluzia expertului fiind trasă din analiza și coroborarea tuturor înscrisurilor existente la dosar, precum și a celor constatate în teren, prima instanța pronunțându-se pe bază de probe, iar nu pe supoziții și deducții.

Curtea de apel a constatat că, raportat la natura acțiunii cu care a fost învestită instanța de fond (acțiune în revendicare de drept comun) și la momentul introducerii prezentei acțiuni (15.03.2000), față de principiul neretroactivității legii civile, dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile, astfel că disp. art. 45 din Legea nr. 10/2001 vizând valabilitatea actelor juridice de înstrăinare încheiate cu bună credință nu sunt incidente în cauză, dreptul la despăgubiri prevăzut de disp. Legii 10/2001 în favoarea celor deposedați neputând constitui o piedică în soluționarea acțiunii în revendicare de drept comun formulată anterior apariției Legii 10/2001.

De asemenea, deși actele de dobândire a proprietății de către pârâte ori de către societatea din a cărei divizare provine pârâta (privatizată) H. S.A. sunt în prezent valabile, ca și cele care privesc divizarea, s-a constatat că prima instanță a analizat în mod corect problema valabilității titlului Statului, cel de la care pârâtele în cauză au primit certificatul de atestare a proprietății, întemeiat pe prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 care prevăd competența instanțelor judecătorești de a stabili valabilitatea titlului Statului, concluzionând că acesta nu a avut un titlu valabil asupra imobilului.

Cum la data la care a fost introdusă acțiunea, Legea nr. 10/2001 nefiind încă adoptată, reclamanții nu aveau o altă cale de redobândire a imobilului prevăzută de o lege specială de reparație, în afară de dreptul comun, instanța de apel a înlăturat criticile din apel vizând faptul că în lipsa anularii titlului pârâtei nu poate fi formulată cu succes direct acțiune în revendicare, reținând că, valabilitatea titlului reclamantului, cât și al pârâtelor, impunea instanței a le compara și a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat, operațiune pe care prima instanță a realizat-o.

A fost înlăturată apărarea pârâtei H. S.A. întemeiată pe considerentele deciziei civile nr. 311/29.01.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în dosarul nr. x/2011, reținându-se că, spre deosebire de acțiunea care a făcut obiectul acelei cauze, care a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 14.04.2006, deci după apariția Legii 10/2001, acțiunea de față a fost promovată la data de 15.03.2000, anterior datei de 14.02.2001, data intrării în vigoare a Legii 10/2001.

De asemenea, s-a apreciat că nu este incidentă în cauză jurisprudența actuală a Curții Europene, astfel cum a fost relevată de Cauza Atanasiu și alții contra României, deoarece aceasta stabilește criterii de soluționare a pretențiilor formulate de foștii proprietari sau de moștenitorii acestora în cazul imobilelor preluate abuziv în cazul în care există un concurs între legea specială, dreptul comun și CEDO, ceea ce nu este cazul în speță, în care aplicarea legii speciale este exclusă.

În acest context, instanța de apel a făcut trimitere la cauzele Păduraru vs. România, Străin vs. România, Potop vs. România, Gingis vs. România, Porțeanu vs. România și a apreciat că, în raport cu această jurisprudență, reclamanții dețin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenție, ca efect al constatării de către prima instanță a lipsei titlului de proprietate a statului.

În speță și pârâtele OMV G. și S.C. H. S.A. dețin, la rândul lor, un titlu asupra imobilului, configurat de Certificatele de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, emise în temeiul Legii nr. 15/1990, astfel că urmare a nedesființării până în prezent, pârâtele dispun de un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Cum părțile opun titluri care provin de la autori diferiți, s-a apreciat că prima instanță a procedat corect la compararea drepturilor autorilor de la care provin cele două titluri și a acordat eficacitate titlului provenind de la proprietarul inițial, care obținuse bunul în condiții de perfectă legalitate, necontestat, reclamanții aflându-se în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, făcând dovada transmisiunii succesive, beneficiind și de hotărârea judecătorească pronunțată în prezenta cauză prin care s-a stabilit nevalabilitatea preluării imobilului de către stat.

De asemenea, s-a reținut că demersurile lor inițiate din anul 2000 și până în prezent, de recuperare a bunului în materialitatea sa, sunt consecința directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, și, în același timp, a lipsei oricărei reparații, sub orice formă, a prejudiciului suferit, care să pună capăt acestei încălcări.

