ÎCCJ, Decizia nr. 126/2023

Ședința publică din data de 22 mai 2023

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Cererea de revizuire

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, revizuenții A., B. și C. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2236 din 27 octombrie 2021 pronunțate de aceeași instanță.

Revizuenții au solicitat repunerea în termenul de revizuire, cerere a fost soluționată în ședința publică din data de 18.05.2022.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenții au arătat că cele două decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 și, respectiv, decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021 - sunt contradictorii în ceea ce privește necesitatea și eficiența procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 18/1991.

Astfel, au arătat că prin decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 instanța a reținut că revizuenții nu erau îndreptățiți să obțină restituirea imobilelor, deoarece nu aveau cetățenie română și deci nu îndeplineau condițiile legii speciale, iar prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, s-a reținut că aveau deschisă procedura administrativă, având obligația să parcurgă căile de atac prevăzute de legile speciale.

Drept urmare, în opinia revizuenților este evident că în ambele hotărâri s-a adus în discuție chestiunea litigioasă privind aplicarea Legii nr. 18/1991, asupra căreia s-au dat soluții contrare, cu motivări și considerente contradictorii.

Decizia recurată

Prin decizia nr. 1095 din 18 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă a respins cererea de revizuire declarată de revizuenții B., A. și C. împotriva deciziei nr. 2236 din data de 27 octombrie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă, în dosarul nr. x/2019.

În motivare, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 508 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât cel de-al doilea proces invocat a fost pornit pentru a obliga partea adversă să țină cont de dezlegările de drept date prin decizia nr. 1839/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța a detaliat că această condiție, deși nu este expres prevăzută de textul de lege anterior amintit, decurge în mod necesar din caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii, care este menită să sancționeze doar încălcarea autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, nu și modalitatea în care cea de-a doua hotărâre a dezlegat aspectele referitoare la excepția autorității de lucru judecat sau efectul pozitiv al lucrului judecat anterior.

Au fost respinse susținerile revizuentei, în sensul că cererea de revizuire pentru contrarietate de hotărâri este admisibilă în orice situație, întrucât ar avea ca efect nesocotirea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date excepției autorității de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, iar instanța de revizuire ar fi pusă în situația de a se pronunța cu privire la temeinicia soluției date în legătură cu această excepție, realizând astfel un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepția autorității de lucru judecat, ceea ce nu este admisibil în această cale extraordinară de atac.

Prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat incidența efectelor autorității de lucru judecat invocată, a pus în discuție și a analizat atât efectul negativ, cât și cel pozitiv al autorității de lucru judecat referitor la decizia civilă nr. 1839 din 07 octombrie 2016 a aceleiași instanțe.

Instanța de revizuire a constatat că aspectele privind efectul pozitiv și negativ al autorității de lucru judecat nu mai pot fi supuse cenzurii instanței de revizuire, întrucât ar deschide calea unui control jurisdicțional de legalitate neîngăduit de lege, în scopul reformării unei hotărâri definitive.

S-a apreciat că, în realitate, revizuenții tind să transforme această cale extraordinară de atac într-una de reformare, care să supună cenzurii legalitatea unei hotărâri definitive, ceea ce este în afara cazurilor strict prevăzute de lege.

Recursul

Împotriva deciziei menționate, revizuenții B., A. și C. au declarat recurs, care a fost înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. x/2022.

În motivarea căii de atac, au susținut că decizia recurată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșita a normelor de drept prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, singura condiție impusă de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este cea a existenței unor hotărâri definitive potrivnice, iar nu analizarea autorității de lucru judecat.

A mai arătat și că, în jurisprudența Înaltei Curți Curte de Casație și Justiție, au fost admise cereri de revizuire întemeiate pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în cazul în care s-a constatat că a fost încălcată autoritatea de lucru judecat a considerentelor, cu referire la decizia nr. 1011/2013.

Printr-un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au susținut încălcarea mai multor texte din C. proc. civ.: art. 430 privind autoritatea de lucru judecat, art. 13 privind dreptul la apărare și art. 20 ce prevede respectarea principiilor fundamentale.

