ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1039/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 6 decembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Fălticeni, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Penitenciarul Timișoara și Administrația Națională a Penitenciarelor, solicitând obligarea pârâților la plata de daune morale în sumă de 50.000 euro pentru prejudiciul ce i s-a adus prin neacordarea dreptului de participare la înmormântarea părintelui său. Prin sentința nr. 1006 din 13 iunie 2019, Judecătoria Fălticeni a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei având ca obiect pretenții, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Timișoara și Administrația Națională a Penitenciarelor, în favoarea Tribunalului Suceava.

Sentința pronunțată de Tribunalul Suceava: Prin sentința nr. 678 din 10 octombrie 2019, Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției de contencios administrativ și fiscal și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Suceava. Prin sentința nr. 568 din 24 iulie 2020, Tribunalul Suceava, secția I civilă a respins, ca nefondată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor. A respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității/prematurității acțiunii, invocată de pârâtul Penitenciarul Timișoara. A admis în parte acțiunea având ca obiect pretenții formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Timișoara prin reprezentant și Administrația Națională a Penitenciarelor. A obligat pe pârâți să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune morale.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Suceava: Prin decizia nr. 82 din 3 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, a fost admis apelul declarat de pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor împotriva sentinței civile nr. 568 din 24 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Suceava, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca nefondată, acțiunea în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile atacate, care nu au fost contrare deciziei. A fost respins, ca inadmisibil, apelul provocat promovat de pârâtul Penitenciarul Timișoara.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 82 din 3 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, pârâtul Penitenciarul Timișoara a declarat recurs. Recurentul-pârât a solicitat casarea deciziei recurate și, în rejudecare, respingerea excepției calității procesuale pasive a pârâtei Administrației Naționale a Penitenciarelor și respingerea cererii de chemare în judecată. Prima critică vizează excepția calității procesuale pasive a Administrației Naționale a Penitenciarelor, în legătură cu care recurentul-pârât a apreciat că aceasta a fost admisă în mod eronat raportat la dispozițiile H.G. nr. 756/2016, care reglementează atribuțiile acestei autorități. Conform art. 11 din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției, Penitenciarul Timișoara are personalitate juridică, fiind o unitate subordonată Administrației Naționale a Penitenciarelor care dispune de toate mijloacele (îndrumare, emitere dispoziții administrativ-normative, administrative individuale, evaluare, sancționare, control, inspecție, programe informatice unitare) pentru ca practica unităților penitenciare să fie unitară și conformă normelor stabilite. Prin sentința civilă nr. 568 din 24 iulie 2020, Tribunalul Suceava a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile delictuale, în sensul că nerespectarea de către Penitenciarul Timișoara a dreptului reclamantului de a participa la înmormântarea tatălui său și neluarea de către Administrația Națională a Penitenciarelor a unor măsuri efective în vederea respectării drepturilor deținuților, constituie faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, cauzându-i reclamantului un prejudiciu moral, constând în consecințe negative produse pe plan psihic, moral, ceea ce implică acordarea de daune morale constând în acordarea unor drepturi bănești, în solidar, în cuantum de 5.000 RON. Față de aspectele reținute de instanța de fond, în sensul că dacă s-ar fi informat, Penitenciarul Timișoara ar fi avut posibilitatea să-l transporte cu trenul până la Suceava, recurentul-pârât precizează că legislația specifică nu cuprinde dispoziții prin care să oblige administrația locului de deținere să efectueze astfel de verificări și, în plus, formalitățile de acest gen nu se pot realiza de pe o zi pe alta. Condamnatul a fost analizat în cadrul comisiei de acordare a recompenselor din 15 iunie 2017, fiind propus pentru acordarea recompensei de ieșire din penitenciar pentru a participa la înhumarea tatălui, înhumare ce urma să aibă loc la 16 iunie 2017. Avizul șefului de secție a fost negativ, deoarece înmormântarea urma să aibă loc în localitatea Hârtop, județul Suceava, iar timpul ar fi fost insuficient pentru parcurgerea drumului până la locul înhumării și înapoi la unitate. Art. 99 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 254/2013 prevede în cadrul capitolului IX intitulat "Recompense, abateri și sancțiuni disciplinare" că permisiunea de ieșire din penitenciar poate fi acordată, în condițiile art. 98, pentru participarea persoanei condamnate la înhumarea unui părinte. Potrivit art. 98 alin. (1) lit. e) din același act normativ, permisiunea de ieșire din penitenciar pentru o zi este o recompensă care poate fi acordată de către o comisie din cadrul penitenciarului în care se află deținutul, iar la lit. f) din același articol se arată că permisiunea de ieșire din penitenciar pe o durată de cel mult 5 zile poate fi acordată de către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor la propunerea comisiei de recompense din cadrul penitenciarului în care se află deținutul. Prin urmare, Penitenciarul Timișoara ar fi avut competența de a acorda, cel mult, permisiunea de învoire din penitenciar pentru o zi, iar dacă s-ar fi procedat la formularea unei propuneri către directorul general al Administrației Naționale a Penitenciarelor (cel mai devreme în data de 15.06.2017), întreaga procedură ar fi durat prea mult și, chiar dacă s-ar fi acceptat propunerea, deținutul nu ar fi ajuns la timp la înhumarea tatălui său. Permisiunea de ieșire din penitenciar (în toate situațiile, inclusiv pentru a participa la înhumarea părintelui) este o