În același timp, viciul care afectează titlul Statului român, produce efecte și în privința titlului pârâtelor apelante, preferabilitatea titlurilor reclamanților fiind impusă și din perspectiva principiului potrivit căruia trebuie protejat cel care luptă să evite o pagubă (certat de damno vitando), în concurs cu cel care dorește să păstreze un câștig (certat de lucro captando).

În considerarea celor anterior reținute și în virtutea obligațiilor pozitive pe care le are statul pe tărâmul art. 1 al Primului Protocol, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, prima instanță a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanți cu privire la imobilul teren, câtă vreme s-a constatat lipsa titlului statului, cu consecința existenței unui interes patrimonial al intimaților reclamanți asupra bunului imobil teren pretins, iar aceștia nu au fost despăgubiți până la acest moment pentru privarea de proprietate suportată.

Deși prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de reclamanți se produce o ingerință în dreptul de proprietate al apelantelor, care sunt în posesia unui titlu de proprietate ce nu a fost anulat, aceasta nu poate determina per se respingerea acțiunii în revendicare introdusă de reclamanți, neputându-se reține că prin aceasta apelantele pârâte ar suporta o sarcină disproporționată, întrucât statul, ca debitor al obligației de a asigura exercitarea efectivă a dreptului de proprietate garantat de art. 1 al Primului Protocol, trebuie să răspundă, în condițiile legii, pentru determinarea situației coexistenței unor titluri de proprietate asupra aceluiași bun imobil, ce a fost nelegal preluat de stat și transmis unei persoane juridice.

Cu privire la imobilul moară, curtea de apel a reținut că extrasul din Registrul Analitic de Firme Individuale, prezentat de reclamanți, nu valorează titlu de proprietate, atestarea de către Direcția Generală a Arhivelor Statului - Filiala Județului Vaslui a înscrierii în acest Registru a autorului reclamanților între alte firme individuale neputând fi apreciată ca făcând dovada dreptului de proprietate asupra imobilului moară, nevalorând mod de dobândire originar sau derivat, neputându-se reține, prin urmare, că reclamanții sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 al Primului Protocol Adițional la CEDO.

-critica vizând greșita obligare a apelantei S.C. H. S.A. la plata cu titlu de cheltuieli de judecată a jumătate din suma de 1500 RON, reprezentând "taxa avizare raport de expertiza OCPI Vaslui" a fost apreciată ca neîntemeiată, curtea de apel observând că obligarea acestei apelante la plata sumei menționate nu a fost dispusă în considerarea datorării unei taxe pentru operațiunea propriu-zisă de avizare tehnică și recepție efectuată de expert, ci cu titlul de diferență de onorariu solicitat de expert în considerarea volumului de muncă pe care l-a presupus întocmirea raportului și a documentației pe care o presupune obținerea recepției de la OCPI.

Împotriva deciziei nr. 206 din data de 19 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă au declarat recurs reclamanții J., K. și L. și pârâtele S.C. OMV G. și S.C. H. S.A., societate în insolvență, prin administrator judiciar M..

În motivarea recursului declarat, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții reclamanți au susținut, în esență, următoarele:

- soluția instanței de apel pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului moară este în dezacord cu prevederile C. civ. de la 1864, care reglementau regimul juridic al dreptului de proprietate privată, dar și desprinsă, totodată, de contextul socio-politic în care autorul reclamanților a pierdut două dintre atributele dreptului său de proprietate asupra bunului - ius utendi și ius possidendi.

Se susține că, în condițiile în care dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 5.962 mp a fost constatat fără echivoc în beneficiul autorului, care l-a dobândit prin actul de vânzare încheiat în data de 11.02.1946, același drept se impunea a fi recunoscut și asupra construcției cu destinația de moară clădită pe acest teren, în baza prezumției de proprietate asupra construcției edificate pe teren, instituite prin art. 489, art. 490 și art. 492 C. civ., unită cu probatoriile administrate în cauză - prezumție care operează până la proba contrară, care ar fi trebuit produsă de către S.C. H. S.A. conform art. 1202 C. civ.

- instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile C. civ. de la 1864 cu privire la dovada dreptului de proprietate pentru construcțiile edificate de către proprietarul terenului, întrucât limitându-se la caracterizarea extrasului din Registrul Analitic de Firme Individuale prezentat de către reclamanți, a ignorat complet dispozițiile art. 492 C. civ., care instituie în favoarea proprietarului terenului o prezumție de proprietate asupra construcțiilor edificate de acesta, până la proba contrară.

