ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2022

Ședința publică din data de 18 mai 2022

Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 17 mai 2022, sub nr. x/2022, revizuenții A., B. și C. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2236 din 27 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin care au solicitat anularea deciziei ce face obiect al revizuirii și trimiterea cauzei pentru rejudecarea recursului pentru motivul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prealabil dezvoltării motivului de revizuire, revizuenții au solicitat repunerea în termenul de revizuire, arătând că motivele prezentei cereri se raportează la considerentele hotărârii, astfel că până la momentul comunicării deciziei nu aveau posibilitatea obiectivă de a expune argumentele în susținerea cererii. Această ultimă cerere a fost soluționată în ședința publică din data de 18.05.2022.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenții au arătat că cele două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 și, respectiv decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021 - sunt contradictorii în ceea ce privește necesitatea și eficiența procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Astfel, au arătat că prin decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 s-a reținut că revizuenții nu erau îndreptățiți să obțină restituirea imobilelor, deoarece nu aveau cetățenie română și deci nu îndeplineau condițiile legii speciale, iar prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, s-a reținut că aveau deschisă procedura administrativă, având obligația să parcurgă căile de atac prevăzute de legile speciale.

Drept urmare, în opinia revizuenților este evident că în ambele hotărâri s-a adus în discuție chestiunea litigioasă privind aplicarea Legii nr. 18/1991, acestea având motivări și considerente contradictorii.

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității formulării cererii de revizuire, iar, în subsidiar a solicitat respingerea cererii, ca inadmisibilă.

Intimata Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului - Timișoara a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire ca nefondată.

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2010 pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2010, reclamantul C., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului - Timișoara, Agenția Domeniilor Statului, Grupul Școlar Agricol "Iulian Dracea", a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate lipsa titlului Statului Român asupra terenului în litigiu și, pe cale de consecință, nevalabilitatea dreptului de administrare acordat Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului - Timișoara, a dreptului de administrare acordat Agenției Domeniului Statului și a dreptului de folosință acordat Grupului Școlar Agricol "Iulian Dracea", totodată, să oblige pârâții să îi lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul în suprafață totală de 232.418 mp.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 480 și următoarele C. civ.

Prin sentința civilă nr. 2903 din 29 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată; în prealabil, a respins următoarele excepții, invocate de către pârâți: a netimbrării cererii; a lipsei calității procesuale active și lipsei de interes; cea a lipsei calității procesuale pasive a pârâților Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului și Agenția Domeniilor Statului.

Prin decizia civilă nr. 849/A din 05 mai 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 3752 din 25 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de pârâți împotriva deciziei menționate.

Prin sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2010, Tribunalul Timiș a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul C. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului, Agenția Domeniilor Statului și Grupul Școlar Agricol "Iulian Dracea.

Prin decizia civilă nr. 128 din 09 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, a fost admis apelul declarat de reclamantul C. împotriva sentinței menționate, dispunându-se anularea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin decizia nr. 477 din 18 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat nul recursul formulat de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul C..

Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Timiș sub nr. x/2010**.

Prin încheierea de ședință din data de 14.10.2015, instanța a constatat transmiterea calității procesuale pasive a pârâtului Grupul Școlar Agricol "Iulian Dracea" către Colegiu Silvic "Casa Verde", pentru că prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 304/18.12.2012 s-a aprobat schimbarea denumirii Grupului Școlar Agricol "Iulian Dracea" în Liceul Tehnologic Agricol "Petru Botiș". Ulterior, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 65/13.02.2015 s-a aprobat fuziunea prin absorbție dintre Colegiul Silvic "Casa Verde" și Liceul Tehnologic Agricol "Petru Botiș", acesta din urmă dizolvându-se în urma fuziunii.

Prin sentința civilă nr. 56 din 20 ianuarie 2016, Tribunalul Timiș a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul C..

Prin decizia civilă nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în majoritate, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamant împotriva sentinței menționate.

~Opinia separată a fost exprimată în sensul admiterii apelului reclamantului, al admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, al constatării lipsei titlului Statului Român asupra terenurilor extravilane în suprafață totală de 232.418 mp, identificate prin cererea introductivă și prin expertiza topografică, precum și al obligării pârâților de a lăsa reclamantului, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenurile extravilane în suprafață totală de 232.418 mp.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 07 octombrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C. împotriva deciziei civile nr. 116 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2019 pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 04.06.2019, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, constatarea nulității absolute a actelor de preluare de către Statul Român, de la autorul acestora, D., a imobilelor nr. cad. x, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela LL 474), înscris în CF x Timișoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 424, înscris în CF x Timișoara proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x 422, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x, înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, domeniu public; nr. cad. x (parcela C. civ. 410/1), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela x), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; nr. cad. x (parcela HB 412/2), înscris în CF x Timișoara, proprietar Statul Român, prin Agenția Domeniilor Statului, proprietate privată; constatarea existenței dreptului de proprietate asupra imobilelor în patrimoniul autorului lor, D., la data decesului - 16.08.1974; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 13620 din 11 decembrie 2019, Judecătoria Timișoara, secția a II a civilă a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Timiș.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 06.02.2020, sub nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 366 din 19 mai 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins, ca nefondate, excepțiile autorității lucrului judecat și inadmisibilității acțiunii invocate de pârât prin întâmpinare și a respins acțiunea.