recompensă (nu un drept) și se poate acorda numai în anumite condiții prevăzute de Capitolul IX, Titlul III din Legea nr. 254/2013 și Regulamentul de aplicare a acesteia aprobat prin H.G. nr. 157/2016. Astfel, prin al doilea motiv de recurs s-a susținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 1391 C. civ., fiind evident că aceste dispoziții privesc repararea prejudiciul nepatrimonial produs de cel care a vătămat integritatea corporală sau sănătatea unei persoane sau care răspunde civil pentru decesul unei persoane, ceea ce nu este cazul Penitenciarului Timișoara. Dacă aprecia că i-ar fi fost încălcat vreun drept, deținutul ar fi trebuit să se adreseze judecătorului de supraveghere a privării de libertate, în temeiul art. 56 din Legea nr. 254/2013, ceea ce acesta nu a făcut. Concluzionând, recurentul-pârât a arătat că nu există o faptă ilicită care să fi fost săvârșită de Penitenciarul Timișoara sau vreun angajat al acesteia. Neexistând fapta ilicită, nu se mai pune problema analizării existenței vreunei forme de vinovăție - și aceasta ar fi exclusă, deoarece aprecierea recompensei care se poate acorda unui deținut este de competența unei comisii care, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, poate aprecia asupra posibilității de a recompensa sau nu un condamnat, precum și asupra tipului de recompensă acordată. În drept, au fost indicate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările părților: La 21 mai 2021 intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea deciziei recurate ca fiind legală.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, se reține că recurentul-pârât a criticat decizia instanței de apel cu privire la soluția de admitere a excepției calității procesuale pasive a pârâtei Administrați Națională a Penitenciarelor, cât și în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, în contextul în care apelul provocat exercitat de această împotriva sentinței nr. 568 din 24 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul Suceava a fost respins ca inadmisibil. Astfel, prin sentința pronunțată în cauză s-au respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor și excepția inadmisibilității/prematurității acțiunii, invocată de pârâtul Penitenciarul Timișoara și s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Timișoara și Administrația Națională a Penitenciarelor. Drept urmare, pârâții au fost obligați să plătească reclamantului suma de 5000 RON cu titlu de daune morale. Împotriva acestei sentințe, pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a declarat apel principal, iar pârâtul Penitenciarul Timișoara a exercitat apel provocat. Instanța de apel a constatat inadmisibilitatea apelului provocat declarat de pârâtul Penitenciarul Timișoara, în conformitate cu dispozițiile art. 473 C. proc. civ., întrucât apelul provocat a fost promovat în contradictoriu cu apelantul din apelul principal. Față de circumstanțele litigiului, Înalta Curte reține că recurentul-pârât Penitenciarul Timișoara nu poate exercita recurs cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, respectiv de obligare la plata despăgubirilor către reclamant, întrucât apelul provocat a fost respins ca inadmisibil. Or, respingerea apelului provocat exercitat de către pârât ca inadmisibil echivalează cu neexercitarea căii de atac prevăzute de lege, astfel că instanța de recurs nu poate direct legalitatea hotărârii primei instanțe. Ca atare, sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Înalta Curte mai reține că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, motiv pentru care nu pot fi supuse controlului instanței de recurs neregularități ivite în primă instanță și care nu au fost deduse cenzurii instanței de apel. În virtutea principiului non omisso medio, Înalta Curte constată că motivele de recurs care privesc atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului Penitenciarul Timișoara și soluția de obligare la plata despăgubirilor, nu pot fi analizate în cadrul recursului, în condițiile în care acest apelul provocat declarat de pârât s-a respins ca inadmisibil. Luând în examinare criticile cu privire la admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, de altfel singurele admisibile, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora. Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Penitenciarul Timișoara a criticat că, în mod nelegal, instanța de apel ar fi admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor, cu nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției. Înalta Curte reține că în speță nu se confirmă criticile recurentului-pârât, întrucât acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor a fost respinsă ca nefondată, iar nu ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Făcând aplicarea dispozițiilor art. 36 teza a II-a C. proc. civ. conform cărora existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond, instanța de apel a reținut în mod judicios că pârâta Administrația Națională a Penitenciarelor are calitate procesuală pasivă în cauză, raportat la dispozițiile art. 98 și art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. În acest sens, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că nesesizarea pârâtei de către penitenciar pentru acordarea permisiunii reclamantului de participare la înmormântarea părintelui său este un aspect care ține de întrunirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a acestei părți, însă nu înlătură calitatea procesuală pasivă a pârâtei Administrația Națională a Penitenciarelor. Ca atare, analizând cauza pe fond, instanța de apel a apreciat că această pârâtă justifică în cauză calitate procesuală pasivă, raportat la pretenția concretă dedusă judecății, motiv pentru care, în continuare, a analizat dacă poate fi antrenată răspunderea sa civilă delictuală, raportat la circumstanțele specifice ale cauzei deduse judecății, reținând însă inexistența faptei ilicite în sarcina apelantei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor ca urmare a împrejurării că aceasta nu a fost sesizată de comisia constituită la nivelul penitenciarului pentru acordarea permisiunii reclamantului de participare la înhumarea părintelui său. Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat ca nefondat, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) din același cod.