Cum viciile modului de intrare a terenului în patrimoniul H. S.A. s-au regăsit și în privința construcției, raționamentul juridic fiind unul identic, în sensul că Statul, în calitate de transmițător, nu a deținut un titlu valabil nici pentru teren și nici pentru construcție, recurenții au solicitat modificarea deciziei recurate sub aspectul soluției pe capătul de cerere privind revendicarea construcției moară, posedată fără drept de către pârâta H. S.A..

În motivarea recursului declarat, recurenta pârâtă S.C. OMV G. a formulat următoarele critici:

- Curtea de Apel Iași, ca instanța de apel, a respins eronat excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de recurentă, ignorând că acțiunea în revendicare a fost promovată în contradictoriu cu OMV G. ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Astfel, antecesoarea reclamaților a formulat acțiunea în revendicare în dosarul nr. x/2000 fără a solicita să se constate preluarea abuzivă în contradictoriu cu Statul Român și a învederat că înțelege să nu se mai judece cu OMV G., astfel că precizarea făcută de reclamanți, în calitate de moștenitori, prin care aceștia au solicitat să se judece în contradictoriu cu G. S.A reprezintă o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 cu încălcarea principiului "specialia generalibus derogant" și a principiului aplicării imediate a legii noi ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

În același timp, s-a ignorat faptul că autoarea reclamanților A. a uzat atât de dispozițiile dreptului comun, formulând două acțiuni în revendicare, cât și de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în temeiul căreia a formulat notificare, pentru același imobil, Decizia nr. 338/2004 prin care recurenta a respins această notificare, nefiind contestată. Or, în jurisprudența Curții Europene s-a statuat că nu pot fi considerate bunuri în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanța condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Pentia și Pentia împotriva României, cauza Mafhqus contra Republicii cehe, cauza Lindner si Hqmmermeyer împotriva României). De asemenea, în cauza T. și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin, care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil.

Fata de aceste considerente, recurenta apreciază că reclamanții nu dețin un "bun" și un drept la restituirea în natură a imobilului în litigiu, astfel cum se pretinde pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natura să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea acțiunii în revendicare.

Se mai arată că acțiunea este inadmisibilă raportat la prevederile Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 și ale Legii nr. 1/2000, întrucât din cuprinsul actului de vânzare din 1946 rezultă că obiectul vânzării-cumpărării îi reprezintă "(. . . . . . . . . . . . .) teren arabil, livada, vie americana(...) fără nicio construcție", iar prin cererea înregistrată la Comisia Locală de aplicare a legilor de fond funciar a Primăriei Orașului Huși sub nr. x/11.12.1997 antecesoarea reclamanților a solicitat restituirea terenului în litigiu în baza prevederilor Legii nr. 18/1991.

În opinia recurentei, imobilul revendicat face obiectului acestor legi speciale de reparație; or, potrivit prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație.

- este nelegală interpretarea instanței de apel cu privire la nelegalitatea disjungerii cererii de revendicare formulată de către reclamanți și formarea dosarului nr. x/2016

Prin încheierea din data de 13.12.2016, instanța de fond, în mod nelegal și cu încălcarea voinței reclamanților a luat act nu de renunțarea la judecata acțiunii care face obiectul dosarului nr. x/2003 așa cum au solicitat reclamanții prin cererea depusă la termenul din data de 08.11.2016 ci, a luat act de renunțarea la judecată în contradictoriu cu doi dintre pârâți, iar cererea de renunțare la judecată depusă de reclamanți la termenul din data de 08.11.2016 a rămas nesoluționată.

- instanța de apel a respins eronat argumentele recurentei cu privire la nelegalitatea respingerii excepției perimării cererii de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2000 prin încheierea de ședință de la termenul din data de 16.01.2018, în opinia recurentei, termenul de perimare începând sa curgă de la dată de 07.03.2003 și s-a împlinit la data de 07.03.2004, anterior datei la care reclamanta a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huși (30.05.2006).

Opinează recurenta că s-a reținut în mod greșit că excepția perimării a fost soluționată prin decizia civilă nr. 887/12.02.2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât prin această decizie s-a apreciat neintervenită perimarea în raport de introducerea de către reclamantă pe rolul instanțelor de judecata a unei alte acțiuni având același obiect și în contradictoriu cu aceleași parți și nu în raport de art. 250 C. proc. civ..de la 1865.