Prin decizia civilă nr. 29 din 03 martie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul reclamanților împotriva sentinței; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta accesorie Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului Regele Mihai I al României din Timișoara.

Prin decizia civilă nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A., B. și C..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cererea de revizuire din perspectiva temeiului de drept invocat, prin limitele stabilite de art. 513 alin. (3) C. proc. civ. și prin raportare la susținerilor părților, Înalta Curte urmează să o respingă, pentru considerentele care succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reține că revizuirea este o cale extraordinară de atac, iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Rațiunea reglementării menționate o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității lucrului judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, dar care privesc aceeași pricină, având aceeași cauză, același obiect și aceleași părți.

Având în vedere modificarea adusă C. proc. civ., prin Legea nr. 310/2018, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată și presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză; cea de-a doua operează când efectul hotărârii se manifestă pozitiv și relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

În acest ultim caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior și, în cazul efectului pozitiv, instanța nu mai trebuie să identifice cele trei elemente comune, ci doar dezlegarea dată unei situații juridice.

În speță, prin cererea de revizuire formulată, revizuenții au susținut că decizia civilă nr. 2236 din 27 octombrie 2021 încălcă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016, (ambele decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție) în ceea ce privește necesitatea și eficiența urmării procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Invocarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de existența primei hotărâri, ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se prima hotărâre, instanța a omis să se pronunțe asupra obiecțiilor în legătură cu existența acelei hotărâri, în sensul de a nu fi soluționat excepția autorității de lucru judecat. Dacă s-ar admite interpretarea contrară și s-ar considera că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situație, ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a dezlegărilor date excepției autorității de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre. Instanța de revizuire ar fi pusă în situația de a se pronunța cu privire la temeinicia soluției date în legătură cu această excepție, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat, ceea ce nu este admisibil în revizuire.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare decurge în mod necesar din caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii menită să sancționeze doar încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu și modalitatea în care cea de-a doua hotărâre, având a analiza excepția autorității de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior (o chestiune litigioasă ce are legătură sau se răsfrânge, prin efectele sale, asupra noii judecăți) dă dezlegare acestor aspecte.

Condiția ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată și soluționată în primul litigiu, deși nu este expres prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezultă neechivoc din interpretarea acestui text prin raportare la regulile care guvernează autoritatea de lucru judecat, o hotărâre definitivă neputând fi cenzurată sub aspectul legalității și temeiniciei soluției date cu privire la excepția autorității de lucru judecat, această soluție beneficiind la rândul său de autoritate de lucru judecat. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere scopul revizuirii, care nu a fost concepută pentru a deschide părții nemulțumite o nouă cale de control judiciar cu privire la legalitatea soluției pronunțate în procesul soluționat prin hotărârea atacată cu revizuire.

Drept urmare, pe calea revizuirii, ca mijloc procedural pus la dispoziția părții, nu se produce o reformare a hotărârilor pretins contradictorii în urma exercitării controlului judiciar asupra legalității acestora, ci se verifică numai dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat și, în caz afirmativ, se procedează la anularea ultimei hotărâri.

În speță, Înalta Curte constată că această condiție de admisibilitate nu este îndeplinită, deoarece autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăți, dar a reprezentat însuși fundamentul juridic al celei de a doua acțiuni, partea reclamantă solicitând (încă de la momentul formulării cererii introductive) să se țină cont de dezlegările date prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, anume prin sentința civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situația juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În ceea ce privește hotărârile judecătorești antereferite, partea pârâtă a invocat excepția autorității de lucru judecat, excepție care a fost respinsă de prima instanță în considerarea faptului că, deși partea reclamantă C. a figurat în ambele dosare, între cele două litigii nu există identitate totală de părți, de obiect și de cauză juridică.

Prin motivele de apel, partea reclamantă a reiterat efectele hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2010, iar instanța de apel a efectuat propria verificare a lucrului judecat anterior, în ambele sale manifestări, pozitivă și negativă.

