ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1741/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoșani la data de 24.10.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/23.05.2012 de BNP D. și E., asupra imobilelor teren arabil în suprafață de 18.900 m.p. situat în intravilanul satului Curtești, jud. Botoșani, în p.c. 524/54, nr. cadastral x înscris în CF x a comunei Curtești, teren curți construcții în suprafață de 1944 mp situat în mun. Botoșani, jud. Botoșani, construcția C1 carmangerie, în suprafață construită la sol de 420,36 mp, imobil identificat cu nr. cadastral x, înscris în CF x a mun. Botoșani, spațiu comercial - Unitatea 12, subunitatea 12.3, Ans. PIB 36, situat în mun. Botoșani, Calea x, bl. K.4, jud. Botoșani, recenzat pe Calea x, în suprafață construită de 93,68 m.p. și suprafață utilă de 82,43 m.p., identificat cu nr. cadastral x;1, înscris în CF x a municipiului Botoșani, pentru cauză ilicită și imorală, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 935 din 12 mai 2021, Tribunalul Suceava a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții C. și B., ca neîntemeiată și a obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1275 din 9 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinței nr. 935 din 12 mai 2021, pronunțată de Tribunalul Suceava, secția I civilă. A fost respinsă excepția inadmisibilității apelului incident invocată de apelanta reclamantă prin întâmpinare, ca nefondată. A fost respins, ca nefondat, apelul incident formulat de pârâții B. și C., împotriva încheierii interlocutorii din 19 noiembrie 2020, precum și a sentinței civile nr. 935/12.05.2021 ambele pronunțate de Tribunalului Suceava, secția I civilă în dosarul nr. x/2019.

Calea de atac a recursului formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 1275 din 9 decembrie 2021 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă a declarat recurs reclamanta A.. Prin primul motiv de recurs, încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.236 alin. (2), art. 1.237 alin. (2) și art. 1.238 alin. (2) C. civ., reținând că nu se poate identifica în ce constă caracterul ilicit al cauzei. A susținut, în esență, că actul atacat s-a încheiat de către pârâți în frauda drepturilor reclamantei, urmărindu-se sustragerea acestora de la plata prețului vânzării și încasarea unei dobânzi, iar nu transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile ce fac obiectul contractului, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută. Astfel, a considerat că limitele învestirii instanței din punct de vedere obiectiv erau clare, însă instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1237 C. civ. care prevăd că este ilicită cauza și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative. În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 1.238 C. civ., recurenta-reclamantă a arătat că cei doi pârâți nu s-au interesat, prealabil încheierii convenției, de situația fizică a imobilelor, pe care nici măcar n-au avut curiozitatea să le vizualizeze anterior încheierii contractului și că ulterior încheierii contractului aceștia nu au intrat în posesia imobilelor achiziționate decât după restituirea sumei împrumutate de către recurenta reclamantă, iar această atitudine omisivă a pârâților denotă reaua credință a acestora și faptul că aveau cunoștință despre cauza ilicită a contractului. În aceste condiții, a considerat că vânzarea-cumpărarea astfel intervenită reprezintă o operațiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită și, deci, nulă absolut. Totodată, recurenta a susținut o greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1237 din C. civ., potrivit cărora cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, având în vedere că prin încheierea convenției de vânzare - cumpărare s-a urmărit sustragerea pârâților de la plata prețului vânzării și încasarea unei dobânzi, cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie. Printr-un al doilea motiv de recurs, încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceasta a susținut că nu a solicitat ca instanța să analizeze cauza unui contract de împrumut, ci cauza ilicită a unui contract de vânzare - cumpărare, instanțele inferioare încălcând principiul disponibilității prin această analiză. În acest sens, a arătat că prin cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarului nr. x/2013 al Judecătoriei Botoșani a solicitat constatarea încheierii unui contract de împrumut cu garanții imobiliare, precum și restituirea sumei împrumutate, capăt de cerere disjuns dintr-o altă acțiune în care a reclamat împrejurările ilicite ale încheierii contractului, acest capăt de cerere fiind constatat perimat potrivit sentinței civile nr. 3678/11.12.2020 a Judecătoriei Botoșani, pronunțată în dosarul nr. x/2015. A arătat că nu putea introduce o altă acțiune în declararea simulației, câtă vreme la momentul la care a formulat precizările la acțiunea ce face obiectul prezentului dosar exista deja pe rol un dosar având ca obiect acțiune în declararea simulației, însă această apărare nu a fost analizată de către instanța de apel, împrejurare ce atrage, în opinia recurentei, incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Printr-o altă critică, recurenta a arătat că s-a reținut în mod nelegal puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 3172 din 04 iulie 2018 pronunțată de Judecătoria Botoșani, în dosarul nr. x/2013, fiind interpretate greșit dispozițiile legale referitoare la prețul derizoriu care, în opinia recurentei, se include în noțiunea de cauză ilicită. Cu privire la acest aspect, în primul rând, a susținut că instanța învestită cu soluționarea dosarului nr. x/2013 nu s-a pronunțat asupra motivului de nulitate absolută a contractului întemeiat pe cauza ilicită, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În al doilea rând, contrar considerentelor din hotărârea atacată (potrivit cu care motivul de nulitate constând în prețul derizoriu este separat și distinct de cauza ilicită, ceea ce înseamnă că, fiind o cauză specială, nu se poate include printre motivele de cauză ilicită), prețul neserios, disproporționat de mic față de prețul real și scopul ilicit (cauza ilicită) se deduc unul din altul și se presupun indiscutabil unul pe altul, astfel că prețul neserios include și generează cauza ilicită, cele două condiții de validitate a unei convenții fiind în raport de interdependență. Prin urmare, a considerat că existau motive de nulitate a contractului, constând în ilicitatea cauzei pentru preț derizoriu, care au rămas neanalizate de instanța de apel. Tot cu privire la această chestiune, recurenta a susținut că este eronată și nelegală reținerea instanței de apel potrivit căreia dezechilibrul invocat nu este atât de semnificativ încât să afecteze substanța prețului și prin urmare, caracterul licit al cauzei contractului, deși prețul real al imobilelor este de 10 de ori mai mare decât cel stipulat în contract. Concluzionând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinare.