- în mod greșit instanța de apel a admis acțiunea cu privire la imobilul teren.

În cauza dedusa judecații, în susținerea pretențiilor se invoca un act de vânzare din 11.01.1946, pe care recurenta îl consideră lipsit de relevanță, întrucât reclamanții nu au făcut dovada că autorul acestora, R., ar fi deținut terenul revendicat în proprietate la data pretinsei preluări abuzive și nici că ar fi fost deposedat de stat. Reclamanții nu au prezentat dovezi din care să rezulte pretinsa "preluare abuzivă a terenului", și nu au probat că autorul acestora R. ar fi fost un "verus domimus" în momentul pretinsei preluări abuzive. De asemenea, data pretinsei preluări abuzive este incertă, fiind plasată în petitul acțiunilor la momente diferite -anul 1948 (dosar nr. x/2000 al Judecătoriei Huși), respectiv, anul 1950 (dosar nr. x/2005 al Tribunalului Vaslui).

În opinia recurentei, înscrisurile anexate la dosar nu fac dovada certă a situației juridice a terenului astfel că, reținerea instanțelor anterioare în sensul că "la momentul apariției decretului de naționalizare, în anul 1950, imobilele ce fac obiectul prezentei acțiuni au fost preluate de către stat, autorul reclamanților pierzând posesia acestora, acestea fiind ulterior date în administrarea unor societăți de stat", este neîntemeiată.

Susține recurenta, făcând referire la probatoriul administrat că amplasamentul terenului din actul de vânzare din 1946, este diferit de amplasamentul imobilului aflat în proprietatea OMV G., iar expertiza în specialitatea topografie întocmită în cauză nu identifică cu exactitate terenul pretins a fi fost deținut de către autorul reclamanților, ci ipotetic, fiind așadar lipsită de valoare probantă. Or, chiar și în ipoteza în care s-ar reține că autorul reclamanților ar fi fost deposedat abuziv de terenul ce face obiectul actului de vânzare din 1946, obiectul transferului de proprietate nu putea viza decât terenul descris în actul de vânzare din 1946 și nu o altă suprafață de teren cu alte vecinătăți.

Se mai susține că actul de vânzare din 1946 exhibat de antecesoarea reclamanților nu poate fi apreciat ca titlu de proprietate, deoarece pretinsul drept de proprietate a fost pierdut de autorul reclamanților anterior formulării acțiunii în revendicare și, ca atare, aceștia nu au un "bun actual" în sensul Convenției care sa fie protejat pe calea acțiunii în revendicare.

În plus, deși se pretinde că imobilul ar fi fost preluat abuziv de Statul Roman, prin înscrisul depus la termenul de judecată din 26.01.2017 reclamanții în calitate de succesori al defunctei A. au arătat că nu înțeleg să se mai judece în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman.

Totodată, se susține că, de vreme ce, vecinătățile indicate în raportul de expertiză tehnică în specialitatea topografie ale terenului în suprafața de 1727 mp proprietate OMV G. nu coincid cu vecinătățile imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare din 1946, în mod eronat instanțele au recunoscut efecte juridice actului de vânzare-cumpărare exhibat de reclamanți care creează suspiciuni cu privire la datele de identificare a imobilului, acest contract neputând fi modificat în cadrul acțiunii în revendicare, întrucât instanța nu se poate substitui voinței părților contractante decât cu încălcarea principiului consensualismului consacrat prin dispozițiile art. 1295 alin. (2) din C. civ. de la 1865 și a prevederilor art. 40 din Decretul - Lege nr. 115/1938.

S-a mai susținut că reclamanții nu au făcut dovada, cu înscrisuri, ca R., care figurează în calitate de cumpărător în actul din 1946 este autorul lor.

Recurenta a invocat, totodată, că este proprietarul terenului în suprafață de 6284 mp, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x din 29.064993 emis de Ministerul Industriilor în conformitate cu dispozițiile H.G nr. 834/1991 și ale art. 20 din Legea nr. 15/1990, că acest titlu a fost transcris în Registrul de Publicitate Imobiliară sub nr. x din 12.07.1993 a Notariatului de Stat Județean Vaslui și întabulat în Registrul de Carte funciară sub nr. x din 10.06.2006, dreptul acesteia devenind opozabil erga omnes, astfel că are în prezent calitatea de proprietar actual al unui bun garantat și ocrotit conform art. 47 din Constituție.

