ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1743/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 07.08.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., reprezentată legal de tutore B., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, Regia Națională A Pădurilor - Romsilva Prin Direcția Silvică Iași și Ocolul Silvic Hârlău, a solicitat restituirea terenului cu vegetație forestieră în suprafață de 372,32 ha, intitulat generic "Pădurea Feredieni", situat în UAT Deleni, jud. Iași, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. În drept și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 19 din Legea 641/1944. Pârâta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Iași a formulat întâmpinare, invocând, pe cale de excepție, în temeiul art. 130 noul C. proc. civ., art. 9 alin. (3), art. 12, art. 45 alin. (3), art. 51-59 din Legea nr. 18/1991, art. 6 alin. (1) din Legea 1/2000, art. 1-11 alin. (5), art. 79 alin. 1din Regulamentul privind procedura de constituire, atribuțiile si funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor, a modelului si modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum si punerea in posesie a proprietarilor, aprobat prin H.G. nr. 890/2005, necompetența generală a Tribunalului Iași. Totodată a invocat și excepția de prematuritate a cererii de chemare în judecată, La rândul lui, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a depus întâmpinare invocând, pe cale de excepție, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor. Și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei calității de reprezentant a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1602 din 30 iunie 2021 pronunțată de Tribunalul Iași au fost respinse excepțiile prematurității, inadmisibilității, autorității de lucru judecat, lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, invocate prin întâmpinări. A fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Regia Națională a Pădurilor și Ocolul Silvic Hârlău. A fost obligat reclamanta să plătească pârâtei Regia Națională a Pădurilor suma de 182,16 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 540 din 17 noiembrie 2021, Curtea de Apel Iași, secția civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de A..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 540 din 17 noiembrie 2021 a Curții de Apel Iași, secția civilă reclamanta A., prin reprezentant legal tutore B. a declarat recurs. Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei instanței de apel pentru ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat că instanța de apel a respins apelul formulat, reținând că autorii acesteia au fost deposedați de terenul în litigiu la 17.11.1940, prin Decretul-lege din 12.11.1940 pentru completarea Decretului-lege nr. 3347/4 octombrie 1940 de naționalizare a averilor evreiești; că în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944 terenul a reintrat în patrimoniul lor și că ulterior a continuat sa rămână în folosința statului Roman fapt ce echivalează cu o preluare abuzivă efectuată de stat ulterior anului 1945 de natură să atragă incidența dispozițiilor legislației de fond funciar. Față de aceste rețineri, recurenta susține o încălcare și o aplicarea greșită a dispozițiilor art. 6 alin. V din Legea nr. 1/2001, din prevederile acestui articol rezultând că perioada de referință a aplicării legilor fondului funciar se situează între anii 1945 și 1990 împrejurare în raport de care în speța, nu se poate retine incidența acestor reglementari câtă vreme preluarea a avut loc în anul 1940. Din interpretarea coroborată a art. 19, art. 20, art. 21 și art. 49 din Legea nr. 641/1940 rezultă că, nefăcând obiectul unei exproprieri, pentru cauză de utilitate publică, acest teren, preluat de la autorii recurentei în temeiul dispozițiilor discriminatorii ale decretului de romanizare din 1940, ar fi trebuit să reintre în patrimoniul acestora, fără îndeplinirea niciunei formalități de transcriere și intabulare, la data de 23.04.1945. Însă, această teză este infirmată de ultima înregistrare referitoare la imobil care datează din anul 1944 și situează bunul în proprietatea statului ca urmare a preluării acestuia în anul 1940 (Inventarierea pădurii Feredieni din anul 1944). Așadar, învederează în cauză nu s-au făcut dovezi în sensul că imobilul a reintrat în patrimoniul titularului inițial prin procedura stabilită de legea mai sus amintită pentru a putea concluziona că s-a schimbat ulterior temeiul de trecere a imobilului în proprietatea statului, situație care să facă aplicabile dispozițiile legilor funciare. Drept urmare, consideră că, în contextul expus, argumentul instanței potrivit căruia speței ii sunt aplicabile dispozițiile legii fondului funciar, întrucât asupra imobilului a operat o expropriere în fapt, prin simpla posesie exercitată de Statul Roman asupra acestuia și după apariția Legii nr. 641/1944, este cel puțin forțat. Totodată, consideră că nu constituie un impediment în promovarea acțiunii în restituirea bunului aflat nelegal în proprietatea statului faptul că anterior a formulat cerere în temeiul legii fondului funciar. Concluzionând, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Regia Națională A Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Iași a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Intimatul - pârât Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, în limita criticilor formulate de partea reclamantă, Înalta Curte constată următoarele: - este nefondată critica prin care partea reclamantă susține incidența motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permite casarea atunci când hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Dispozițiilor art. 6 alin. (1 2 ) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, în forma consolidată la zi, prevăd următoarele: Consemnările efectuate între anii 1945 și 1990 în registrele agricole, cererile de intrare în fostele cooperative agricole de producție, documentele existente la arhivele statului referitoare la proprietatea terenurilor, neînsoțite de titlurile de proprietate, au valoare declarativă cu privire la proprietate. Pretinzând încălcarea normei de drept menționate, se constată că partea nu dezvoltă nicio critică care să permită instanței de recurs identificarea greșelii săvârșite la judecata în fond a cauzei sub acest aspect. Dimpotrivă, se constată că partea, invocând conținutul clar al normei de drept, susține, în realitate, ca fiind greșită constatarea de fapt a instanțelor de fond, potrivit căreia deposedarea autorilor săi de terenurile ce fac obiectul cererii deduse judecății s-a produs ulterior, nu anterior, anului 1945 și, pe cale consecință, ca fiind greșită concluzia potrivit căreia aceste terenuri cad în sfera de aplicare a legilor de reparație din materia fondului funciar. Or, chestiunea litigioasă referitoare la momentul și modalitatea de deposedare a autorilor părții de terenurile în litigiu nu se verifică în conținutul normei de drept invocate, ci este rezultatul evaluării probatoriilor administrate de părți la judecata în fond a cauzei. De altminteri, prin memoriul de recurs, partea rezumă doar aspectele de fapt ale cauzei care, în opinia sa, impuneau concluzia potrivit căreia deposedarea autorilor săi de terenurile cu vegetație forestieră în suprafață de 372,32 ha, denumite generic Pădurea Feredieni, ce constituie obiectul cererii de restituire în natură deduse judecății în procesul pendinte, s-a produs anterior anului 1945. Anume, partea reiterează faptul că autorii săi, C. și D., au fost deposedați la data de 17.11.1940 de terenurile în litigiu, în baza Decretului-lege pentru completarea Decretului-lege nr. 3347/4.10.1940, promulgat în cadrul politicii de românizare a proprietăților evreiești, și, în considerarea ultimei înregistrări din registrele publice, care le situează în proprietatea statului la nivelul anului 1940, pretinde că acestea nu au mai reintrat în patrimoniul autorilor săi. Stabilirea situației de fapt a cauzei, rezultat al evaluării probatoriilor administrate de părți, este însă în sarcina instanțelor de fond și aceasta nu poate face obiectul controlului exercitat de instanța de recurs care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., are a examina doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept, nu a reevalua aspectele de fapt ale cauzei. Contrar susținerilor părții reclamante, statuările de fapt ale instanțelor de fond evidențiază faptul că terenurile forestiere în litigiu, preluate inițial de stat în baza actelor normative antievreiești, au reintrat, de drept, în patrimoniul autorilor părții reclamante, C. și D., în temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, nefiind necesară, astfel cum eronat pretinde partea, îndeplinirea vreunei formalități de transcriere sau intabulare a drepturilor redobândite în registrele publice, motiv pentru care au înlăturat apărarea fundamentată pe mențiunile înserate în aceste registre la nivelul anului 1940. Potrivit acelorași statuări, terenurile s-au aflat si se află și în prezent in folosința statului, fiind administrate de partea pârâtă Regia Națională a Pădurilor, Romsilva, fapt ce probează că a operat o deposedare de terenuri a foștilor proprietari, C. și D., și ulterior datei de 6 martie 1945. În considerarea acestor constatări de fapt, care scapă controlului instanței de recurs, instanțele de fond au statuat că terenurile în litigiu cad în sfera de aplicare a actelor normative cu caracter special adoptate după 22.12.1989, anume a Legilor nr. 18/1991, nr. 1/2000 și nr. 247/2005. În fundamentarea concluziei, instanțele de fond au avut în vedere și conduita părții reclamante care, anterior formulării cererii deduse judecății în procesul pendinte, a solicitat retrocedarea proprietăților deținute de autorii săi în temeiul normelor de drept prevăzute de legile speciale de reparație, anume a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii 247/2005, prin cererea înregistrată sub nr. x/2005 la Primăria Deleni. În consecință, fiind rezultatul evaluării de către instanțele de fond a apărărilor și probatoriilor administrate de părți în legătură cu modalitatea de deposedare a foștilor proprietari de terenuri, împrejurările de fapt menționate nu pun în discuție interpretarea ori aplicarea greșită a normei de drept prevăzute la art. 6 alin. (1 2 ) din Legea nr. 1/2000, cum eronat pretinde partea reclamantă, invocând incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În considerarea acestor împrejurări de fapt, se constată, totodată, că instanțele de fond au statuat corect că partea, pentru a obține retrocedarea terenurile în litigiu, preluate de statul comunist după data de 6 martie 1945, fără titlu, avea deschis, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, exercițiul cererilor prevăzute de normele de drept speciale din materia fondului funciar și, deopotrivă, că aceasta nu are deschis exercițiul acțiunii în restituire, pe temeiul art. 19 din Legea nr. 641/1944, deduse judecății în procesul pendinte. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul dedus judecății, ca nefondat.