Înregistrarea cererii de recurs pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 februarie 2022, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 3. Prin rezoluția din 30 martie 2022, s-a stabilit termen pentru analiza recursului la 5 octombrie 2022. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Susținerea recurentei-reclamante în legătură cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.236 alin. (2) C. civ. și art. 1.238 alin. (2) C. civ. (cu incidența astfel, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) este lipsită de fundament. Instanța de apel a analizat cauza ilicită din perspectiva motivelor invocate și a constatat, în mod corect, că ceea ce se pretindea de către reclamantă nu se putea subsuma ilicității cauzei contractului de vânzare-cumpărare, fiind vorba, în realitate, de aspecte ce pot fi circumscrise unei alte operațiuni juridice, aceea a simulației. Aceasta, în contextul în care, ceea ce a susținut reclamanta a fost faptul că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare scopul pârâților nu a fost acela de dobândire a proprietății imobilelor în schimbul plății unui preț, ci încasarea unei dobânzi, cu titlu de camătă (prin "sustragere de la plata prețului vânzării și păstrarea proprietății bunurilor imobile, obiect al contractului"). Or, potrivit conținutului contractului de vânzare încheiat în formă autentică, s-a consemnat că părțile au convenit asupra unui preț de 50.000 euro, sumă pe care vânzătoarea a declarat că a primit-o integral de la cumpărători, fiind transmisă acestora proprietatea asupra imobilelor de la data perfectării actului. S-a făcut și mențiunea caracterului sincer, real și serios al prețului, apreciat ca atare de către părțile contractante. Rezultă că actul dedus judecății sub aspectul valabilității (licității) cauzei nu prezintă elemente care să o facă pe aceasta contrară legii sau ordinii publice, câtă vreme scopul urmărit de părți, astfel cum a rezultat din voința manifestată de acestea, exprimată în formă autentică, a fost unul specific vânzării-cumpărării, de a transmite și respectiv, a dobândi proprietatea unor imobile, în schimbul plății unui preț. Susținerea că, în realitate, pârâții ar fi fost de rea-credință - aspect ce ar rezulta din aceea că nu s-ar fi interesat prealabil încheierii convenției de starea fizică a imobilelor - neurmărind "proprietății bunurilor în schimbul unui preț, ci cu titlu de împrumut cămătăresc", nu poate fi primită. Pentru a fi în ipoteza cauzei ilicite, în forma pretinsă de către recurentă, este necesar, potrivit dispozițiilor art. 1.238 alin. (2) C. civ., ca scopul contrar legii să fi fost urmărit de ambele părți contractante. Or, astfel cum au arătat și s-au apărat în mod constant intimații-pârâți, aceștia nu au avut, la data încheierii contractului, un alt scop decât cel rezultat din manifestarea expresă de voință, aceea de dobândire a proprietății bunurilor în schimbul unui preț. Afirmația recurentei potrivit căreia la momentul perfectării contractului i s-ar fi precizat că "forma juridică este a unui contract de vânzare-cumpărare, urmând ca după restituirea sumei împrumutate, ce a reprezentat, teoretic, prețul vânzării, să încheie un alt contract de vânzare-cumpărare, prin care să redobândească proprietatea asupra imobilelor tranzacționate" este una fără consecințe juridice sub aspectul pretins, al caracterului cauzei contractului dedus judecății. Pe de o parte, pentru că nu s-a demonstrat existența unei astfel de înțelegeri a părților și pe de altă parte, pentru că, și în ipoteza dovedirii unei asemenea convenții ar fi însemnat ca actul juridic să aibă un caracter disimulat în privința naturii sale juridice, iar consecințele s-ar fi produs pe planul instituției juridice a simulației, iar nu al caracterului ilicit al cauzei. De aceea, aprecierea instanței de apel, conform căreia, judecând în limitele învestirii și având de examinat cauza unui contract de vânzare-cumpărare, nu a putut reține motive de ilicitate a cauzei, este corectă. - Critica formulată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată. Astfel, susținând că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilității, recurenta a arătat că nu a solicitat instanței să analizeze cauza unui contract de împrumut, ci pe aceea a unui contract de vânzare-cumpărare, așa încât nu puteau fi extinse limitele cercetării judecătorești decât cu încălcarea principiului menționat. În realitate, instanțele fondului nu au procedat la analiza, sub aspectul valabilității cauzei juridice, a altui contract decât cel de