Această dezlegare dată de instanța de apel a fost analizată și confirmată ulterior prin decizia civilă nr. 2236 din 27.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, răspunzând criticilor formulate de partea recurentă, a respins, ca nefondat recursul declarat în cauză.

Așadar, în speță, revizuenții au uzat încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, de existența unei alte căi procedurale puse de lege la îndemâna acestora pentru a preîntâmpina apariția unor considerente contradictorii relative la dezlegarea aceleiași chestiuni litigioase, și anume de posibilitatea de a invoca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1839/07.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra chestiunii litigioase în privința căreia se invocă, în revizuire, încălcarea autorității de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2236/27.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei civile nr. 2236 din 27.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele învestite cu judecata litigiului ce a constituit obiectul dosarului nr. x/2019 au analizat incidența efectelor autorității de lucru judecat invocate, arătându-se prin decizia definitivă adoptată în recurs, care sunt argumentele pentru care nu poate fi reținută.

Or, așa cum s-a menționat anterior, posibilitatea de a cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri este condiționată de împrejurarea ca, în cadrul celui de-al doilea proces, să nu se fi invocat prima hotărâre sau, chiar dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe în legătură cu existența acelei hotărâri, cerință care izvorăște din natura juridică a instituției revizuirii care este o cale extraordinară de atac de retractare (inclusiv, în situația în care competența de soluționare este dată instanței ierarhic superioară în grad celor care au pronunțat hotărârile pretins contrare) și nu o cale de reformare, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat acest aspect sau asupra modului în care efectul pozitiv al lucrului judecat a fost valorificat.

În concluzie, instanței de revizuire, având de analizat excepția autorității de lucru judecat, sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior, nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat în forma sa pozitivă. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare, și nu pe calea revizuirii formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în care instanța de revizuire este chemată să statueze ea însăși asupra incidenței acestei instituții și nu să cenzureze o judecată anterioară, astfel cum se solicită în cauză.

Dat fiind faptul că, în dosarul nr. x/2019 s-au pus în discuție și s-au analizat atât efectul negativ, cât și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1839/07.10.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, acest aspect nu mai poate fi supus cenzurii instanței de revizuire întrucât, astfel cum s-a arătat, ar deschide, calea unui control jurisdicțional de legalitate neîngăduit de lege, în scopul reformării unei hotărâri definitive.

Or,câtă vreme prin intermediul cererii de revizuire îndreptate împotriva deciziei nr. 2236/27.10.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019, a fost pusă în discuție modalitatea în care printr-o decizie definitivă, ca act jurisdicțional, s-au tranșat aspecte în legătură cu efectul autorității de lucru judecat al unei alte hotărâri, revizuenții tind să transforme această cale extraordinară de atac într-una de reformare care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, în afara cazurilor strict prevăzute de lege.

Prin urmare, nu pot fi primite susținerile revizuenților în sensul în care nu trebuie verificat dacă autoritatea de lucru judecat a fost invocată și analizată cu ocazia celei de-a doua judecăți, pentru că astfel s-ar adăuga o condiție pe care legea nu o prevede, întrucât o asemenea analiză decurge din însăși natura acestei căi extraordinare de atac, care, după cum s-a menționat, nu permite realizarea unui nou control judiciar sub aspectul legalității unei asemenea hotărâri, prin care s-a verificat chestiunea autorității lucrului judecat.

Cu alte cuvinte, nu îi este permis instanței de revizuire să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a dat efect sau nu autorității de lucru judecat, în forma sa pozitivă.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "securitatea juridică implică respectul pentru principiul res iudicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra unei probleme nu este un temei pentru reexaminare." (cauza Ryabyk împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, par. 52, CEDO 2003-IX, în Hotărârea Mitrea împotriva României, par. 24, publicată în M.Of. nr. 455/21.12.2010).

Totodată, dreptul la un remediu efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, garantează părților discutarea pe fond a dreptului pretins încălcat în fața unei instanțe de judecată, garanție de care revizuenții au beneficiat în litigiile anterioare, în toate gradele de jurisdicție, și nu deschide părții nemulțumite, astfel cum pretind revizuenții, căi de atac extraordinare împotriva hotărârilor judecătorești definitive, în alte condiții decât cele prevăzute de legislația procesual civilă, în scopul retractării unora dintre hotărâri, pentru că, astfel, ar fi afectat principiul securității raporturilor juridice.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge cererea de revizuire declarată de revizuenții B., A. și C., împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire declarată de revizuenții B., A. și C., împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019.

Cu recurs, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Completul de 5 judecători.

Cererea de recurs se va depune la Înalta Curte de Casație și Justiție, sub sancțiunea anulării cererii.

Pronunțată astăzi, 18 mai 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.