Concluzia instanței privind limitarea admisibilității revizuirii doar la situația în care autoritatea de lucru judecat, deși invocată, nu a fost luată în considerare de instanță este nelegală, fiindcă aduce atingere principiilor securității juridice, forței obligatorii a hotărârilor judecătorești definitive, a căror coordonată principală o constituie chiar respectarea autorității de lucru judecat, cum prevede art. 430 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților

Intimata DGRFP a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Intimata Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului "Regele Mihai I al României"– Timișoara a depus întâmpinare și solicită respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții B., A. și C. au depus răspuns la întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul dedus judecății, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În esență, subsumat motivelor de recurs invocate, principala critică din recurs vizează faptul că instanța de revizuire a realizat o adăugare la dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. prin faptul că a reținut, în analiza revizuirii întemeiate pe dispozițiile respective, o condiție neprevăzută de lege, și anume ca, în litigiul în care a fost pronunțată a doua hotărâre, să nu fi fost invocată ori instanța să fi omis a analiza autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Astfel, potrivit dispozițiilor invocate, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri".

Invocarea normei de drept menționate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Conform art. 430 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este reglementată astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Prin norma citată s-a urmărit înlăturarea încălcării autorității de lucru judecat, atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât în ceea ce privește efectul negativ, cât și cel pozitiv, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 C. proc. civ.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

În acest context, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), în măsura în care există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

În jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire [a se vedea, cu titlu de exemplu, Deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul de 5 judecători nr. 329 din 11 decembrie 2017 și nr. 120 din 20 mai 2019], s-a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire pentru hotărâri definitive potrivnice este ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu reglementează expressis verbis o asemenea condiție de admisibilitate, însă această condiționare derivă din faptul că, în cadrul acestei căi extraordinare de atac, instanța de revizuire nu efectuează o analiză de legalitate și temeinicie a hotărârii atacate cu revizuire, ca un corolar al principiului res judicata caracteristic hotărârilor judecătorești definitive.

În cauză, revizuenții susțin că decizia nr. 1839 din 07 octombrie 2016 este contrară deciziei nr. 2236 din 27 octombrie 2021, ambele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în ceea ce privește aplicarea Legii nr. 18/1991.

Se constată, însă, că, în dosarul nr. x/2019, în care s-a pronunțat decizia nr. 2236/2021, prin motivele de recurs, s-a susținut legătura dintre cele două dosare menționate, care ar rezulta din faptul că recurenții nu pot redobândi dreptul de proprietate conform legilor speciale, deoarece nu au cetățenia română în perioada 1991-2005 (perioada în care se puteau formula cereri de restituire conform Legii nr. 18/1991), lucru statuat cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2010, în care s-a pronunțat decizia nr. 1839/2016. De asemenea, recurenții au subliniat că, în litigiul anterior, s-a reținut că nu este posibilă apărarea dreptului de proprietate pe altă cale numai în situațiile în care fie imobilul nu face obiectul legii speciale, fie nu sunt întrunite condițiile ca moștenitorii să beneficieze de măsurile reparatorii

Prin decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă a analizat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1839 din 07 octombrie 2016 a aceleiași instanțe.

În considerentele acesteia, s-a arătat că este greșită critica potrivit căreia, reținând efectului pozitiv al autorității de lucru judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care soluția de respingere excepției autorității de lucru judecat pronunțată de prima instanță nu a fost apelată.

Instanța a arătat că, în primă instanță, excepția autorității de lucru judecat invocată de partea pârâtă în legătură cu hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 a fost respinsă, în considerarea faptului că între cele două dosare nu există identitate totală de părți, obiect și cauză, soluția fiind definitivă, întrucât împotriva acesteia nu a fost exercitată calea de atac a apelului.

Dar, așa cum a detaliat instanța de recurs, acest fapt nu împiedica însă instanța de apel să analizeze efectul pozitiv al puterii lucrului judecat al hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul menționat.