vânzare-cumpărare, care făcuse obiectul învestirii. Referirea la contractul de împrumut s-a realizat doar în contextul în care au fost analizate susținerile reclamantei potrivit cărora operațiunea juridică dintre părți n-ar fi corespuns unei vânzări-cumpărări, ci unui împrumut, ceea ce ar fi însemnat o deghizare a elementelor convenției, cel puțin sub aspectul naturii juridice a acesteia. Acesta a fost cadrul procesual care a permis instanței să facă aprecieri și în legătură cu instituția simulației, constatând că această figură juridică este cea prin intermediul căreia se poate tinde la a se demonstra că voința reală a părților corespunde altui act juridic decât cel ostensibil, dat publicității. Contrar susținerii recurentei, analiza realizată de instanța de apel nu impunea "necesitatea formulării unei acțiuni în simulație, în absența căreia n-ar fi putut judeca fondul pretențiilor", câtă vreme, menținându-se în limitele învestirii, cercetarea judecătorească a vizat, în concret, cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, iar nu elementele de validitate a unui contract de împrumut. - În ce privește frauda la lege și pretinsa nesocotire a dispozițiilor art. 1.237 C. civ., critica recurentei-reclamante susține neobservarea de către instanța de apel a faptului că prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit, în realitate, "sustragerea pârâților de la plata prețului vânzării și încasarea unei dobânzi, cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 216/2011 privind interzicerea activității de cămătărie". Critica este, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 1.237 C. civ., care reglementează frauda la lege, "cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative". Așadar, frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative care ar fi fost aplicată sau aplicabilă cel puțin în defavoarea unei părți (în absența încheierii contractului), iar nu în scopul disimulării altui contract (în speță, împrumutul cu dobândă cămătărească invocat), întrucât aceasta corespunde altei operațiuni juridice, cea a simulației, cum s-a arătat anterior. Așa cum corect a reținut instanța de apel, cauza ilicită, în varianta fraudei la lege, trebuie văzută nu în legătură cu modalitatea concretă, intrinsecă de întocmire a contractului, care întrunește condițiile de validitate, ci prin raportarea acestuia la o normă legală imperativă, ce ar fi nesocotită prin perfectarea contractului. Or, faptul pretins de reclamantă, că s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare ce ar fi trebuit urmat de încheierea altui contract de vânzare, în care părțile inițiale să-și schimbe calitățile juridice (cumpărătorul să devină vânzător), nu corespunde fraudei la lege care să dea expresia cauzei ilicite a primului contract, ci, dimpotrivă, încheierii a două acte juridice succesive, ca manifestare de voință a părților. Aceasta cu atât mai mult cu cât, pentru aplicarea sancțiunii nulității contractului în ipoteza cauzei ilicite - indiferent că este vorba despre încălcarea legii și ordinii publice ori de mijlocul pentru eludarea aplicării unei norme legale imperative - este necesar ca ambele părți să fi urmărit un asemenea scop ilicit sau cel puțin ca cealaltă parte să fi cunoscut efectiv sau să fi trebuit să cunoască acest scop urmărit de cocontractant. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 1.238 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască". Or, așa cum a rezultat din datele speței, nu a fost demonstrată existența unui asemenea scop comun al părților, de încheiere a unui contract care să nesocotească legea, ordinea publică sau în vederea eludării aplicării unei norme imperative, câtă vreme contractul de vânzare-cumpărare contestat a fost încheiat în formă autentică și a consemnat plata integrală a prețului - considerat de părți sincer, real și serios, conform mențiunii din contract - iar transmiterea proprietății imobilelor a avut loc la data autentificării actului, pârâții apărându-se constant că au urmărit scopul oricărui cumpărător dintr-un astfel de contract. În aceste condiții, prezumția care operează este cea a existenței unei cauze valabile a contractului, așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 1.239 alin. (2) C. civ. - Este, de asemenea, lipsită de fundament critica vizând reținerea efectelor autorității de lucru judecat (impropriu denumită "putere de lucru judecat", față de cadrul normativ actual) atașate sentinței civile nr. 3172/4.07.2018 pronunțată de Judecătoria Botoșani și respectiv, interpretarea eronată a dispozițiilor