În motivarea recursului declarat, recurenta S.C. H. S.A. a susținut următoarele:

- motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. 1865;

În susținerea acestei critici, se arată că în mod greșit instanța de apel a considerat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de către recurentă vizând modul de soluționare a excepției de necompetență materială a Tribunalului Vaslui, în soluționarea cauzei, fiind omis faptul că în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Huși, prin încheierea din data de 25.02.2004, a fost respinsă excepția necompetentei materiale a acestei instanțe, astfel că instanța de fond, trebuia să dea eficiență autorității de lucru judecat a încheierii menționate.

- instanța de apel a respins apelul declarat împotriva încheierii de ședință din data de 13.12.2016 a Tribunalului Vaslui, realizând o aplicare greșită a prevederilor art. 165 C. proc. civ. 1865.

Susține recurenta că precizările ulterioare cererii de renunțare la judecată depuse de către apărătorul reclamanților, prin care se explicita această cerere nu puteau fi valorificate în cauză, întrucât singura cerere de renunțare legal întocmită este cea din data de 8.11.2016, fiind singura semnată de către reclamanți. Cu toate acestea, prin încheierea din data de 13.12.2016, instanța de fond a analizat doar precizările formulate de apărătorul reclamanților, considerând că acestea constituie cererea de renunțare la judecată (deși avocatul reclamanților nu deținea un mandat autentic care să-i dea dreptul să renunțe la judecată în numele reclamanților), omițând să se pronunțe pe adevărata cerere de renunțare la judecată, cea formulată de reclamantul J.. În opinia recurentei, în mod nelegal și cu încălcarea însăși a voinței exprimate de către reclamanți, instanța de fond a luat act nu de renunțarea la judecata uneia din cele doua acțiuni în revendicare, ci doar de renunțarea la judecata cu privire la doi dintre pârâți, respectiv că din încheierea atacată, nu rezultă care cerere în revendicare a fost disjunsă; or, numai în situația în care instanța ar fi luat act de renunțarea la judecata acțiunii în revendicare ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huși se impunea disjungerea, întrucât din cele două acțiuni în revendicare, s-a renunțat la una, astfel încât numai cea cu privire la care nu s-a renunțat se mai afla în stare de judecată.

Susține că, respingând criticile formulate de către recurentă împotriva încheierii din data de 13.12.2016, pronunțata de Tribunalul Vaslui la fond, pentru motivul că nu s-ar fi făcut dovada existentei vreunei vătămări, instanța de apel a pronunțat o soluție lipsită de temei legal și cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât hotărârea instanței de fond este lovită de nulitate absolută potrivit art. 105 alin. (2), teza finala C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea însăși a dreptului de dispoziție al reclamanților.

Pe de altă parte, maniera în care instanța de fond a pronunțat disjungerea încălcă dispozițiile art. 165 C. proc. civ. 1865, întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de această dispoziție legală.

- soluția dată în apel criticii vizând perimarea cererii de chemare în judecată înregistrată la Judecătoria Huși sub nr. x/2000 este lipsită de temei legal, întrucât termenul de perimare a început să curgă de la data de 07.03.2003, când a fost soluționată irevocabil cauza care a pricinuit suspendarea; or, reclamanta de la acel moment a solicitat repunerea pe rol a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2000 al Judecătoriei Huși, abia la data de 30.05.2006, deci cu mult peste termenul de un an prevăzut de art. 248 din C. proc. civ.

Arată recurenta că aspectele analizate prin decizia nr. 887/12.02.2010 au avut în vedere doar faptul introducerii de către reclamanta a celei de-a doua cereri de chemare în judecată, ce a format obiectul dosarului nr. x/2003 al Judecătoriei Huși; or, ulterior reclamanții au înțeles să renunțe la cea de-a doua acțiune în revendicare, nemaiexistând așadar cea de-a doua cerere de chemare în judecată, astfel că nu se mai poate susține întreruperea cursului perimării.

Ca urmare, în mod greșit a apreciat instanța de apel că, prin formularea celei de-a doua acțiuni (cea înregistrată sub nr. x/2003 și cu privire la care reclamanții au renunțat) efectul întrerupător de perimare s-a produ