Ca atare, constatând că există chestiuni litigioase soluționate prin decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2010, irevocabilă, aflate în legătură cu cele deduse judecății în prezenta cauză, instanța de apel era în drept să procedeze la verificarea acestora din perspectiva dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

Or, această verificare nu a pus în discuție depășirea limitelor apelului, deoarece efectele lucrului judecat, astfel cum s-a arătat, sunt reglementate prin norme de ordine publică, caz în care verificarea se impune din oficiu, nefiind necesară o învestire formală în acest sens de părțile litigante.

De altfel, prin cererea dedusă judecății, partea reclamantă a solicitat ca în procesul pendinte să se țină cont de dezlegările de drept date unor chestiuni litigioase aflate în legătură, respectiv sentința civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situația juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, decizia civilă nr. 1839/7.10.2016, (în legătură cu drepturile succesorilor defunctului la data deschiderii succesiunii).

Cum chestiunea litigioasă privind efectele lucrului judecat a hotărârilor date în primul litigiu dintre părți, care presupune verificarea de către instanța de judecată a ambelor manifestări ale sale, pozitivă și negativă (indiferent de modalitatea în care părțile se raportează la cele două efecte), a făcut obiect al dezbaterilor contradictorii, instanța de recurs a respins critica părții, potrivit căreia instanța de apel a încălcat prevederile art. 14 alin. (6) C. proc. civ. prin aceea că nu a pus în discuție incidența doar a efectului pozitiv.

În atare condiții, s-a reținut că între cele două litigii nu există legătura invocată de partea reclamantă, anume aceea potrivit căreia în procesul anterior s-ar fi statuat, cu puterea lucrului judecat, că apărarea dreptului de proprietate asupra terenurilor în litigiu ar fi posibilă pe calea dreptului comun dacă terenurile nu fac obiectul legii speciale de reparație ori, deși fac obiectul unor astfel de legi, cum este cazul în speță, moștenitorii persoanei deposedate nu îndeplineau condițiile prevăzute de legea specială pentru a beneficia de măsuri reparatorii.

Așadar, Înalta Curte de Casație și Justiție, pronunțând decizia nr. 2236 din 27 octombrie 2021, a analizat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1839 din 07 octombrie 2016.

Procedând în acord cu dispozițiile procedurale, instanța de revizuire a concluzionat în sensul că nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu doar că a fost invocată cu ocazia celei de-a doua judecăți, dar a reprezentat fundamentul juridic al celei de a doua acțiuni, partea reclamantă solicitând să se țină cont de dezlegările date prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, anume prin sentința civilă nr. 56/20.01.2016, (în legătură cu situația juridică a imobilelor în litigiu în perioada 1966-2009), prin decizia nr. 116/27.04.2016 (în legătură cu succesiunea defunctului D.) respectiv, prin decizia civilă nr. 1839 din 7 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Din această perspectivă, este edificatoare jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

În lumina acestei jurisprudențe, nu pot fi primite criticile din recurs referitoare la principiul securității juridice, a forței obligatorii a hotărârilor judecătorești definitive, a dreptului la apărare și liberul acces la instanță, prin îngrădirea posibilității părții de a restabili legalitatea, invocate prin cererea de recurs, întrucât repunerea în discuție, fie pe calea revizuirii, fie pe calea recursului exercitat în temeiul art. 513 alin. (6) din C. proc. civ., a unei chestiuni de drept soluționate prin hotărâre judecătorească definitivă ar presupune o nouă examinare a cauzei în fond, ceea ce contravine securității juridice, care "implică respectul pentru principiul res judicata", atașat caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești.

În același sens, se reține că, în actualul stadiu procesual, în cadrul căruia instanța de recurs este limitată la verificarea modului în care instanța de revizuire a analizat, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire, fără a avea competența de a analiza fondului raportului juridic dedus judecății, nu pot forma obiectul examinării criticile din recurs referitoare la dreptul de proprietate al reucurenților revizuienți sau aplicarea Legii nr. 18/1991.

În concluzie, se observă că în mod corect instanța de revizuire, în cadrul analizei realizate în temeiul art. 513 alin. (3) din C. proc. civ., a constatat că, în raport cu circumstanțele cauzei, nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii formulate în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru toate aceste argumente, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 1095 din 18 mai 2022 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I Civilă, în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 mai 2023.