legale referitoare la prețul derizoriu care, potrivit recurentei, s-ar include în noțiunea de cauză ilicită. În primul rând, în ce privește efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, dedus din dezlegările jurisdicționale ale sentinței civile nr. 3172/4.07.2018 a Judecătoriei Botoșani, el a fost corect reținut, având în vedere dispozițiile art. 430 alin. (2) și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ., care dau posibilitatea părții de a opune în proces lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia. Or, în litigiul anterior, s-a dezbătut chestiunea privitoare la caracterul serios al prețului, invocat ca o cauză distinctă de nulitate, instanța stabilind că suma de 50.000 euro nu poate fi încadrată în categoria prețului derizoriu, acesta având o valoare considerabilă pentru orice om diligent, care intră în orice fel de tranzacție și aceasta chiar dacă echivalența valorică relativă a prețului față de valoarea lucrului vândut este aparent defavorabilă reclamantei. Aceste statuări ale instanței se regăsesc în considerente înzestrate cu autoritate de lucru judecat pentru că dau dezlegare chestiunii litigioase deduse judecății anterior - referitoare la nevalabilitatea aceluiași contract pentru cauza de nulitate constând în preț derizoriu - sprijinind în mod necesar soluția din dispozitiv. De aceea, readucerea în fața judecății ulterioare a aceluiași aspect, chiar dacă subsumat unei alte cauze de nulitate - potrivit reclamantei, cauza ilicită ar rezulta și din caracterul derizoriu al prețului - nu poate conduce la o altă analiză (cu o altă concluzie, susținută de partea-recurentă), căci se opune efectul pozitiv al autorității lucrului judecat - respectiv, statuarea definitivă a instanței anterioare în sensul că prețul nu a fost unul derizoriu. Susținerea recurentei conform căreia nu ar putea fi opusă dezlegarea jurisdicțională anterioară întrucât cauza de nulitate în primul litigiu a vizat un alt element al contractului - prețul - pe când în prezenta speță se pune problema cauzei ilicite, nu poate fi primită față de modalitatea particulară în care partea deduce ilicitatea cauzei din caracterul derizoriu al prețului. În acest sens, recurenta arată că "prețul neserios este echivalent cu lipsa cauzei, iar dacă aceasta totuși există, cauza în prezența prețului neserios este ilicită". Critica este eronată întrucât, față de dispozițiile art. 1.665 alin. (2) C. civ., la care face trimitere și instanța de apel, prețul trebuie să fie într-adevăr, atât de mare încât să poată servi drept cauză a obligației de a transfera proprietatea, dar în caz de disproporție între valoarea prestațiilor părților, prețul poate fi considerat doar lezionar (nu derizoriu) iar anularea actului juridic poate interveni în condițiile specifice leziunii. Statuarea din procesul anterior în sensul că prețul nu a avut caracter derizoriu lasă fără temei factual și legal susținerea recurentei potrivit căreia "în prezența prețului neserios cauza este ilicită". Separat de împrejurarea că existența unui preț derizoriu ar putea avea consecințe nu pe planul ilicității, ci al lipsei cauzei - în măsura în care nu a putut servi drept cauză a obligației de a transfera proprietatea - recurenta nu mai poate readuce în discuție aspectele legate de cerințele de validitate a prețului decât prin nesocotirea autorității lucrului judecat anterior sub acest aspect. De aceea, instanța de apel a reținut corect că nu pot fi invocate aspecte legate de prețul neserios care să se repercuteze pe planul caracterului ilicit al cauzei pe de o parte, pentru că ar însemna, în realitate, să se prevaleze de un alt fundament al nulității (lipsa cauzei, iar nu ilicitatea acesteia) și pe de altă parte, pentru că ar încălca efectul pozitiv al autorității lucrului judecat atașat sentinței civile nr. 3172/4.07.2018 a Judecătoriei Botoșani (în sensul rezultat din dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2), art. 431 alin. (2) C. proc. civ.). În ce privește lipsa echivalenței prestațiilor, contrar susținerii recurentei, ea nu are consecințe pe planul ilicității cauzei, ci al valabilității consimțământului, care poate fi afectat de viciul leziunii, cu sancțiunea prevăzută de art. 1.222 C. civ., fiind vorba, așadar, de o altă cauză de nulitate decât cea dedusă judecății și supusă dezbaterii în prezenta cauză. Față de considerentele arătate, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință. Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.500 RON (onorariu de avocat) ocazionate de judecata în faza procesuală a recursului.